Când auzi pe
câte unii cum spun că biserica e poporul, că biserica se suprapune pe
identitatea etnică și că România va fi ultimul loc unde se va prăbuşi
creştinismul ți se ridică părul în cap.
Oamenii cu astfel de atitudini par să
refuze realitatea existenței evoluției culturale a omenirii. Unul din
avantajele faptului că ai înțeles existența și inevitabilitatea proceselor de
evoluție culturală la scara deceniilor și secolelor este că nu te mai simți
lezat când alții pun în discuție scheme ontologice și sensuri actuale ale unor
termeni, fie ei științifici sau religioși.
Pe de altă
nici nu ai de ce să renunți la ei până când nu există vreo alternativă, iar
dacă există până când evidența succesului teoretic sau practic al acesteia nu e
covârșitoare. Cine vrea să își asume rolul creării unei mutații culturale
trebuie să suporte și costurile. Strigăturile și presiunile psihologice nu
cresc succesul noilor formule de a gândi și trăi, trebuie să existe niște
beneficii evidente pentru ca alții să le accepte. Bani, confort, pace
interioară, după caz ș după ce alege fiecare ca să-și structureze viața.
Un alt
avantaj este că înțelegi inevitabilitatea structurilor locale ontologice și
epistemice aflate în diferite relații unele cu altele, de la competiție la
simbioză, rămânând totodată de tip diferit. Chesitunea nu este să ai o teorie
generală substanțială a ființei, ci să înțelegi structurile, invarianțele, if
any, sau măcar cât poți scoate printr-un effort de gândire, din spatele polimorfismului
a ce există natural și cultural.
Și, în fine,
nu ai nici un motiv să idolatrizezi evoluția culturală, teoria asta nefiind și
ea decât tot un produs al minții, așa cum este și conceptul de timp obiectiv,
metrizat, el însuși supus alături de cel de spațiu fizic evoluției culturale
sub forma specifică științelor mai întâi, dar difuzând apoi și în gândirea
comună.
Relația între
structura lumii externe și structura culturii e polimorfă și în nici un caz de
simplă corespondență. Ea e rezultatul unui proces în care ceea ce numim cultură
și natură se influențează reciproc, ce gândim acum reflectă starea actuală a
procesului respectiv, iar ce se va gândi peste o vreme va fi rezultatul
evoluției către stări diferite prin însăși natura procesului, implicit cu
ajustarea a ce vor înțelege alții peste secole prin natură și cultură.
În acest context a fi tolerant sau nu
reflectă doar diferite strategii de relaționare cu persoane care adoptă scheme
culturale diferite din considerente obiective, constrânși de identitatea
scoială asumată, sau pentru că au niște preferințe anume, dacă au reflectat la
situația lor.
E
inteligibilă și competitivitatea agresivă care duce la intoleranță, dar ea pare
prostească în fața istoriei polimorfe a omenirii care nu justifică în nici un
fel că ar putea exista o unificare a schemelor culturale. Are anumite rațiuni doar în context local, dar
pentru cine a înțeles cum merg lucrurile acest succes local nu aduce nici o
satisfacție, ci mai degrabă singurătate.
La rândul ei toleranța nu înseamnă
disoluția propriei individualități, a valorilor și modului de a gândi lumea în
fața altori moduri. Acestea, cele personale, rămân fundamentale pentru propria
lume, a ta și a celor ca tine. Ce dispare e doar pretenția de a le impune altor
lumi. Ceea ce e adevărat, fondator, e fundamental adevărat pentru viața
efectivă a celor care adoptă acel mod de viață, nu e relativ.
Polimorfismul ontologic și valoric și
relativitatea ca fenomen observabil prin activitate intelectuală sunt
inteligibile doar dintr-o perspectivă intelectuală globală, într-o
reconstrucție a lumii la scară spațială și de timp mai mare, mult mai mare,
decât cea relevantă pentru decizii personale ale vieții de zi cu zi. Ajungem la
ele, cine ajunge, prin gândire ca instrument pentru nevoia de înțelegere și
indirect pentru fundamentarea toleranței ca stare de spirit al unei
civilizații. Polimorfismul în viața personală când nu e semn de evoluție
personală, de maturizare, de așezare, când e o fluctuație permanentă, e fie
lipsă de caracter, fie oportunism, fie nebunie. Din această perspecivă
responsabilitatea intelectualilor este enormă, ce tip de mesaj transmit pentru
ghidarea oamenilor cu viziuni asupra lumii mai simple. Nici fundamentalismul,
nici relativismul nu sunt adecvate.
Acceptarea polimorfismului cultural e o
chestiune intelectuală și atitudinală decuplată de modul personal de viață
ancorat în valorile și schemele ontologice care te-au constituit și la care
analizându-le ai decis să rămâi, sau să pui altceva în loc, sau să adaugi ceva.
Dar ceva, nu orice. Știind că nu poate existe ceva fără să existe și alt-ceva,
că nu poți fi doar tu, fără să fie și un altul, uneori un cu totul altul. Că doar
n-om fi noi totul.
Slavă Domnului că mai sunt și atei,
agnostici, oameni de alte naționalități, de alte confesiuni și alte religii în
poporul ăsta. Fără ei ne-am prosti rapid, din slavă deșartă și mândrie invers
proporționale cu talanții primiți și efortul de a-i valorifica.
