Demonizarea socială și drumul țării spre lumină

Dezbinarea națională este semnul că suntem pe drumul pierzaniei pentru hula împotriva Duhului sfânt. “Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Matei, 12, 31). Cincizeci de comunism am fost selectați pentru hulă și ură de clasă, cincizeci de ani am luat în noi diavolii mândriei și disprețuirii Duhului sfânt.

 

Lucrul la dezbinarea propriei tale societăți e semnul demonizării pe scară socială mare, în urma căreia instituțiilor au devenit instrumente ale diavolului prin cei care le conduc Iar când lucrezi la dezbinare și în alte țări e semnul că prin aceia lucrează mai marii răului.

 

Nu ne putem aștepta la unitate din partea celor demonizați. “Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui.” (Matei, 12, 25). Aceștia vor minții că vor unitate, dezbinând. Unitatea pe care o vor e a slugărniciei față de diavol. Unitatea pe care o vor e moartea libertății și dragostei prin propria noastră alegere. Unitatea să fie închiderea în noi și ura față de omenire, unitate în credința că numai pentru noi a venit Dumnezeu, iar ceilalți nu pot avea vreo nădejde la dragoste dacă nu se supun nouă, celor aleși, dacă nu fac voia noastră, a celor demonizați.

 

Așa cum comuniștii au vrut unitatea în hulă, alții vor unitatea în ură și închistare, alții în furt și lăcomie, în orice numai în dragoste și bucurie nu.

 

Cum ieșim de aici? Luăm de tată pe Dumnezeu și mamă pe Maica Domnului, cerem să fim înfiate și înfiați, luăm de frați și surori pe cei care nu urăsc și aduc pacea. “Şi, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei” (Matei, 12, 49).

 

Nu oricine vorbește despre Dumnezeu e de luat frate și soră, ci numai cine nu dezbină. Dacă nu mai găsim pe nimeni, luăm de frate și soră creația lui Dumnezeu, norii, munții, necuvântătoarele, plantele, pământul, aerul pe care-l respirăm, ca să nu trădăm țara. Degeaba ar scoate cineva cu rugăciunile diavolii din oameni, dacă ar fi pentru sine și nu pentru altcineva.

 

Mergem prin lume și dacă vedem oameni aducând bucurie prin tăcerea lor, aceia sunt oamenii lui Dumnezeu. Ei se roagă pentru a ne scoate pe toți la liman. „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33).

Săraci cu duhul într-o lume a bogaților

 

Pentru cei săraci cu duhul nu are nici o importanță data sărbătoririi Sfintelor Paști, ei fiind fericiți permanent. Pentru cei care au mușcat din fructul cunoașterii are, desigur, importanță. Din puțina lor credință acești oameni dăruiesc, asemenea văduvei, bănuțul faptei lor bune de a vorbi despre calendar. Să primim cu drag ce ne oferă. Oricare ar fi soluția propusă și oricare ar fi cea acceptată, ea vine dintr-un efort de a face bine.

 

Duhovnicește disputa despre data sārbātoririi Învierii poate fi puțin folositoare, dar cât de mult, dacă o primim cu dragoste. E un semnal de viațā dat de oameni cu preferințe sincere pentru niște valori și capabili sā își asume riscuri, indiferent că acestea sunt pentru lumea liberā politic sau pentru una în care oamenii erau organizați mai simplu, în triburi. E un semn bun pentru România.

 

Iubirea de universalitate și iubirea neamului tău nu se opun unele altora în mod necesar, ci pot sluji la aceiași stăpâni, Dumnezeu și oamenii. Respectarea diversității e importantă într-o țară de azi, iar grupurile cu păreri opuse sunt o parte din ea.

 

Din mocirla de imposturā a sferelor puterii cresc niște plante care pot duce ecosistemul național spre altceva. Dacā mācar câteva sunt arbori cu viațā lungā, tinerii vor avea dupā ce sā se orienteze. Simpla reunire pe o listā, sau opunere la orice e diferit de noi, nu garanteazā nimic, dar ne dă speranță. Să ne bucurăm de injurii, de calomnii și agresivitate, de reproșuri și ironii, de oriunde ar veni ele. Nu e sluga mai mare ca stăpânul.

