Piața politică și civică a livrat soluția optimă de guvern

 

Rezultatul la vârf al mâinii invizibile organizate la mai multe scări sociale, al cuplajului dintre procese micro-sociale și macro-sociale este unul nu tocmai rău, fără să fi fost planificat de nimeni în persoană ca atare. Orice picătură civică a fost de folos, indiferent dinspre ce perspectivă și sistem de valori a venit.

 

Nu a existat nici o instituție care să ia decizii altfel decât prin persoane cu roluri de conducere și reprezentare. Exprimarea că “partidul a decis”, “instituția a comunicat” reflectă separări între roluri legitime organizațional, formalizate, prin prisma cărora se vorbește astfel, și agende personale și grupale în rețele sociale parțial suprapuse cu cele organizaționale. Soluție “optimă” nu înseamnă vreun progres, ci că structura agreată este cel mai bine adaptată realităților sociale și politice actuale. „Optimă” nu înseamnă nici o minimizare sau o maximizare a unei funcții obiectiv, ci numai cât s-a putut merge către o astfel de optimizare matematică în condițiile resurselor de timp și de cunoaștere existente acum.

 

Cu toate aceste limite observăm că rezultatul la vârf al mâinii invizibile organizate la mai multe scări sociale, al cuplajului dintre procese micro-sociale și macro-sociale este unul nu tocmai rău, fără să fi fost planificat de nimeni în persoană ca atare. Semnalele civice împotriva legitimării autoritarismului politic au eliminat din ecuație varianta cu PM militar. Semnalele civice împotriva legitimării demagogiei și extremismului au dus la un discurs rezonabil după inițiala umflare a mușchilor, oprind continuarea ei dincolo de fireasca tehnică de negociere. Fără să fie spusă explicit, co-responsabilitatea epidemiologilor pentru neparticiparea la vot semnalată de oamenii de știință a reieșit indirect prin faptulă că fostul PM nu a mai fost țapul ispășitor politic, așa cum s-a dorit.

 

Criticarea faptului că nu va exista un PM cu puteri foarte mari e un compliment adus democrației și distribuirii puterii între oameni care au puterea să se verifică reciproc. Nu avem nevoie ca totul să se joace pe o singură carte. Reprezentanții din  parlament ai celor 3% filetiști dintre români vor pondera orice tendință spre excese ale UDMR și USR-PLUS. Cei 70% neparticipanți la vot vor observa cu coada ochiului reprezentanții minorității active civic și politic și vor constata că merg fără bilet într-un mijloc de transport istoric spre o situație mai bună social și economic.

 

E remarcabil că piața civică și politică poate acomoda și astfel de situații “free-rider” masiv atunci când țara e integrată unor structuri supra-naționale stabile și există o injecție de stabilitate și bani din exterior. NATO și UE plătesc o parte din biletul călătoriei celor indiferenți, cealaltă o plătim cei care am mers la vot. Rusia și China încearcă să înțepe cauciucurile sau să demonteze ceva la motor la opriri, să demobilizeze și să dezbine. Rezultatul net ne este deocamdată favorabil.

 

Orice picătură civică va fi de folos, indiferent dinspre ce perspectivă și sistem de valori va veni.

Cauze obiective ale ascensiunii politice a extremismului în România

 

Ascensiunea controlată a extremismului este o reacție a unui stat tânăr și cu democrație imatură la situații specifice războiului hibrid. Se pot enumera câteva cauze mai specifice din perspectiva proceselor politice, a gestionării crizei sanitare și a dezvoltării istorice a statului.

 

Din perspectiva proceselor politice renaşterea PRM/ PUNR în alte haine sub numele de AUR are drept cauze obiective, în ordinea importanței estimate:

·         disponibilitatea resursei umane în serviciile de informații pentru aşa ceva. E deja o tradiție din național-comunism. Operativ reprezintă o externalizare din PSD dupā absorbția din trecut. Partea filetistā a Bisericii e convergentā în interese și susține mobilizarea la vot.

·         imaturitatea progresiştilor din USR-PLUS, incapacitatea de a se adapta realitāților sociale. Partea ateist militantā urmāreşte agenda personalā, nu e interesatā de servicii publice reale. A antagonizat mase de oameni cu vieți tradiționale, nu vede pādurea din cauza copacilor.

·         Mimetismul explicit al conservatorilor pro-ocidentali asociați PMP în raport cu surse occidentale şi elitismul lor structural principial, misecuvinism. Nu existā interes social larg pentru aşa ceva în Romãnia, gen Trump, Edictum Dei, etc. Cultura înaltā trebuie sā susținā organic acțiunea politicā, nu sā o împacheteze, folositor e un elitism funcțional. Ocuparea nişei a dus la blocarea dezvoltārii unei creștin-democrații locale adaptate la realitatea socialā.

·         propaganda exageratā în context epidemic, cu originea în mentalitāți şi interese scientiste medicale, care a crescut importanța relativā a celor de mai sus prin inhibarea participārii la vot.

