Recunoştinţă Preşedintelui Trump şi SUA, succes Preşedintelui ales Biden

 

Ca specialist în domeniul ecologiei şi dezvoltării durabile sunt recunoscător domnului Trump pentru că a obligat la realism instituţiile, programele şi politicile care vizează rezolvarea problemelor globale de mediu. În loc să fie folosite numai pentru rezolvarea problemelor ele au fost acaparate de la o vreme de o industrie ong-istă şi politicianistă dominată de aşa zişi experţi în  bunul mers al omenirii. Acest proces s-a întâmplat şi în alte domenii ale serviciilor publice, cum s-a văzut recent şi în cazul sănătăţii publice şi OMS.

 

Mandatul domnului Trump a evidenţiat situaţia de impostură intelectuală şi a subminat credibilitatea expertocraţilor de mediu, de sănătate, etc, angajaţi politic. Acţiunile sale reflectă interesele tuturor cetăţenilor care erau instrumentalizaţi pentru bunăstarea unei minorităţi tehnocratice holiste, pretins interesate de salvarea speciei umane şi a planetei, fără nici o consideraţie pentru fiecare om în parte şi racordate la instituţiile de forţă ale statelor (o aripă internă a acestora).

 

Există consecinţe imediate la nivelul Uniunii Europene şi cel al României. Clasele administrtive şi politice dominante sunt obligate să îşi ajusteze practicile pentru a nu lăsă să crească ceea ce ele construiesc cultural prin industria PR-ului ca fiind ceva diabolic, "populism" şi care este o contrareacţie naturală a oamenilor care vor să îşi apere modurile de viaţă de proiectele raţionaliste, constructiviste de dezvoltare, în care mintea, persoane, vieţile sunt piese într-un joc de lego imaginat de experţi. Rolul onest al experţilor este să numai livreze cunoaştere, informaţii, nu să ia decizii în locul altor oameni.

 

E la fel de limpede că rolul domnului Trump nu putea fi jucat decât într-o ţară ca SUA, în care rotaţia reală la putere este un fapt instituţionalizat durabil. Modelul de verificări şi contraponderi din SUA merită urmat de orice ţară a unor oameni liberi. De aceea se cuvine să vin recunoscători Statelor Unite ale Americii pentru ce au făcut direct şi indirect pentru România în mandatul domnului Trump:

·       Consolidarea flancului estic al NATO, din care facem parte.

·       Echilibrarea jocului de verificări şi contraponderi european prin eliminarea din zona centrală social a exceselor politicilor stângiste ale unor politicieni europeni şi consolidarea astfel a politicilor de centru dreapta liberale şi creştin-democrate în mainstream-ul opţiunilor electorale. Esenţială nu este o ideologie sau alta, ci ca nici una să nu aibă monopol sau să domine politic prea mult timp.

·       Avansul important al procesului de pace în orientul apropiat, unde România are interese tradiţionale şi un mare potenţial de cooperare şi dezvoltare.

·       Eliminarea partidei filoruse şi filochineze de la putere cu aşezarea solidă a României pe traseul unei dezvoltări durabile a oamenilor liberi într-o societate a libertăţii în următoarele decenii.

 

Toate acestea sunt stimulente şi oportunităţi pentru ca industria organizaţiilor neguvernamentale de mediu şi pentru sectorul de cecetare şi academic să livreze rezultate reale pentru rezolvarea problemelor de mediu în loc să se angajeze direct şi indirect în afaceri lucrative fundamentate ideologic. Expertiza existentă va fi inevitabil folosită la ceva onest în raport cu cetăţenii pentru că piaţa acum cere mult mai mult realism şi pragmatism decât înainte de mandatul domnului Trump. Manipularea ideologică va deveni marginală.

