De ce face Marina Dumitrescu o pledoarie pentru nuanțe? Un cadru analitic

 

De ce face Marina Dumitrescu [1] o pledoarie pentru nuanțe? Nu găsim un răspuns explicit în cartea “Pledoarie pentru nuanțe”. Ne putem da seama de ce o face numai așezând cea mai recentă contribuție a sa într-un context cultural mai larg. Vom vedea că nuanțele sale sunt predominant de un anumit fel, nu orice fel de nuanțe. Vom înțelege atunci și motivația din spatele cărții.

 

În acest mic text propun un cadru pentru analiza contribuțiilor intelectuale din perspectiva nuanțării și ilustrez cum ar putea fi aplicat.

 

Cadrul analitic

 

Schița cadrului analitic (o ciornă de lucru) este în tabelul 1.

 

Prima presupoziție din spatele ciornei este că în acest moment există o separare funcțională în privința vizunii asupra lumii între limbajul comun, cel teologic și cel științific și filosofic modern. Filosofia clasică azi deja e parte din limbajul comun al zilelor noastre. Limbajul accesibil direct oricărei persoane este cel comun, iar celelalte sunt limbaje specializate de un fel sau altul. Pe măsură ce oamenii au acces tot mai mult la limbajele specializate apar utilizări integrate, coerente a celui comun cu unul sau altul din cele specializate sau cu toate care se manifestă într-o anumită perioadă. A doua presupoziție este că limbajul comun puțin dezvoltat, necultivat, favorizează asumarea de certitudini, iar cel bine dezvoltat, foarte cultivat, permite nuanțarea. În orizontul comun, nuanțarea este un rezultat direct al complexității cunoașterii deținute de persoană. A treia presupoziție este că există o folosire proprie și una improprie a limbajelor specializate, în funcție de angajamentul real, de substanță al persoanei în procese caracteristice modului de viață care a generat limbajele specializate. În fine, a patra presupoziție este că din combinarea tipurilor de limbaj folosite și a utilizării lor proprii sau improprii se obține fie consolidare a nuanțării cunoașterii complexe din limbajul comun și o resemnificare a ei, fie o consolidare a certitudinilor cu o resemnificare a lor. Altfel spus, în utilizarea improprie a limbajelor tehnice complexitatea întregii cunoașteri deținute nu mai este corelată cu nuanțare, ci întărește certitudinile din limnbajul comun spre forme de fundamentalism.

 

Tabelul 1 Un cadru analtic pentru gândiri nuanțate și rigidizate (tipuri ideale). Cu roșu am prezentat situațiile nefavorabile din punct de vedere al nuanțelor, dialogului, democrației. Limitarea gândirii nuanțate la situația cu galben polarizează societatea și se află la orginea divergențelor orizontale între elite culturale și mase. Situațiile cu verde au potențialul de a cataliza evoluția culturală către o democrație funcțională, fără polarizări exagerate.

 

Într-o lume simplă, dezvoltată pe orizontala culturală, fără limbaje tehnice verticale teologice sau științific și filosofic moderne, avem o polarizare între 1 și 4, între elite intelectuale și mase. Într-o lume multidimensională cultural apar activități intelectuale în multiple centre de influență, unele consolidând polarizarea (5, 6, 8), altele contribuind la o nuanțare care nu mai duce la polarizare (2, 3, 7).

 

Nuanțele care nu polarizează în contribuțiile publice sunt posibile pentru că în profunzimea gândirii persoanei care nuanțează există o structură mai generală a gândirii din perspectiva cărei se face nuanțarea celor afirmate. Această perspectivă poate fi teologică, științifică modernă și filosofică, sau complexă apelând atât la viața teologică, cât și la teoretizările moderne așezate potrivit în contextul lor cultural.

 

Aplicarea cadrului analitic la trei cărți

 

Volumul “O pledoarie pentru nuanțe” include câteva texte cultural-civice orizontale în limbajul comun (tipul 1), cea mai mare parte fiind cvasi-predici din rolul preoției universale exprimate în limbaj comun și ancorate în procese transcendente (tipul 2). Rezultatul este un volum realist și luminos, lumina venind din viața teologică a autoarei în conlucrare cu Creatorul și alți credincioși.