 

Un stat de azi nu se poate ține numai din valori utilitariste, la un rāzboi s-ar goli imediat de apārātori. Cine crede cu fermitate în destinul țării sale, oricum ar crede asta, e demn de admirație când vrea libertatea ei.

 

Libertatea unei țāri e datā de oamenii ei liberi. Primul pas spre pierderea ei e aservirea fațā de instituțiile libertāții: a Bisericii și ale statului de drept. Acest lucru trebuie amintit celor care prin natura responsabilitāților asumate tind sā se identifice cu instituția, dupā care încep sā se certe care e mai importantā. Cine dintre noi e mai mare?

 

Nici o instituție nu e importantā în sine, ci prin rolul ei în întreg, în slujba oamenilor. Nimeni nu e mai mare, ce e mai nou nu e deasupra a ce e mai vechi și ce e vechi nu e deasupra a ce e nou. Doar veșnicia e deasupra tuturor, când ești sărac cu duhul.

Rugăciunea inimii comunitară

 

Așa cum persoana umană se roagă înspirând (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) și expirând (miluiește-mă pe mine, păcătosul), la fel se roagă nevăzut și comunitatea euharistică. De la cea a parohiei la cea a întregului trup mistic al lui Hristos. Viețile împreună ale oamenilor inspiră și expiră duhovnicesc.

 

Când inspiră, atenția comunității este spre deschidere, spre Dumnezeu, creație, semenii noștri de peste tot. Când expiră, atenția este spre noi înșine împreună, ca grup social, nație, omenire.

 

Ritmurile respirației întregii omenirii sunt mult mai lente ca ale neamurilor și comunităților parohiale. Întreaga noastră viață personală pământ se poate afla într-o singură inspirație sau expirație a țării. Întreaga viață a unei țări poate să fie într-o inspirație sau expirație a omenirii.

 

Dacă nu suntem atenți la întregul proces, dacă uităm memoria și cultura a ce este mai mare decât noi trăind doar în prezentul personal sau al nației nostre, ne putem sminti. Ni se poate părea că ne sufocăm spiritual, când țara sau lumea expiră ca Marta. Ni se poate părea că neglijăm cele lumești, când țara sau omenirea inspiră ca Maria.

 

Dacă nu suntem atenți la viețile neamurilor și a lumii putem să condamnăm alte țări și să judecăm creația. Pe alții că se orienteză spre lume, când țara noastră e orientată spre Dumnezeu. Sau că sunt prea atenți la viața duhovnicescă, atunci când noi ne îngrijim mai mult de cele ale casei. Și să ne ucidem unii pe alții pentru asta. Și omenirea ca întreg pentru că este mai căzută decât am vrea noi să fie.

 

Dar omenirea cum respiră și când? Care sunt ritmurile ei? Numai Dumezeu știe cu adevărat, însă cu rugăciune putem încerca să aflăm câte ceva. Pe măsură ce aflăm se instalează o oarecare armonie. Pacea, acesta ar putea fi un semn. A fiecăruia personal,  între noi în țară și între țări. Și îngrijirea de cele care vor urma, fără atașament idolatric față de ce facem acum vremelnic.

 

Pe Taborul inspirației nu se fac case, dar și ele trebuie să fie undeva, expirând pe pământul ferm al dragostei.

 

Ce înseamnă pentru omenire, țări și comunități să inspire și expire rugându-se nu putem ști cu mintea noastră. Poate că nici nu există așa ceva, poate că a vorbi despre asta e numai o treaptă către ceva de folos, mai înalt. Despre pace nu se vorbește, pacea este.

“Din amfora zilelor mele” – note de lectură

 

Cartea “Din amfora zilelor mele” (Ed. Seneca Lucius Annaeus, 2022, autoare Marina Dumitrescu) vizeză procesul de mântuire în familia creștină din orașele secolului XXI. Sunt două presiuni în România care subminează o astfel de misiune duhovnicească, una este prin modelele occidentale secularizate, iar cealaltă este prin marginalizarea socială a elitei culturale și politice creștine în post-comunism. Primei presiuni i se răspunde prin elemente de cateheză creștină și relatarea unor experiențe duhovnicești personale, iar celei de a doua i se opune o ilustrare covingătoare a virtuților culturale ale creștinismului bine educat.