_____

publicat în 9 noiembrie 2020 pe platforma MarginaliaEtc.ro 

Prea puțin capitalism în pandemie

 Criteriul de individuare al capitalismului este competiția constructivă, angajamentul utilitarist către performanță, constrânsă de reguli morale asumate ca valori în sine. Capitalul nu e decât un rezultat al acestor procese. Financiar, uman, social, cultural, simbolic, spiritual, în toate formele nu face decât să susțină dezvoltarea unei civilizații cu acest specific, al competiției în producția constrânsă de reguli morale care nu au de a face cu competiția.

 

De aici rezultă câteva lucruri:

·       Nu poate exista capitalism fără competiție reală între partide de stânga, de dreapta, de orice fel care să accepte regulile morale ale jocului. Capitalismul nu este apanajul dreptei, ci al întregului sistem politic.

·       Nu poate exista capitalism fără competiție între religii și secularism (o formă particulară de viață spirituală) constrânsă de reguli morale implicite. Capitalismul nu este caracteristic vreunui conservatorism creștin, ci întregului ansamblu de moduri de viață spirituală aflate în competiție. Ceea ce poate fi de folos nu este nici filetismul, nici ecumenismul, ci tensiunea competitivă dintre ele.

·       Nu poate exista capitalism fără competiția constructivă dintre instituțiile statului și cetățenii angajați în diferite forme ale societate civilă. Statul singur distruge capitalismul, cade în autoritarism și finalmente se autodistruge prin implozie, cetățenii singuri evoluează către anarhie și disoluție prin explozie.

 

Capitalismul nu depinde de creștinism în sens strict, chiar dacă în mod contingent a evoluat în spațiul creștin. Ceea ce contează este ca într-un fel sau altul să existe un fond moral informal de reguli, indiferent de cum au apărut ele. A susține teologic creștin capitalismul este un oportunism. Pe de altă parte, e limpede că unele religii, ca cea islamică, nu sunt capabile să accepte competiția constructivă și sunt, prin regulile pe care le generează, anticapitaliste. Nu are nici o relevanță câți bani, ce capital financiar dețin persoanele care trăiesc în această religie sau în altele cu aceleași caracteristici.

 

Eșecul global al gestionării pandemiei este un rezultat al faptului că avem prea puțin capitalism, iar succcesele, câte sunt, rezultă din competiția constructivă între state și instituții. Nu există nicăieri în lume o gestionare a pandemiei în sens propriu, abordarea sectorială medicală nu are capacitatea să rezolve nimic, problema fiind transdisciplinară, iar capacitatea de management adaptativ a statelor în privința unor astfel de probleme e nulă. Instituțiile sectoriale au monopol, un mod de viață anticapitalist, nu vor cooperarea pentru a conserva privilegii și sunt securitizate separat, serviciile de informații au oameni în ele care stabilizează monopolurile locale. Orice ingerință rațională, științifică, generează agresiune, intimidări, chiar violență. Statele înlocuiesc managementul adaptativ, flexibilitatea tipică vieții capitaliste, cu tactici de propagandă pentru controlul emoțiilor și dominarea celor care s-ar revolta în fața strategiilor care nu duc la nici un rezultat. Miza este distribuirea pierderilor la categoriile cele mai vulnerabile, care nu au capacitate de negociere mare.

 

A pune în discuție eficiența politicilor publice este ridicol, oamenii de știință vor fi eventual lăsați să vorbească în cercuri academice, până un buldog din media îi va lichida mediatic dacă depășesc zona de influență a câtorva persoane. Dacā realmente s-ar dori altceva s-ar putea vedea în programele partidelor politice. Nu se vede nimic.