 

Volumul “Povestea nemuririi” de Andrei Cornea [2] e alcătuit din texte de tipul 1. În pofida elaborării minunate a lor, mesajul de ansamblu este unul al deznădejdii, textele nefiind informate nici de cunoașterea științifică și filosofică modernă asupra proceslor care au dus la dezinteresul față de cunoaștere actual al multor oameni (tipurile 4 consolidate de 5, 6 și 8), nici scrise cu darul credinței puse în practică. Valoarea volumului vine din demonstrarea nuanțării culturale orizontale, care în condițiile deznădejdii personale este văzută ca tot ce se mai poate face: să spunem, să povestim iarăși și iarăși.

 

Al treilea volum, “Prezentul văzut prin vitralii” de Episcopul Ignative (Trif) are o situație aparte, autorul având atât preoție sacramentală, cât și universală. O parte din contribuțiile de preoție universală și sacramentală sunt de tipul 2, ca și la Marina Dumitrescu, o altă parte sunt de tipul 6, datorită obligațiilor instituționale ale autorului de a suține anumite abordări politice naționaliste, ceea consolidează niște certitudini politizate de tipul 4 disfuncționale. Volumul este ambiguu din punct de vedere al nuanțelor.

 

Alte comentarii

 

Limitarea la tipurile din tabelul 1 fără luarea în considerare a tăcerii asociate îndumnezeirii și inserției liturgice a veșniciei în lume ca procese teologice duce la un logocentrism lumesc. Metaforic, pentru a fi de folos tabelul 1 trebuie luat ca fiind înconjurat de tăcere semnificativă, din perspectiva căreia se vede ceeea ce e de văzut. Tăcerea e și cea care permite dezvoltarea și unitatea culturii.

 

Cine dorește o societate a cunoașterii în sens modern are de investit în dezvoltarea proceselor marcate cu verde, în menținerea celor cu galben, și în ținerea sub control a influenței negative asupra vieții sociale a celor marcate cu roșu. Se observă că nu există o relație simplă elite vs mase ale cunoașterii, societatea cunoașterii fiind complexă și policentrică. Orice proiectare sau ajustare de instituții trebuie să țină seama de propagarea efectelor asupra diferitelor tipuri de gândire, pentru evitarea situațiilor când ajungem la altceva decât dorim.

 

Concluzii

 

Marina Dumitrescu face o pledoarie pentru nuanțe deoarece și-a asumat public preoția universală ortodoxă autentică, întemeiată pe viețuire creștină. “Mai presus de celebritate” este probabil cel mai inspirat eseu. Invit cu căldură la citirea acestui volum. Contribuția sa în peisajul cultural românesc arată că viețuirea ortodoxă universală este posibilă în România, completând social și ceea ce deținătorii preoției sacramentale pot mai greu să ofere.

 

Impactul social al unor astfel de contribuții este limitat deoarce predomină polarizarea dintre tipurile de gândire 1 și 4. Exponenții tipului 1 sunt puțini și intens criticați sub eticheta de intelectuali publici, iar tipul patru este puternic consolidat atât din perspective fundamentalist teologice, cât și scientiste -filosofic fundamentaliste moderne.

 

Pentru ca în cultura română să putem respira mai liber și responsabil e nevoie de mult mai multe contribuții de tipul 2, ca ale Marinei Dumitrescu, de tipul 3, în care știința și filosofia modernă sunt încadrate cultural fără pretenții ontologice mai tari decât se poate susține rezonabil, precum și de tipul 7, patristice în sens propriu, care acum nu există deloc.

 

Până atunci, să profităm de toate cărțile de calitate care se publică și să le contextualizăm ca să le înțelegem rolurile și admira deplin.

 

Note

 

[1] Dumitrescu, M., 2026, Pledoarie pentru nuanțe, Ed. Eikon, București

[2] Cornea, A., 2026, Povestea nemuririi, Ed. Spandugino, București.

[3] Trif I., Episcop al Hușilor, 2026, Prezentul văzut prin vitralii, Ed. Spandugino, București, Ed. Horeb, Huși

Bucuriile lucrătorilor răi ortodoxiști și ortopeniști

 

Biserica nu are nevoie de câini să păzească turma credincioșilor, însă în rânduiala lumească a instituțiilor creștine a fost lăsat, pentru ispitire, să avem și câini politici. Rostul lor e să țină oamenii în țarcuri instituționale, unde să fie hrăniți lumește cu furaje politice. Turmele nu mai pasc libere, sunt crescute în mod intensiv.