 

Stilistic, tehnica este cea a epistolarului unilateral (după cum se notează în ziua de 1 august 2019). O mamă, naratoarea, începe prin a se adresa copiilor ei, vorbindu-le despre viața întru Hristos. În realitate însă nu e vorba de niște scrisori efective, după cum reiese limpede din preocuparea de a nu rata proiectul epistolar: “toate posibilitățile sunt deschise – de la cea mai luminoasă, la cea mai întunecată, a ratării” (5 septembrie 2020). O scrisoare către un copil nu se poate rata. E o scrisoare, așa cum sunt cele ale lui Iosif Isihastul către rudele sale. Autoarea cărții se prezintă ca fiind și naratoarea, dar e foarte posibil ca imaginea naratoarei așa cum se poate degaja din carte să fie destul de diferită, cum e și firesc, de cea a autoarei. Aceste lucruri meta-discursive și structura de ansamblu vor fi mai clare spre finalul acestor note de lectură, după o analiză textuală. Cartea fiind bine scrisă, sutem antrenați în povestea ei, care este intimitatea unei familii creștine.

 

Să ne facem o idee despre substanța catehetică și de bună educație culturală.

 

Cateheza

 

Naratoarea folosește tot registrul metodelor de persuasiune, de la îndemnuri și afirmații, la exemple personale și la exprimarea unor dorințe.

 

Ca exemple de îndemnuri putem cita “Și vă mai rog, rugați-vă!” (27 iulie 2019), “Asigurați-vă că iubiți. Nu doar că sunteți îndrăgostiți.” (27 decembrie 2019), “Rețineți aceste gânduri fără cusur, din Epistola a II-a către Corinteni a Sf. Ap. Pavel” (4 octombrie 2020), “Plângeți cu demnitate, în cameră, dar nu vă feriți de plâns.” (2 aprilie 2021), sau „Darul libertății este uriaș. […] Niciodată, a primi fără a dărui!” (6-7 ianuarie 2022).

 

Afirmațiile sunt de felul acesta: “Căința nu doar că nu strivește, dar luminează mintea și ușurează inima. Îi corespunde mersul la duhovnic.” (11 noiembrie 2019), “Exces de rugăciune nu există. Preaplin de rugăciune nu există.” “Rugăciunea mamei pentru copiii ei potopul bun care nu va înghiți pe nimeni niciodată.” (19 decembrie 2019), “Răsplata celui care nu a așteptat niciodată răsplată e mai presus de orice panegiric.” (10 august 2020), “Iisus nu s-a răstignit o singură dată – și gata. Se răstignește neîncetat, pentru ca noi să ne răstignim, prin El, păcatele.” (14 septembrie 2020), “Iertarea e cheia. […] Taina iertării nu ne aparține, ci se reflectă în noi.” (14 martie 2021), “tăierea voii e secretul libertății, fără a presupune renunțarea la voință, ci convertirea ei în altceva.”, “Teama de suferință castrează iubirea – îmi spune mereu tata.” (18 august 2020), Atenția la oameni “e o plantă tămăduitoare. Iar ordinea se hrănește din ea.” (3 noiembrie 2019).

 

Există și schițe de argumente, în diferite contexte culturale și cu complexități variabile, care dau o tușă eseistică unor pasaje. Dar ponderea lor este mică în mod deliberat, adresarea este cât mai simplă.

 

Naratoarea dă exemple numeroase că participă la slujbe, a fost “La Sfânta Liturghie de ieri, a Schimbării la Față de pe muntele Tabor” (7 august 2019) și povestește situații când a făcut fapte bune, cum sunt îngrijirea celor neputincioși și mersul la spital la bolnavi (9 aprilie 2021).

 

O abordare mai subtilă este acceptarea potențialului eșec al propriei cărți ca model pentru acceptarea și iertarea propriilor fapte din viață, odată mărturisite: “Va trebui așdar să mă înarmez cu puterea de a accepta maturizarea treptată a textului, ezitările începtului, neîndemânările stilistice – ca etape ale unui itinerariu.” (5 iunie 2021).

 

Mai rar sunt exprimat explicit dorințe duhovnicești, cum ar fi: “Și mi-aș dori ca, vreodată, când îți vor cădea ochii asupra lui, să ai prezentă și rugăciunea mea pentru tine. Ca neliniștile să-ți fie spălate de iubirea Maicii Domnului, mamă a mamelor, peste orice închipuire omenească.” (26 august 2020).