 

Asumarea acestui ridicol de a descrie realitatea este însă singura cale spre a nu evolua spre situații și mai rele, pentru a ține în viață modul de viață capitalist, al competiției constructive. Scara de acțiune cu argumente este localā, efectele sunt atenuate imediat la distanțā. Dar scara efectelor resurselor culturale care folosesc argumente preluate în alte proiecte omeneşti este mult mai mare, pentru cā dau fundamentul modurilor de gândire şi abordare (alāturi de alte elemente culturale). Rezultatul practic e cā oamenii care se ocupă cu cu gândirea nu au nici un fel de putere personalā în societate, proiectele lui intenționate sunt neglijabile, dar poate avea prin opera sa efecte neintenționate enorme, afecteazā masiv evoluția culturalā. E irațional sā ne simțim frustrați de lipsa de putere ca oameni de știință, ca intelectuali, ține de natura demersului cu care ne ocupām. Important e sā existe un impact onest intelectual neintenționat. Dacă dorim mai multă putere socială putem să ne ocupă cu altceva, afaceri, politică, o carieră în instituțiile de forță.

 

În orice stat primeazā tot timpul rațiunile de stat, adicā ale persoanelor din structurile puterii care s-au identificat în diferite grade cu jobul. E natural, aşa au evoluat aceste entitāți culturale. În crize ca cea de acum acest fapt devine evident, transparent. Ce e de folos în capitalism este spațiul de libertate lumeascā mult mai mare ca în alt fel de state. El e benefic numai cu eforturi personale de dezvoltare, şi nimeni nu va ajuta la asta din partea statului. Statul democratic a fost forțat sā declare drepturi, dar nu le iubeşte. În competiția oamenilor liberi cu statul trebuie să fii puternic, capitalismul te obligă la asta dacă nu vrei să ieși de pe piață, să devii aservit.

 

Remarcile sunt relevante şi pe plan duhovnicesc, pentru cā existā tendința permanentā de livrare a instituțiilor religioase unor autoritarisme. Clerul e format din oameni influenți şi statul i-ar dori pe toți sub controlul sāu. Capitalismul minimizeazā acest risc şi ține în viațā o Bisericā sānātoasā, cât de cât neaservitā, deci disponibilā pentru sfințire continuā a persoanelor din ea.

 

A avea un job la stat e o situație oarecare, importantā e servirea oamenilor contribuabili, ca scop moral, nu a instituțiilor ca scop final. Identificarea totalā cu instituțiile şi rolurile este demonicā și o presiune permanentă către distrugerea capitalismului din interior.

 

Nu poate exista capitalism fără competiția cu cei care îi neagă valoare, care își refuză libertatea. Curentele marxiste în particular fac un mare serviciu modului de viață capitalist, obligă la realism și ajustare a practicilor, la respingerea fetișizării, idolatrizării capitalului și la sesizarea, reamintirea permanentă a valorii proceselor care generează capital. A gândi liber ca act personal și social tot-odată nu e posibil decât în capitalism.

 

Capitalismul nu este nici utilitarist, nici deontologist, nu e nici rezultatul calculului minții umane, nici un produs secundar al religiei iubirii, este un mod de viață cu morala complexă asociată lui și care îl face posibil întemeiată în feluri complementare care se susțin reciproc într-un  întreg în care trăim.

_______

Text publicat pe platforma Marginaliaetc.ro în 22 octombrie 2020.

Bucuria împreunei gândiri este o bucurie liturgică

Împreună cu Liturghia creației prime este o Liturghie a creației secunde. Așa cum creația primă se schimbă fiind aceeași ca întreg, creația secundă se schimbă fiind aceeași ca întreg. Schimbarea primeia este rodul dragostei lui Dumnezeu pentru lume, schimbarea celei de a doua este rodul dragostei oamenilor pentru Dumnezeu și pentru oameni.

 

Schimbarea creației secunde se face prin gândirea liberă a oamenilor. Orice gândire liberă este una împreună, neînchisă în sine, asemenea gândirii Sfintei Treimi. Odată cu întruparea Cuvântului și hrănirea oamenilor cu trupul și sângele Lui gândirea oamenilor a devenit liberă. Gândirea liberă nu trece într-o unică gândire mare, nici nu se închide în sine.

 

Cine n-a gustat din persoana Cuvântului va lupta să gândească. Cine a gustat cu adevărat, va iubi să gândească. Cine nădăjduiește că a gustat se va strădui să gândească. “Cred Doamne, ajută necredinței mele!”

