Urcușul către bucurie

Sfințirea unei persoane începe și nu se încheie niciodată. Sfințirea unei catedrale naționale la fel, pentru că ea este a persoanelor care o au. Națiunea aceasta despre care vorbim e una a bunăvoinței, a prieteniei, a bucuriei întrevăzute. Cu toții să ne bucurăm de început și să îl ținem curat.

Poate că starea de azi a țării vine să ne arate ce înseamnă cu adevărat să ai bucurie, prin marele contrast cu ce trăim în lume. Bucuria e mereu lăuntrică. Bucuria e libertate în dragoste. Pe cât o cerem, pe atât de nemeritat o primim.

Hristos se naște într-un staul, Catedrala și ea într-un loc nu cu mult diferit. Am fi fost mândri dacă era într-un spațiu civilizat, curat, bine organizat, dar ea trebuia să fie aici unde este. În mizeria noastră, între fricile noastre, între faptele noastre așa cum sunt ele. Mândria nu ne ajuta cum nu ajută pe nimeni.

Din aceast loc smerit putem spera să urcăm, avem un simbol, un reper, o catedrală a tuturor. Sfințirea nu este o punere în funcțiune, e deasupra ideii omenești de funcționare, e o consfințire a libertății noastre întru dragoste. E o reîntemeiere prin har după șirul de întemeieri al celor din trecut, din care ne tragem, pe care îi iubim. Va fi un trecut întru bunăvoință pentru cei care vin după noi. Va fi undeva în sufletul nostru într-un dincolo al binelui, acolo unde ne dorim să fim prezenți alături de toți cei dragi, de toți oamenii.

Catedrala națională e un dar, iar sfințirea e actul de a-l îmbuna pe Dumnezeu să o dăruiască celor care stau cu mâinile inimii întinse. Mințile ne tac pentru o vreme și lasă inimile să se înflăcăreze în lumină.

Hristos se naște din nou în această țară pe care nu am știut și nu am vrut și nu am putut să o facem mai bună, mai demnă în rândul celorlalte țări. Primim un ajutor, iarăși și iarăși.

Cu mâinile unor oameni s-a făcut această lucrare, cu rugăciunile și mai multora a început, dar numai cu harul Domnului se sfințește.

Să ne bucurăm și să lucrăm, dinspre un tot mai jos către un tot mai sus, pe treptele Catedralei noastre.

Dragi tovarăşi şi pretini

Dificultăţile puterii actuale şi ale votanţilor acestor oameni de a se integra în Uniunea Europeană sunt dificultăţile lui Nicolae Ceauşescu. Nu au reuşit să îşi sară umbra. Au condamnat întinarea nobilelor idealuri ale socialismului, nu modul de viaţă comunist bazat pe furt şi prefăcătorie. Nu s-au lepădat de identitatea veche pentru una civilizată, civilizaţia pentru ei e un moft. De ce să mănânci cu furculiţa, când poţi să mănânci cu mâna ?

Banii nu au miros, dar una e să iei prânzul într-un restaurant decent, alta e să tragi o ţuică în timp ce slugile îţi învârt grătarul. Viclenia ţărănească nu e compatibilă cu abilitatea aparent politicoasă, stilul contează.

Duritatea, agresivitatea sunt folosite în orice stat, dar în moduri diferite, scopuri nuanţat diferite, ambalate diferit în justificări şi vândute diferit publicului larg. Ţoapele şi mitocanii le livrează direct, pentru că nu pot mai mult.

Megalomania nu e specifică României, dar una e să ţi-o manifeşti făcând un muzeu prestigios din banii tăi, alta e prin vile mătăhăloase şi petreceri de prost gust.

Falsul patriotism va fi existând peste tot, dar nu până la a distruge patria. Există o măsură şi în miciună şi prefăcătorie care face diferenţa dintre civilizaţie şi barbaria lipsită de orice măsură.