 

Scoase din context cele de mai sus pot părea destul de didacticiste, dar integrate în viața scrisorilor și a întâmplărilor emoționante ele apar ca firești, organice.

 

 

Experiențe duhovnicești personale

 

În contextual nostru post-comunist este o dovadă de curaj și un fapt de mărturisire să relatezi experiențe duhovnicești în calitate de intelectual. Naratoarea nu se sfiește să ne lase să aflăm ce i s-a întâmplat la Sf. Parascheva (14 octombrie 2019): “I-am sărutat mânuțele împreunate pe piept, iar de atunci încoace acea atingere nu m-a părăsit.” Sau: “Simt (și nimic nu poate întrece claritatea acestei convingeri) că am avut ajutorul Sfântului Nicolare” (12 decembrie 2019), “Icoana este vie! Orice icoană e vie. Toate icoanele sunt vii. […] Întotdeauna, răzvrătirea împotriva unei icoane are, pentru cel care o comite, efectul unei înfruntări corp la corp, cu un adversar cât se poate de concret.” (3 februarie 2020), “În privirea icoanei avem șansa de a ne vedea exact așa cum suntem.” (26 iulie 2020).

 

Experiențele cvasi-mistice sunt firești când ai o viață în Biserică: “Cu cât zilele respective trec [ale celor trei Liturghii ale Nașterii Domnului], biserica se golește, în beneficiul celor care se cufundă în liniștea densă a casei Domnului.” (27 decembrie 2019), “Căzând în genunchi, precum și în serile precedente, am avut senzația că mă întorc dintr-un voiaj într-o lume paralelă.” (6 martie 2020). Găsim și sensibilități de felul celor ale Sf. Dimitrie cel Nou: “Zi de zi, observ fragilitatea a tot ce este viu.” (23 februarie 2021). Multe din cele ce se întâmplă în lume tind să indice intervenția divină: “Dacă nu-l chemăm pe Dumnezeu în ajutor, să încercăm măcar a presimți ce se petrece în spatele perdelei de fum a monotoniei.” (29 iulie 2020), “zecimea de secundă care m-a făcut să trag pe dreapta și să mă întorc după ea [ca să o ajut] nu a fost de la mine, ci de la El.” (21 februarie 2020)

 

Toate aceste experiențe asumate personal vin să întărească elementele catehetice ale cărții.

 

Asumarea rolului de elită

 

Elitele sunt identificabile în mod obiectiv prin anumite trăsături: “Oamenii sfinți, ca și oamenii geniali, nu cad în capcana îndestulării. Nu îi lasă propria măreție.” (5 septembrie 2020). Cineva care face parte dintr-o elită intelectuală creștină va ști să își asume umilitatea: “O persoană autentic inteligentă va fi umilă în cel mai bun sens al cuvântului, iar astfel își va pune privilegiile în slujba unor semeni “neperformanți”, pe care va ști să nu îi disprețuiască.” (17 ianuarie 2020).

 

Una din problemele identificării cu un nivel superior cultural și social într-o ierarhie în sens ontologic tare e modul de relaționare cu cei inferiori : “Omul simplu să fie privit cu atenție de către omul sofisticat. Am o mulțumire aparte în fața acestei precizări.” “mă frământă coabitarea persoanelor elevate cu cele modeste – cultural, social, pecuniar. […] tangența între omul problematizat și omul cu o slabă cunoaștere de sine. Dar sub cupola bisericii, oare cum să-l privesc pe adeptul sinuozităților liturgice, alături de practicantul fără o cultură solidă? Pe femeia de la pangar, lângă academician?” (20 septembrie 2020). Soluția propusă de naratoare nu este foarte convingătoare: “de ce și-ar pierde vremea, colmatând prăpastia față de cei mărunți? Cum de ce? Tocmai pentru a-și legitima sofisticarea.” (20 septembrie 2020).