 

Cine iubește să gândească, gândește împreună. Alături de cei care știu mai mult, taci. Oricine știe mult și iubește să gândească va da un moment fiecăruia să vorbească, din două cauze. În primul rând, el însuși sau ea are nevoie să fie împreună, să fie sprijinit de gândirea celuilalt. În al doilea rând, are nevoie să să ofere darul gândirii sale. Libertatea înseamnă să lași loc altuia să fie împreună cu tine ca să primească și să ofere daruri.

 

Gândirea despre Liturghie și Biserică este parte din gândirea omenească. Bucuria împreunei gândiri vine din orice gândire omenească. Liturghia ritualică este parte din Liturghia lumii, a creație prime și a creației secunde.

 

Așa cum lumea creată e sfântă în întregul ei, cultura omenească e sfântă în întregul ei.

The creation of the Union of European States is an opportunity for resilience through transformability

 

The Union of European States is necessary, opportune, and feasible. It is required to face global group competition. It is opportune because crises must be treated as opportunities. It is achievable because raising and publicly discussing the topic generates autocatalytic effects that favor the integration process until the federal solution is institutionalized.

 

There are no serious counterarguments regarding the necessity. After two world wars, the current geopolitical situation and the looming crises, such as the water crisis, make it evident that a critical mass greater than any state can muster will be needed. That is why the topic is not even discussed much; it is so apparent that it is in the interest of nations to formalize national identity together with the European one that it would generate frustration and dissatisfaction.

 

The opportunity is not so much in degraded relations with global powers as in the decline of progressive ideology. No one would accept a ridiculous Union of European States, a left-wing empire, just as no right-wing one would be interesting to anyone. But a trans-ideological one would be exciting, in which the integrating structure of institutions would not know in advance which parties it would vote for. So far, it has not been like this; the very structure of the EU has been left-wing, and resources have been wasted on projects irrelevant to European identity. The US is delivering to the EU states the service of eroding the dominant ideology of its political infrastructure, and this is a massive opportunity for institutional evolution.

 

The feasibility is evident from this very text. Has anyone ever seen a bottom-up civic voice in favor of such a project? The fact that it exists signals the existence of the European space for free deliberation. Seeds of this kind will bear fruit and create a less favorable soil for the plants of xenophobia and narrow visions. All politicians and states look at the climate of opinion. When such opinions are expressed, they may be in the minority, but they change the landscape.

 

The threat of the EU and its associated public services disappearing is not addressed by defending the current institutions, because that only validates the narrative of those who want to destroy them. It is answered by supporting the Union of European States. Then the current EU becomes central to the landscape of public debates, no longer on the defensive and no longer subject to erosion, only to the pressure of evolution in one direction or another, towards greater integration, or towards disappearance.

 

Which system of institutions will choose extinction? Perhaps some will look so narrowly that they will. Then, power will be taken by those who will pursue their own common interests. This is what we are talking about: the Union of European States is for Europeans, not a new bureaucratic scheme.

 

"In this world you will have trouble. But take heart! I have overcome the world" (John, 16:33).

Sus-ţinerea şi faliile României

 

Timpul obiectiv nu-l poți avea, pentru că nu este. Transpunerea metrică a memoriei personale şi culturale şi proiectarea viitorului personal şi istoric sunt procese din care timpul obiectiv reificat este obţinut doar la observare externă a procesului, prin gândire.

 

Procesul mundan e imersat în viața lui Dumnezeu, care are o relație permanentă cu creația Lui. Cine începe să sesizeze această relație poate acționa rațional fără o constrângere totală din partea resursei de timp obiectiv. Apar resurse şi oportunități de unică folosință, cu rosturi aparent locale, dar în realitate sus-țineri.

 

Proiectarea viitorului personal şi istoric poate avea numai un succes limitat din considerente epistemice (puterea minţii omului e limitată şi nu avem o reprezentare suficientă a complexităţii realităţii mundane) şi ontologice (există evenimente şi fapte în afara regularităţilor accesibile omului datorită imersării lumii şi a vieţii omului în viaţa lui Dumnezeu).