 

Abel s-a transformat din păstor în Cain, agricultor și zootehnist. Transhumanța mai are loc doar pe ascuns.

 

Câinii paznici la noi sunt de două feluri: ortodoxiști pentru țarcul național și ortopeniști pentru țarcul european.

 

Ceea ce-i caracterizează pe toți este viclenia și lăcomia:

•           “Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat.” (Ps. 21, 17)

•           “Aceştia sunt câini hrăpăreţi care nu se mai satură; sunt păstorii care nu pricep nimic. Toţi umblă în căile lor şi se silesc pentru câştigul lor.” (Isaia 56, 11).

 

Ei ne cer tăierea împrejur politică de un fel sau de altul, de care cei credincioși trebuie să ne ferim: “Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur.” (Filipeni 3, 2)

 

Viața creștină nu este de arătat ortodoxiștilor sau ortopeniștilor: “Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7, 6).

 

Câinii politizării ortodoxiei știu însă ce îi așteaptă prea bine: “Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli [politici] şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” (Apocalipsa 12, 11)

 

Bucuria lor poate fi în primul rând Sfânta Împărtășanie după pocăință pentru lucrarea cea rea: “Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Matei 7, 27).

 

Odată făcut acest pas urmează pelerinajul lumesc firesc, cu bucuriile sale. Bucurii omenești după chipul lui Hristos, nu animalice după chipul afacerilor lumești politice.

 

Pentru câinii politici suntem datori să ne rugăm ca pentru dușmani. Pentru câinii adevărați, suntem datori să ne cerem iertare că i-am asociat celor rele.

 

Iertare creaturilor câini, care sunt lipsite de orice vină, își fac datoria. Oamenii care se poartă ca ei sunt cei ce greșesc și pentru că noi nu ne-am rugat îndeajuns.

Sursele bucuriei cerești

 

Când spunem că sursa bucuriei cerești este Dumnezeu, spunem ceva adevărat, dar care nu poate fi  înțeles foarte bine atunci când spunem, pentru că ne-am depărtat de această bucurie vorbind, iar asta îndeamnă și pe alții să vorbească și astfel să se bucure mai puțin.

 

… (aici și mai departe tu care citești vei citi sursele de bucurie pe care le-ai trăit)

 

….

 

Descoperirea celor înțelepte este o altă sursă de bucurie.

 

Uitarea acestor surse este și ea un izvor de bucurie, limpezind mintea și păstrându-le pe toate în viața de zi cu zi fără a le mai rosti. Sfinții din calendare numărabili de noi sunt sfinți cu alte rosturi decât sfinții necunoscuți care pot fi numărați numai de Dumnezeu. Cei necunoscuți țin o înțelepciune difuză, cei cunoscuți una instituționalizată.

 

Iar cea mai mare sursă este lipsa de atenție la fiecare dintre aceste surse și la toate împreună și la uitarea lor, care vine cu totul numai în veșnicie. Abia atunci putem înțelege cu adevărat că sursa bucuriei cerești este Dumnezeu.

“Ultima transhumanță”: un film inițiatic despre extincție și viață în vremea extincției unei națiuni și poate a învierii ei

  

Filmul “Ultima transhumanță” este despre relația dintre o persoană urbană care intră în contact cu simplitatea vieții ancestrale ca să o cunoască, iar asta o schimbă pentru totdeauna. Proiectul de film documentar inițial și mizele lui comerciale își pierd rostul, proiectul devină viață în alt sens, reconfigurându-se într-un mesaj mult mai important, peren: cerul cu stele, veșnicia, drumul prin lume.

 

În film avem vocile ciobanilor și ale familiilor lor despre viața de transhumanță, vocea persoanei care s-a apropiat de ele, relatări ale ciobanilor despre persoana care le vizitează (surprinse aparent spontan) și vocea obiectivității, a expertului care descrie fenomenul extincției acestui mod de viață.

 

Prin diversitatea perspectivelor filmul nu e un documentar în sens propriu, ci mai degrabă unul fenomenologic, despre relația dintre ființă și ființare, a fi și cădea în superficialitate obiectivantă. Greutatea finală este pe a fi, dar codul profesiei obligă aproape traumatic revenirea la marketing, la depersonalizare.

 

Toate acestea nu pot fi spuse explicit: ați venit la un film, dar eu vă invit să vă transformați viața.