 

Plecarea harului e urmarea firească a elitismului care se ia prea în serios: “Ce mi-a lipsit aseară, în contextul anodin pe care l-am exacerbat rușinos? Coborârea de pe înălțimile eului meu.” (29 august 2020). Tensiunea indusă de aceste fenomene e resimțită în mod repetat: “Dar eu, când îl reped pe altul mai „mic”, fiindcă nu-mi ajunge la gleznă.” (30 ianuarie 2021), sau “Ceea ce eu merit nu eu trebuie să știu.” (2 ianuarie 2021).

 

Compensatoriu, personajul narrator diminuează statutul ontologic al omului în general, implicit și pe al elitelor: “Nu reprezentăm (cu unele excepții [probabil sfinții și geniile]) mai mult decât cele câteva zeci sau sute de pagini ale poveștii fiecăruia.” (9 mai 2021). O altă linie de reacție este preocuparea pentru îmbunătățirea stării instituțiilor care sufocă oamenii simpli: “în fiecare încăpere sufocată sub depunerile zecilor de ani, trei, patru, sau mai mulți angajați se înghesuie (în 2021!) unii în ceilalți, epuizați de propria inutilitate, dar conectați la bugetul statului.” (3 iulie 2021). Astfel de note, sau referirerea directă la “o nomenklatură cramponată de putere, prin minciună instituțională și intimidare.” (11-15 august 2021) sunt însă rare. Cartea abundă de referiri culturale de cel mai înalt nivel, inclusiv citări în limbi străine fără traducere, ilustrând foarte bine ce înseamnă o viață culturală de elită împletită cu una duhovnicească autentică.

 

Presupoziții prezente în spiritul epocii

 

Poate fi interesant să observăm că există unele presupoziții raționaliste și chiar scientiste în discursul epistolar. În afirmația că “Nimeni nu poate spune că s-a născut gata-copt pentru a capta cele în duh” (27 iulie 2019) se poate sesiza influența teoriilor dezvoltării cognitive, iar în întrebarea “Cum să-i facem pe millenials & co. să creadă fără a vedea?” presupoziția că putem educa pentru a ajuta la primirea harului, pe care se bazează și predarea confesională a religiei.

 

Gândirea esențialistă, de tip genuri naturale în privința oamenilor, e acceptată în locul celei populaționale, cu oameni unici din perspectivă ontică: “e la fel de normal să distingi diferența specifică din sânul ei [al omenirii]” (25 septembrie 2020). În același timp, e asumată și unicitatea ontologică a persoanelor: “unicatul unei viețuiri. Spre Slava Celui care ne-a creat insubstituibili.” (26 octombrie 2020), ceea ce sugerează că nu s-a reflectat prea mult la modul de folosire al clasificărilor oamenilor, că e vorba de idei din spiritul epocii asumate necritic.

 

Categoria supranaturalului, care depinde de conceptualizarea modernă a naturalului, este acceptată fără rezerve: “Când intelectul reușește să accepte conlucrarea cu supranaturalul” (8 noiembrie 2020). Există siguranță cu privire la timpul obiectiv: “Voi răsufla cândva ușurată că am însoțit cum se cuvine timpul, că l-am respectat, că l-am lăsat să mă fructifice.” (29 august 2020). Alteori transpare proiectul eticii kantiane: “Dulcea îndatorire de a (vă) scrie mă însoțește ca o umbră luminoasă” (9 mai 2021), sau înclinația spre individualism ca opus colectivismului ideologic: “Experiența extremei deosebiri s-o activăm cât mai des! Dar individual. Bob cu bob. Nu colectivist.” (8 august 2021).

 

Toate acestea sunt limite inevitable ale proiectării unor conținuturi științifice și filosofice în limbajul comun și formularea lor prin prisma categoriilor strict gramaticale. Ele pot fi depășite, în afara folosirii unui limbaj mai tehnic științific și filosofic, prin progres duhovnicesc spre o zonă mai degrabă a tăcerii, decât a rostirii, după cum arată chiar naratoarea: “Tu nu mai ești cineva anume. Tu, pur și simplu, ești. Sub privirea lui Dumnezeu.” (31 decembrie 2021).