 

Ridicarea omului şi a ţării sale se face lăsându-te activ să fii sus-ţinut. Activitatea este în procesul mundan, sus-ţinerea este a procesului ca întreg, şi vine dintr-un registru în care nu poţi acţiona.

 

Căderea omului şi a ţării sale are loc fie din lene (nu mai eşti activ), fie din neascultare (nu te mai laşi sus-ţinut). Se pot observa câteva tipare de cădere:

·       Idolatrizarea timpului obiectiv ca rezultat secundar al unui mod de neascultare hiper-activă. Este urmată de raţionalism, constructivism social, planificare dincolo de orizontul relevant de înţelegere umană a lumii. Corpul politic USR ilustrează această situaţie. Vrei fericirea în istorie. Un post-comunism luminat, elitar, civilizat prin oglindire, hologramic.

·       Idolatrizarea ascultării şi desconsiderarea actvităţii mundane. E urmată de degradare socială şi culturală şi de folosirea Bisericii mai mult ca refugiu decât ca o cale de a aduce laudă Creatorului. Idealul vieţii devine tihna, vrei să contruieşti case pe Tabor, să stai. Corpul politic de acest fel în România e difuz, nestructurat, stă. Vrei fericirea fără istorie, dar aici, sau nici nu o mai vrei, primeşti ce ai fără să prea dai.

·       Neascultare şi desconsiderarea activităţii mundane. Nu-ţi pui standarde înalte, merge orice. Oricine poate avea orice responsabilitate socială. Închizi spaţiul vieţii tale ca să nu te mai compari cu alţii, închizi spaţiul ţării tale ca să nu mai existe competiţie. Totul devine o luptă pentru puterea asupra mai nimicului, orgoliile sunt nemăsurate, urcând colosal pe măsură ce viaţa ţării e mai dezastruoasă. Te justifici, arăţi mereu că ai vrut binele, deşi a ieşit răul. Te raportezi mereu la oameni, dai lecţii celor care ţi-au greşit, eşti resentimentar, la nevoie distrugi. Corpul politic PSD este de acest fel, un post-comunist limitat, post-rural, necivilizat, cu resursele imaginarului comunismului real necurăţate, nearuncate la gunoi.

·       Nu înţelegi că sus-ţinerea este ca să aduci în dragoste pe toţi, toată lumea, crezi că e sus-ţinerea ta sau a grupului tău. Îi cerţi pe cei care caută fericirea în istorie sau fără istorie, dar aici. Vehemenţa nu  mai e o cădere, ci un stil. La masa necredincioşilor nu stai, dar nici nu mânânci cu vameşii. Corpul politic de acest fel este cel creştin-democrat şi conservator. Lupţi fără să iubeşti toţi oamenii şi nu mai creşti. Dumnezeu te lasă să pedalezi în gol, aşa cum bicicletele de fitness scad frânarea când pulsul a depăşit un prag limită corespunzător datelor pe care le-ai introdus pe interfaţa de control.

 

Este de observat că nici una dintre formele căderii nu sunt complete, totale, există ceva raţional în perspectivele lor, dar fie supra-licitat, disfuncţional, fie incomplet. Faliile dintre aceste grupuri nu pot fi umplute, ci numai trecute. Nu poţi dori să le treci, câtă vreme doreşti încă aparţii acelei situări, ci numai le treci. Nu ai cum să vrei să fii transideologic, ai numai cum să fii în acest fel, sus-ţinut.

 

A vorbi despre aceste lucruri e un alt mod de a cădea, când gândirea se gândeşte pe sine. Sau poate că nu, când gândirea se aşează în sine. Gândirea aşezată iubeşte.

 

 Legenda foto: Privire spre Athon de la chilia Sf. Nil.

Publicat pe Marginaliaetc pe 12 octombrie 2019