 

Undeva există și o presiune etică, datoria de a produce un obiect artistic (oximoron) pentru banii primiți, pentru sponsorizările primite. Datoria aceasta se manifestă nu doar prin lista de recunoașteri din final, ci și prin precizarea explicită în film a cui este ciobanul Ghiță, cel care mai făcea bani și din reclame. Logica acestei precizări în documentar este ca mecanism al extincției modului de viață al ciobanilor. Observarea regizorală a extincției este la un loc cu folosirea acestui capital simbolic al tradiției pentru noile tehnologii.

 

Tratarea transhumanței este comparativă, multinațională, punctând invarianțele acestui mod de viață de o manieră aproape antropologică. Globalizarea există înainte de globalizare, chiar prin modurile de viață convergente ale oamenilor din toată lumea. Tensiunea național global este falsă, drumul cu oile este același peste tot, cu mici diferențe de credință, legate de altruismul față de vizitatori, de proprietate, dar fără nicio diferență structurală și despre libertate.

 

Omul urban deschis spre acest fel de universalitate nu mai poate fi interesat de microhabitatul urban, care devine periferic în raport cu lumea ca întreg. Lumea cu cer, lumea cu natură, lumea cu oameni liberi. Centralizarea orașului se mai poate face numai  prin artă, prin cultură autentică, așa cum este filmul Ultima transhumanță.

 

Dificultățile economice ale țării autorului se manifestă asupra producției filmului, totul costă, nu mai poate fi acoperit conform planurilor, iar acest șuvoi șlefuiește caracterul spiritual al rezultatului final.

 

Filmul devine astfel o dovadă a vieții și o invitație la reînviere culturală, a națiunii aflate ea însăși în proces de extincție. Reînvierea se poate face numai din perspectivă globală, la fel ca peste tot în lume. Ea nu trebuie numai conceptualizată, ci trăită personal și interpersonal. Dormit pe pământ, ieșit din bule tehnologice, vorbit cu oameni reali, acceptat moartea unor obiceiuri cu dragoste, fără paseisme, recuperând esența lor în propriile vieți sub cerul înstelat.

 

Poate că o cheie a filmului este natura timpului: timpul obiectiv, în care extincția este este constatată, timpul ciclic, al ritmurilor naturii și oamenilor legați de ea, transferat persoanelor urbane pe care le dizlocă din viața liniară asociată timpului obiectiv, timpul personal, procesul de transformare prin suferință a autorului ca personaj al filmului invitând la asta și spectatorii, veșnicia, atinsă ici colo în relatările celor intervievați (apare, semnificativ, și un monah la un moment dat) și aleasă pentru încheiere prin cerul înstelat.

 

“Ultima transhumanță” este un produs universal, general uman, artă cinematografică în cel mai propriu sens al cuvântului și mai  mult decât atât, o mărturisire.

O analiză și o intrepretare mistică a volumului "Șocul referendumului"

 

Volumul „Șocul referendumului” [1] prezintă un interes deosebit deoarece are ca autori persoane care au avut opțiuni ideologice divergente în dinamica de după referendumul pentru familie.

 

Cei cincispreze autori care discută despre un eveniment politic la care au participat direct. Contribuțiile lor ne permit să facem câteva obsevații transideologice despre rolul acestui fel de lucrare politică în mântuire. O analiză realmente transideologică în context creștin nu poate fi decât mistică, spre deosebire de o abordările misticiste, ideologizate.

 

A-ți propune o perspectivă mistică are riscurile ei: din punctul de vedere lumesc cititorii se pot aștepta la lipsă de rigoare, caracter vag, metoforic la afirmațiilor, iar cei cu viețuire creștină pot privi asta ca înșelare, mândrie, sau aruncare a mărgăritarelor înaintea unor persoane potențial agresive. Primul risc se poate depăși adoptând o structură standard a oricărei analize, iar cea de-a doua este un risc asumat, conform îndemnului “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”.

 

Beneficiile unei eventuale reușite țin de subminarea dezbinării în cetate, de depășirea clivajelor sociale existente nu prin noi instituiri de clivaje, ci prin tratarea lor ca ceea ce sunt, convenții de interes social având în spate o situație mult mai complexă și care, în realitate, ne unește, toți fiind co-responsabili pentru apariția ei și felul cum se va dezvolta.

 

Mâi întâi voi prezenta cadrul analitic, apoi voi caracteriza contribuțiile autorilor, iar în final propun o posibilă semnificație a acestui volum. Am reținut numai inițialele autorilor, pentru că importantă pentru scopul de aici este imaginea structurală de ansamblu, nu situația contribuției unei persoane sau a alteia.