 

 

Structura de ansamblu a cărții

 

Există aluzii cu privire la metoda de structurare a cărții încă de la început (“Rememorarea dezvăluie virajele traseului. Priveliștea à rebours clarifică.” 27 iulie 2019), pentru ca mai târziu lectura prin această grilă să fie recomandată explicit: “Când mai întorc privirea înapoi, ca de pe un urcuș montan spre valea lăsată în urmă, mă apucă un soi de vertij. […] Așa văd lectura ideală a unui text. Aceea care descoperă, treptat, șarpanta. Adică dinamica ansamblului. Dar cum să pretind un asemenea privilegiu? Cum să cer atâta îngăduință?” (9 ianuarie 2021). Merită să facem efortul de detecta structura de ansamblu pentru că adaugă o valoare foarte mare conținuturilor din textele mai mici ale fiecărei epistole. Le transformă din trepte într-o scară, din stări în proces.

 

Dinamica epistolară are trei etape. Prima etapă este liniară și se desfășoară între 21 iulie 2019 și 17 noiembrie 2020. Succesiunea întâmplărilor și experiențelor e întreruptă numai de șocul lock-down-ului din pandemie,  care eliberează creativitatea naratoarei: “Constat asiduitatea notelor, după hiatus. Subliniez că e genuină. Nicidecum nu-mi impun să compensez forțat lunile de pauză.” (1 august 2020).

 

În 17-18 noiembrie 2020 se resemnifică prima parte a cărții printr-o relatare a genealogiei iubirii exprimate pănă atunci. N-o voi relata, pentru a lăsa bucuria descoperirii ei cui citește. Având internalizată semnificația poveștii din prima parte, aventura cunoașterii prin lectură urcă la un nivel superior de complexitate De exemplu, aflăm și opiniile personajelor cărora scrisorile din prima parte le fuseseră adresate, copiii naratoarei. Pe acest fond, atitudinea epistemică devine mai precaută: “Peste niște zeci de ani, veți vedea dacă ce spun a fost doar wishful thinking. Nu exclud nici această aplecare a mea...” (zile de Crăciun, 2020). E un joc narativ foarte interesant, pe fondul căruia continuă să fie presărate elemente de cateheză și de viață duhovnicească.

 

A treia parte a cărții începe în 29 septembrie 2021, când tot ce am putut citi până acum primește un nou înțeles printr-o minunată scrisoare de dragoste ca temei al oricărei familii creștine.  Cum miza oricărei familii creștine este împreună-mântuirea, rostul epistelelor devine transparent, și anume de a susține mântuirea tuturor celor din familie. Nu e vorba de o catehizare, nu e vorba de a relata experiențe duhovnicești ca în viețile sfinților, ci de lucrare cu miză practică transcendentă, de descriere a unui proces duhovnicesc familial pentru a fi emulat de oricare altă familie. Sau exprimat în limbajul naratoarei: “Aspirația mea nu e dogmatică, ci avântată în luptă – o spun pe pielea mea. Împăcarea spre care năzuiesc nu e nici la îndemână, nici la modă. E un everest lăuntric, care îmbină panoramarea cu efectul de lupă. O întreagă echilibristică pusă în acțiune.” (5 decembrie 2021).

 

Odată aceste lucruri clarificate, urmează finalul: “Așterneți-vă cum se cuvine singurătatea.” (27 noiembrie 2021). Adică suntem liberi să luăm deciziile potrivite cu viața noastră, iar la Judecata de Apoi vom fi judecați fiecare în parte pentru ele.

 

 

Concluzii

 

Într-o societate comunistă în care viața creștină a fost tolerată mai mult în straturile needucate, ca un indicator de ignoranță, asumarea unui elitism reificat cultural creștin poate fi benefică pentru a schimba imaginea socială a creștinilor. Pe termen mediu și lung putem presupune că numărul celor cultivați și creștini crescând, nevoia unor astfel de decupaje tari va fi fi mai mică, dacă nu cumva diversitatea în interiorul ei va deveni chiar prea mare pentru a mai permite o gândire de tip esențialist, prin categorii sociale bine delimitate ontologic, care, cum am văzut, ridică unele probleme duhovnicești.