 

Din perspectiva gestionării crizei sanitare, în ce privește chestiunea participării la vot, dincolo de narativele propagandei care culpabilizează cetățenii ca fiind iresponsabili – la fel cum s-a făcut pe tot timpul stării de urgență și de alertă, pot fi spuse următoarele :

·         Eroarea de fond e a celor care au gândit māsurile şi le-au susținut cu propaganda de stat: epidemiologii şi cine controleazā ofițerii acoperiți din mass media implicați în propagandă. Nu e prima oară când se poate observa o supra-reacție în moment de criză, ceea ce înseamnă că e vorba de o problemă structurală, de nivel strategic sau tactic.

·         Domnul PM Orban a decontat deja costurile recomandărilor științifice eronate pe care le-a pus în practică. Este ceva de luat aminte pentru oricine merge în orb pe mâna oamenilor de știință care vând ca reale proiecțiile lor slab fundamentate. Se aplică la orice nivel managerial. România are nevoie de un cadru instituțional care să permită asistarea deciziilor pe bază inter- și trans-disciplinară.

 

Din perspectiva dezvoltării istorice a statului la un nivel profund principala cauză obiectivă a situației este incapacitatea societății românești de a genera o clasă politică în măsură să gestioneze situația țării, o incapacitate structurală din considerente istorice (o remanență culturală), dar și una întreținută din interesele instituțiilor de forță de a avea resursă umană ieftină pentru asigurarea avantajelor materiale personale. Ca fenomene de moment care subliniază existența acestei cauze putem menționa :

·         Faptul că AUR este numai o manevră de canalizare a unor grupuri locale interesate sau naive ostile asocierii atlantice a țării, cum a fost şi Coaliția pentru Familie. Când lucrezi cu oameni din Clubul de la Roma ca propuneri de premier e clar că avem de a face cu un debușeu politic al acestor interese pentru controlare.

·         Faptul că prim-ministrul interimar nominalizat este un militar. Este un semnal evident că politicienii români nu mai sunt credibili în fața partenerilor atlantici în ce privește gestionarea țării, fiind percepuți probabil nu doar ca ineficienți și ineficace, ci și cu foarte slabă legitimitate.

 

Putem conchide că situația e sub control din punctul de vedere al instituțiilor statului cu sacrificarea intereselor directe ale majorității cetățenilor țării. Această sacrificarea nu este din rea din intenție, ci datorată unor constrângeri structurale socio-culturale și efectelor sinergice ale diferitelor tipuri de incompetență ale persoanelor implicate.

 

Nu e rezonabil să avem vreo așteptare pozitivă în termenii societății liberale din partea statului dacă nu vom contribui la dezvoltarea unei clase politice responsabile și competente. În acest moment sunt indicii că România se îndreaptă către un stat de tip autoritarist.

De ce și cum votăm

 

Votăm pentru a da un job celor care au obligația să servească interesele cetățenilor. Fără job nu e bine, ajungi să te ocupi cu prostii. Nu e bine nici să avem așteptări fără se cerem ce așteptăm. E o strategie de loseri, de persoane care se autovictimizează permanent. Vrem ca partidele să livreze contra cost ce avem noi nevoie : servicii publice.

 

Nu ne batem noi cu răul. Treaba noastră e să fim cât mai buni. Răul l-a învins altcineva. Există o difuzie a binelui permanent și peste tot în societate, nu e concentrată în vreun partid anume. Vine de la cei care nu semnalizează că își văd de treabă. Ce fac partidele poate fi privit cu înțelegere, e cel mai bun lucru de care sunt capabili acum. Contrar a ce spuns unii politologi există o etică a politicii, se vede cu ochiul liber. Etica politicii e un fenomen al libertății, nu poate fi prinsă în regularitățile care se predau în universități.

 

Propaganda infantilizatoare este un astfel de produs al partidelor care poate fi privit cu înțelegere. Ea se bazează pe știință. Dacă e vreo rugăciune, trebuie să fie și o orgie, important e impactul emoțional. Libertatea însă nu se ghidează după emoții. Libertatea face bani fără să fie obsedată de ei, deține puterea în mod natural, fără să o caute. Își știe rostul și locul, nu vrea nici mai mult decât poate, nici nu se lasă pe tânjală când poate să facă ceva. Încearcă și vede, nu riscă nebunește, nici nu își ascunde capul în nisip.

 

Nu votăm ca să învingă unii sau alții, votăm ca toți să facă ceva folositor, unii la putere, alții în opoziție. Dacă se ceartă de la tribună, să o facă pentru că e regula jocului, cu eleganță, cu stil, urmând regulile oratoriei. E un spectacol pentru care plătim. Cetățenii plătesc, politicienii execută.