 

Cadrul analitic

 

În pelerinajul prin lume ne pregătim personal și împreună pentru scopul de folos, rugăciunea veșnică în dragostea lui Dumnezeu. Pregătirea o facem folosind instrumentele de lume, cum sunt cunoașterea discursivă și statul.

 

Scopul de folos ales liber este cel care face viața să fie un pelerinaj, sau nu. Familia ortodoxă este lăcașul exercitării libertății și al învățării libertății de a alege scopul de folos.

 

Așa cum mântuirea este procesul lucrului la ea, nu rezultatul, cunoașterea discursivă este procesul cunoașterii, nu rezultatul, iar statul e procesul social al funcționării lui.

 

Democrația funcțională și un stat funcțional sunt rezultatele relației treimice de iubire dintre persoanele care decid în privința ritmurilor Bisericii, a ritmurilor statului și ale lor personale. Ritmurile sociale ale Bisericii pot fi complementare ritmurilor statului și ritmurilor personale prin discernământ și dragoste, sau pot fi izolate unele de altele.

 

Organizarea ritmurilor personale luată singură încalcă dragostea. Organizarea ritmurilor sociale ale Bisericii luată singură încălcă libertatea. Organizarea ritmurilor statului luată singură este organizarea morții.

 

Discursurile și purtătorii de înțeles în general sunt ceea ce iese pe gură sau se face prin mână. Ele sunt din preaplinul inimii, dar nu sunt inima. În particular, inteligența artificială oferă resurse pentru cunoaștere discursivă, nu pentru dragoste. Cunoașterea ca atare nu este rezultatul produs de o interogare artificială, ci se obține procesul de cunoaștere personală în care folosim și astfel de rezultate.

 

Inteligența artificială este numai moartă, inteligența omenească poate fi moartă sau vie. Inteligența omenească e vie când coboară și în inimă. Obiectivitatea și discursurile sunt instrumente oarecare din lume, cu folos în lucrarea talanților pe drumul mântuirii, în pelerinaj.

 

Metoda întreținerii dragostei este rugăciunea către persoane umane și transcendente. Prin firea lor, aceste persoane sunt inaccesibile inteligenței artificiale.

 

Pentru omul rugător, un om viu nu poate fi nerugător. Omul rugător are de iubit și pe cel rugător, și pe cel nerugător. Omul rugător înțelege că nu el se roagă, ci prin el are loc rugăciunea. Iertând pe alții după măsura credinței primite, se iartă și pe el ca vas care poate fi părăsit oricând de mila Domnului, după aceeași măsură.

 

Omul care nu se iartă pe el cel care a fost mort, cel care nu e încă deplin viu, caută dreptatea la cei puternici și strică armonia dintre ritmurile personale, cele sociale ale Bisericii și cele ale statului. Niciun om în lume nu este pe deplin viu în afară de Hristos.

 

Caracterizarea contribuțiilor prin prisma cadrului analitic

 

Situația contribuțiilor prin prisma cadrului analitic este prezentată în tabelul și figura de mai jos.  O argumentare textuală a ei prin prisma afirmațiilor și atitudinilor din fiecare contribuție nu face obiectul acestui text, întrucât ar duce la inevitabile polemici care ar distrage atenția de la imaginea situației de ansamblu, transideologică.

 

Scorul mic comparative cu celelalte la prioritizarea ritmurilor persoanei indică faptul că în societate prevalează o abordare holistă, colectivistă, în primul rând din rațiuni ecleziale (SB), cât și din preferințe de funcționare a statului fără control din partea persoanelor (St), adică preponderant sub influența unor elite.

 

Scorul mare la idolatrizarea culturii/discursurilor comparativ cu tratarea ei vie în tradiția (la noi) a fenomenului Rugului aprins indică un potential de susținere a mentalităților scientiste fără intenție deliberate în acest sens (știința fiind o formă a culturii). Susținerea indirectă a mentalităților scientiste ar putera fi responsabilă pentru perpetuarea clivajului dintre analfabetismul functional în știință din societate și folosirea ideologică a științei în scopuri antireligioase.