 

Este important ca cititorul să înțeleagă că e vorba de descrierea procesului de sfințire a vieților în familie. Miza nu este legată de autoare, desi am putea să o bănuim că ascunde sub literatur propriile experienț duhovnicești, pentru scădere de sine. Rămâne însă fenomenul obiectiv asociat chiar scrierii cărții, și anume creșterea masivă a inspirației de la Dumnezeu pe măsură ce suferința proprie și spectacolul suferinței din jur devin tot mai intense, cu pandemia. Că nu e vorba de o etalare pentru laudă mai rezultă și din faptul că nu vedem deloc în planul duhovnicesc al cărții aluzii la rugăciunea inimii. Toate cele spirituale relatate sunt în registrul vieții uzuale în Biserică și pot fi confirmate de oricine are o astfel de viață.

 

Psihologic, putem bănui că naratoarea pune accent pe scriere, pe cuvânt, și pentru a minimiza suferința copiilor cărora le scrie. De altfel, chiar naratoarea intuiește eroarea “de a nu fi avut destulă încredere în virtutea modelatoare a întâmplărilor... nude. Sau crude.” (22 mai 2021). Dar câte mame din lume pot fi asemenea celei care și-a cărat fiul în spate ca să nu rateze raiul alături de ceilalți mucenici din Sevasta? Cartea e scrisă pentru toate mamele și toți copiii din vremurile de azi, de o mamă obișnuită.

 

Într-o notă nostalgică am putea să ne gândim cum ar fi fost România dacă astfel de cărți și oamenii lor ar fi fost peste tot prin societate. Cum însă providența “nu are ca scop să ocazioneze experiențe plăcute, ci experiențe ziditoare.” (23 mai 2021), cel mai de folos e să luăm realitatea așa cum este, să admirăm darurile pe care le primim și oamenii prin care Dumnezeu lucrează la crearea lor. Să admirăm o carte care vorbește despre esența familiei tradiționale, adică mântuirea împreună, fără a fi tradionalistă. “Exercițiul admirației fortifică sufletul și răcorește mintea. Se poate practica fără restricții.” (25 decembrie 2021).

Învierea permanentă

 

Cei mici și blajini, fără de putere, care te privesc în ochi și te învie prin lucrarea lui Hristos în ei.

 

Cei mai căzuți și păcătoși, noi, pentru care a venit Hristos și pe care nu îi lasă niciodată fără să-i învie.

 

Stareții care primesc moartea pentru ucenicii lor mai degrabă decât slava oamenilor, ca să-i ajute să crească.

 

Cei loviți pentru nedreptățile făcute, iertați și recunoscători.

 

Cei care vorbesc tăcând și tac vorbind, după cum este de folos, pentru că au înțeles lucrarea lui Dumnezeu în lume.

 

Cei care au întins timpul cu aripile pentru a îmbrățișa toate sărbătorilor într-o singură bucurie.

 

Cei care știu că nedreptatea este peste tot și nu poate fi decât iertată.

 

Copilele care întreabă de ce ai venit și își văd în liniște de simplitatea lor.

 

Cei care știu că nedreptatea este peste tot și caută să facă dreptatea.

 

Cei care țin ritmurile comuniunii pentru ca țara să inspire și expire.

 

Cei care pot și nu fac ca să nu tulbure.

 

Curajul discret al Adevărului, lăsând oamenilor să li se dezvăluie.

Câteva acțiuni posibile ale guvernului după conferința Diasporei științifice 2023

 

Conducerea ministerului cercetării, în orice format instituțional și de orice partid politic ar fi reprezentată, are nevoie în România de presiune publică pentru îmbunătățirea coordonării și bugetării activităților de cercetare. Nevoia de presiune este specifică societăților care fie nu conștientizează încă utilitatea cercetării, fie o interpretează greșit ca legitimând acțiuni ideologice. Un tip de presiune trebuie să fie pe direcția creșterii producției de cunoaștere științifică relevantă și de calitate, iar al doilea pe limitarea utilizării abuzive a cunoașterii ștințifice dincolo de zona ei de relevanță, cum ar fi acțiunile de inginerie socială, educațională.