Falsa credinţă asemenea e universală, dar să instrumentalizezi Biserica pentru a-ţi securiza puterea şi să o discreditezi strategic poate doar lui Mussolini i-a mai ieşit atât de bine. Degeaba vine acum nişte mărunţiş în plus pentru catedrala naţională.

Nu am îndoieli că peste tot se trage pe oameni cât de mult se poate, dar tratarea tinerelor generaţii ca resursă materială pentru bunăstarea aparatului de partid şi stat exista numai în România lui Ceauşescu, a continuatorilor lui şi în alte dictaturi comuniste. Problema puterii actuale nu e că s-a depopulat ţara, asta e ce au vrut ca să nu le creeze oamenii liberi probleme, problema lor e că le-a ieşit prea bine planul şi nu are cine să le mai muncească.  Mâine ar închide graniţele dacă n-ar şti că cei din diaspora vor prefera să ceară azil politic decât să se întoarcă să le fie sclavi.

România dorită de aceşti oameni are mai multe în comun cu Rusia şi Coreea de Nord decât cu Uniunea Europeană.

Dacă Ceauşescu putea fi perceput ca un dizident în spaţiul controlat de URSS, România celor care i-au împins în faţă pe domnii Dragnea şi Tăriceanu e o aberaţie pentru toată lumea, un epifenomen post-comunist datorat unor întârziaţi aflaţi încă în faza de negare a realităţii unei lumi care nu le convine.

Convieţuim cu aceşti oameni, cu milioanele lor de simpatizanţi şi nici n-am avea cum altfel, pentru că venim din aceleaşi vremuri şi mulţi am fost la fel ca ei.

Tot ce putem face e să ne vedem de treabă, atât cât se poate în condiţiile date. Schimbarea mentalităţii ceauşiştilor nu mai poate fi făcută la aproape trei decenii după 1989, dacă n-a putut fi făcută de nimeni până acum. Cu ei defilăm. Cei aflaţi acum la maturitate nu putem spera la nimic mai mult. Putem să pregătim poate ceva mai bun pentru tineri.

Psihologie, suflet şi instituţii – o abordare ecologică

În acest text discut relaţia dintre primii trei termeni din titlu din perspectiva conceptului de nişă ecologică.

Termenul “nişă” se referă la locul ocupat de un organism, o populaţie sau o specie în economia naturii. Prin loc se pot înţelege diferite lucruri, de la o teorie a nişei la alta. Nişa poate fi în spaţiul fizic, când locul e locul fizic în care se află obiectul productiv respectiv cu toate proprietăţile sale abiotice. Nişa poate fi trofică atunci când locul e poziţia într-o reţea de interacţiuni trofice cu alte organisme din alte specii, de hrănire. Nişa mai poate fi multidimensională când locul se referă la poziţia într-un spaţiu de stare caracterizat atât prin variabile geografice, fizico-chimice (abiotice), cât şi prin variabile biologice (trofice sau reflectând alte relaţii între specii – parazitism, simbioză, etc).

În unele interpretări nişa poate fi goală, adică locul există în economia naturii şi aşteaptă să fie umplut de nişte organisme, cum stau ouăle într-un cofraj. În alte intepretări nu poate exista nişă goală, adică fiecare organism şi specie îşi creează propria nişă prin relaţiile proprii pe care le stabileşte. Argumentul cel mai puternic pentru faptul că nu există nişe goale e evoluţia biologică, apariţia de noi specii care ocupă locuri care nu existau înainte.

Prin analogie, în societate putem vorbi de o nişă a fiecărei persoane sau ocupaţii ori profesii ca loc în raport cu toate variabilele care influenţează un om: variabile umane (alţi oameni) şi neumane (diferite feluri de resurse sau obiecte care influenţează un om).

Putem acum să formulăm următoarea întrebare: este potrivit să spunem că există nişe libere pentru oameni în societate, sau mai degrabă fiecare om îşi creează propria nişă ?