 

Având în vedere că ideologizarea științei este corelată politic cu pozițiile împotriva cărora organizatorii și susținătorii referendumului au luptat social, înseamnă că în interiorul acestui grup se află chiar o cauză care împiedică depășirea abordărilor de felul celor care s-a dorit să fie schimbate prin referendum. Acesta este un rezultat al analizei care nu este menționat nicăieri în volum ca fiind una din cauzele eșecului referendumului.

 

O a doua cauză a eșecului referendumului care nu putea fi observată prin analiza conținutului fiecărei contribuții în parte este prevațența unor abordări ale ritmurile de la diferite scări (persona, eclezial, stat) decuplate între ele, fără a ține seamă de nevoia de integrare în viețuirea personală creștină ortodoxă [2].

Posibilă semnificație a volumului din perspectiva vreunui vas viu

 

Intepretarea rezultatelor din partea anterioară a textului se poate face din diverse perspective, prin suplimentarea lor cu alte conținuturi. Nu există o legătură cauzală directă rațional umană între caracterizarea contribuțiilor și cele de mai jos, se pot face și alte feluri de interpretări. Am urmat intepretarea de ma jos întrucât corespunde intențiilor transideologice ale creării acestui text.

 

Contributorii ne-au oferit darul unei spovedanii publice pentru a ne fi de folos în procedul de mântuire. Cvasi-duhovnicul este jurnalistul teolog. Cu toții au lucrat după cuvântul “Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale, și cei necredincioși la Tine se vor întoarce”. Darul lor este primit de toți oamenii la care ajunge rugăciunea lor pentru prieteni și dușmani, după puterea credinței date fiecăruia. Darul tuturor este mai de folos decât darul fiecăruia în parte așa cum Biserica este mai de folos unei persoane omenești decât fiecare mădular al ei.

 

Eșecul referendumului pentru familie în ritmurile statului este eșecul organizării morții. Este ceva bun. Mai importantă decât omogenizarea prin lege sunt respectarea libertății de a cădea, respectarea libertății de a te ridica, respectarea realității situării împreună a oamenilor în toate situațiile în procesul mântuirii.

 

Eșecul referendumului pentru familie în ritmurile sociale ale Bisericii este eșecul încălcării libertății. Este ceva bun. Eșecul referendumului pentru familie în ritmurile fiecărei persoane este eșecul încălcării dragostei. Este ceva bun.

 

Din toate aceste lucruri bune, de folos, învățăm ce importante sunt dragostea, libertatea și folosirea celor create de om nu pentru ele însele, ci pe drumul mântuirii, în pelerinajul din lume. Toate ne pot deveni astfel icoane culturale ale puterii Creatorului manifestată prin împreună lucrare cu oamenii, după măsura credinței primite.

 

Viața a învins deja moartea, nu mai e nevoie de vreo altă victorie. „Lasă morții să-și vadă de morții lor, iar tu urmează-mi Mie!”

 

Concluzii

 

În aceste text am aplicat metode caracteristice științei și filosofiei științei pentru a caracteriza contribuțiile dintr-un volum care are o miză socială și spirituală, ocupându-se de cauzele unui referendum pentru familie.

 

Metoda folosită a permis detectarea unor trăsături ale volumului ca întreg diferite de cele ale fiecărei contribuții în parte. Prelucrarea datelor calitative despre aceste trăsături de ansamblu a evidențiat și alte cauze ale referendumului față de cele discutate de contributori. E vorba de o anumită idolatrizare a culturii și de un interes mic pentru cuplarea ritmurilor sociale ecleziale și de stat atât între ele, cât și cu cele personale. În condițile în care aștepți voturi de la oameni, fiecare vot fiind personal, acesta este un dezavantaj în competiția politică.

 

În ultima parte a textului am făcut o interpretare mistică, transideologică a rezultatelor analizei, atât pentru a evita idolatrizarea propriilor rezultate (ritmul personal), cât și pentru a propune o relație de potențial folos între rezultate și ritmurile sociale ecleziale și ale statului.

 

Contributorii din volumul “Șocul referendumului” merită mulțumirile noastre. Citirea, analizarea și interpretarea din partea fiecărui cititor, cu propriile sale perspective, sunt ceva ce merită făcut, atât pentru folos personal, cât și comunitar. Responsabilitatea în aceste sens a creștinilor e mai mare decât a celor care nu pot avea acces la înțelegeri transideologice.

 

Note

 

[1] Curte, C., 2019, Șocul referendumului, Editura Rost, București

[2] Un model de cuplare între procesele de la diferite scări și interpretarea lui pot fi găsite aici.