 

În ce privește primul tip de presiune, al obiectivelor de substanță, în urma conferinței Diaspora 2023, dincolo de ce a identificat fiecare workshop în parte, pot fi utile următoarele:

1.     Brokering public-privat pentru poziții cu status și remunerare la nivel internațional. Viitoarele reintegrări ale cercetătorilor trebuie să le asigura un climat de lucru favorabil și un statut similar celor pe care îl au în societățile de unde provin. Dată fiind viteză mică de schimbare a instituțiilor din România și rezistența socială foarte mare împotriva reintegrării unor persoane cu nivel academic mult mai mare ca cele existente, soluția poate fi dubla afiliere a cercetătorilor, în țară și în afara ei. Un model de dublă asociere de succes este înființarea unor poziții cu dublă finanțare de la stat și din sectorul privat al marilor corporații. MCID poate desemna ca broker pentru catalizarea acestor simbioze între instituțiile de stat și donorii/sponsorii potențiali una din instituțiile din subordine, de exemplu UEFISCDI.

2.     Investiții în cercetarea socială și umanistă a sectoarelelor economice, educațional, de cercetare și cultural din România. Diaspora științifică poate fi încurajată să evalueze în mod obiectiv, prin faptul că se află încă în afara sistemului, situația organizațiilor și sectoarele din România. De altfel, mulți cercetători români din afara țării deja au publicații de cercetare. Datorită conflictului de interese prin multiplele rețele instituționale și sociale care se suprapun, cercetătorii din țară nu pot formula de unii singuri o imagine realistă asupra cauzelor care împiedică dezvoltarea și să propună pe baza ei măsurile adecvate.

3.     Valorificarea contextului crizelor multiple suprapuse. Atât NATO, din perspectiva rezilienței militare, cât și UE (prin recenta Directivă a rezilienței infrastructurilor critice) au furnizat un cadru instituțional la care este oportun ca sectorul de cercetare să se racordeze atât direc, cât și indirect, prin asigurarea condițiilor de care depinde obiectivele formulate instituțional de NATO și UE. Direct, e vorba de cunoaștere care duce la tehnologiile necesare, iar indirect de mediul rezilient instituțional, economic, social, ecologic pe un gradient de scări de complexitate, cu obiective specifice și operaționalizare lor (figura 1).

 

Figura 1 Schema unei relații potențiale între direcțiile Science, Technology, Engineering and Mathematics (STEM) și obiectivele de reziliență instituționalizate la nivel NATO și UE, mediată de științe sociale și umaniste.

În ce privește al doilea tip de presiune, al obiectivelor suport, ar putea fi de folos următoarele:

4.     Constrângeri etice potențiale asupra modului de formulare și implementare a obiectivelor de substanță. În contextul în care problemele complexe sunt formulate în termenii unor discursuri cu presupoziții ontologice diferite, potențial în tensiune, și cu consecințe etice neexplorate, obiectivele concrete formulate anterior e posbilă să aibă nevoie de constrângeri etice, de la caz la caz. E necesar un etaj umanist aplicativ al programelor naționale de cercetare, distinct de cel a problemelor fundamentale, care să identifice și formuleze implicațiile etice ale politicilor publice, în particular al celor de cercetare. Rostul acestuia este să ne permită să înțelegem și să gestionăm situații de felul tensiunilor sociale dintre scientism și tradiționalism, sau dintre abordările diferite ale sistemelui de educație, bazat pe autoritate și valori vs. bazat pe plăcerea de a învăța și diluarea autorității epistemice și morale a persoanelor.

5.     Constrângeri morale clasice asupra managementului resursei umane în sistem. Accentul episodic pe reactivarea diasporei cercetării ridică două probleme de morală: una este cum gestionăm relația cu persoanele din sistemul de cercetare care s-au adaptat condițiilor puțin performante din România, a doua este cum gestionăm relația cu persoanele care au ajung la un anumit nivel de performanță în condițiile de aici și, în particular, a celor care s-au reintegrat în etape anterioare, dar nu au mai putut să se dezvolte în ritmul  în care ar fi făcut-o afară. Există deja o falie de mentalități între cercetătorii cu o cultură a performanței și cei cu una a standardelor joase, iar apariția unui grup nou proaspăt reintegrat, dacă nu este gestionată bine, poate duce la o alianță socială de respingere a noilor veniți între cei din țară, indiferente de standardele lor actuale. MCID are obligația să identifice instrumente care să ducă la crearea unei mase critice favorabile ridicării standardelor astfel încât fenomenul ratării reformei sistemului să nu se repete. Măsurile pentru o masă critică nu pot eluda constrângerile morale, atâta vreme cât nu se pot face disponibilizări pe scară largă din sistem.