În teoria managementului vorbim de patru funcţii manageriale: stabilirea scopurilor, organizarea şi recrutarea, motivarea şi controlul. Organizarea şi recrutarea presupun proiectarea unor nişe goale, a unor roluri, şi umplerea lor cu oameni. Instituţiile (nu în sensul de reguli formale) sunt un tip particular de oragnizaţii. Instituţiile statului, Biserica instituţie serviciile de informaţii, proiectează şi gestionează umplerea de nişe goale cu oameni ca să producă ceva stabilit când şefii lor au formulat scopurile.

Psihologia ca ştiinţă urmăreşte producerea de teorii despre comportamentul uman pentru a-l prezice şi a-i ajuta pe cei care nu au comportament responsabil. Responsabilitatea e în raport cu nişte roluri stabilite sociale ca fiind caracteristice unor nişe goale. Omul trebuie să le umple responsabil. Omul sănătos psihic nu trebuie să devieze prea mult de la aceste roluri prestabilite fie prin evoluţie culturală, fie prin proiectare instituţională.

Sufletul, caracteristic omului înţeles ca persoană, nu e încadrabil în această schemă. Omul care persoană nu e aşezat într-o nişă de alţii, ci îşi creează propria nişă, e unic, e irepetabil, acceptă să joace nişte roluri, dar nu-şi construieşte identitatea din roluri. Stratul identitar dat de roluri poate fi cu uşurinţă scos cum îşi scoate cineva haina. Doar Creatorul îi ştie rolul unui om, alţi oameni nu au acces la ce ştie El.

Omul ca persoană poate evolua, poate inventa, poate crea ceva nou cultural şi comportamental, aşa cum în natură apar specii noi pentru care nu exista nici o nişă înainte, nici un loc gol. Aceste specii altceva decât putea să „creadă” natura înainte că se poate face. Omul ca persoană poate să facă altceva decât credea oricine înainte care i-a dat vreun rol.

Este curios că în Biserică şi stat se doreşte amestecarea la una şi aceleeaşi persoană a unor roluri ce ţin de o ontologie a omului ca persoană, creator de nişă şi a unor roluri psihologice ce ţin de un mod de a gândi omul ca umplător de nişă, om folosit la ceva de cei care îl manageriază. E foarte greu de dus aşa ceva.

Există o complementaritate funcţională la scară socială între duhovnicie şi psihologie, dar nu poate exista la aceeaşi persoană decât cu psihologia ca ocupaţie secundă, gândită ca un model simplist al omului subsumat celui duhovnicesc. Nu poţi folosi psihologia în actul duhovnicesc efectiv. Acolo foloseşti altceva.

Ispitirea din dragoste duhovniceasca pentru a arăta limitele şi a da reper pentru progresul sufletesc e cu totul lipsita de duritate, netraumatizantă, condusă de har, spre deosebire de cauterizările psihologice la limita aparentei răutăţi, conduse de interes profesional ambalat în pseudodragoste, proiectate printr-o teorie psihologică sau alta.

Încheiere

As fi de folos un articol despre astfel de lucruri scris de un psiholog profesionist. Ar fi de folos si unul in cheie duhovniceasca despre relatia dintre psihologie, suflet si institutii, daca e cineva echipat să vorbească despre asta.

Dragostea e după discernamant, psihologia e după teorie. Cea de-a doua adusă în prin plan întârzie creşterea discernămantului.

Cand girezi un domeniu sau nişte roluri, când ai pretenţia ca ştii normalitatea şi îti asumi să invadezi vieţile altora ai de dat şi niste interpretări dincolo de etichetări şi facut cş ploua în situaţiile de acest fel. Dar tăcerea e şi ea un răspuns suficient cu privire la ce ştii şi faci de fapt.

Dacă aceste text a fost de un modest folos pentru a deschide o discuţie atunci şi-a atins scopul. În societate avem roluri şi nu avem nici un rol.

Notă

Am scris acest text pornind de la situaţia Părintelui Hrisostom Filipescu.