 

Autoritatea e delegată, oricând poate fi retrasă. Votăm ca să delegăm o parte din autoritatea noastră altora ca să fac ceva de folos pentru toți, ceva ce nu am putea să rezolvăm fiecare în parte. Ce putem face fiecare singuri sau în asociații e treaba noastră, nu a statului. Interesele publice sunt servite de toate partidele care merită acest nume, nu de unul singur.

 

Dintre toate ideologiile creștin-democrația (un conservatorism moderat) are cea mai bună orientare strategică, asigurând perenitatea valorilor care condiționează existența civilizației atlantice pe termen lung. O piață reală a ideologiilor și partidelor în care toate competiționează sub constrângeri constuționale specifice statului de drept e cea mai bună opțiune tactică. Această opțiune e surprinsă cel mai bine de liberalismul clasic (old whig - Burke, Hayek). La nivel operațional (la scara unui ciclu electoral) cea mai bună ideologie variază în funcție de context, de moment, între etape de acumulare clasic liberală, de redistribuire social-democrată sau creștin-democrată, de consolidare a statului de drept, sau de recuperare din memorie a valorilor perene decisive.

 

Situația concretă operațională dintr-o țară presupune evaluarea formelor reale, hibride cel mai adesea, ale ideologiilor vehiculelor politice de pe piață. Cine a înțeles natura unor astfel de procese nu va avea o decizie de vot emoțională.

Planul național de investiții în reziliența sufletească

Cultura e locul manifestării discernământului, miezul unei țări. Cultura e materia organică din solul fertil în care trăiesc toate viețuitoarele.

 

Transformarea  urii de sine și vrajbei acumulate în țara noastră în reziliență comunitară necesită investiții în ceea ce numim popular suflet, iar aceasta se face prin cultură. Fabrici și uzine am mai avut și nu au rezolvat singure nici măcar problemele statului. Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, cu educație, cultură înaltă, cultură de mase, ceva ce ne ține împreună printr-un mod de viață desprins de animalitate. Nu găsim nimic din toate acestea în Planul Național pentru Redresare și Reziliență. De ce ?

 

Nu găsim mai nimic nici despre aerul pe care îl respirăm, apa pe care o bem, nimic serios despre natura fără de care viețile noastre sunt de neconceput. Nimic serios despre serviciile publice pentru menținerea capitalului social, natural, cultural al țării, despre instituțiile care contribuie la perpetuarea lor. Nu are nimeni nevoie să fie dus de mână de către stat, dar nici nu e acceptabil ca statul să fie centrat numai și numai în jurul banilor și să submineze valorile perene. Una e ce fac persoanele, inevitabil egoiste într-o anumită măsură, alta e misiunea organizațională declarată. Planul Național pentru Redresare și Reziliență trebuie să reflecte interesele națiunii, misiunea organizațională, nu ale persoanelor care l-au scris sau ale intereselor de grup pe care le reflectă.

 

Există un corp de cunoaștere științifică în spatele abordării europene a rezilienței. Una dintre dimensiunile cheie ale rezilienței este reziliența comunitară. În contextul european și atlantic reziliența instituțională a Bisericii la scara de timp a mileniilor și capacitatea de refacere după comunism sunt evidente. Indiferent de modul de raportare la credință externalitățile pozitive ale instituțiilor creștine în ce privește reziliența sunt recunoscute. Peste tot în lume instituțiile religioase au un rol cheie în recuperarea după dezastre. Capitalurile cultural, spiritual și simbolic, au contribuții decisive la buna funcționare a unei țări.

 

Situația pe termen scurt, cel mult mediu, a efortului de instrumentalizare a credinței dominante statistic în România în jocul geopolitic nu trebuie să ducă la subminarea producției de beneficii pe termen lung prin care Biserica susține reziliența comunitară. Comunitatea umană e cea care permite apariția și dezvoltarea existenței statului, nu invers. Nu există posibilitatea de construi de la zero comunități prin educație seculară de stat. Procesul de schimbare în sens iluminist se poate face numai din mers, trans-generațional, așa cum se repara din mers corabia lui Tezeu. Situația viitoare a identității unei țări nu poate fi anticipată, nici proiectată, ea trebui întreținută pas cu pas în funcție de ce nu merge bine. Când ceva merge bine nu schimbi.

 

Așa stând lucrurile, e foarte curios că nu sunt bani publici și pentru instituțiile care susțin cultura în planul pentru reziliență: edituri, biblioteci, librării, platforme electronice de acces la cultură, muzee, restaurarea monumentelor istorice, caselor memoriale, alte asemenea. Acestea contribuie foarte mult în UE și România la creșterea rezilienței prin înscrierea dinamicii statelor și societăților în atractorul unui comportament public cu unele note de moralitate, mediind transferul către toți, cetățenii țării a externalităților pozitive produse Biserică de-a lungul istoriei. Mecanismul este fie prin imitarea directă de către o parte din cetățeni, a celor care urmează în măsură mai mare pe Hristos, aceștia fiind din familiile lor, fie prin consumarea unor produse culturale de interes general care pot fi produse în formele lor specifice numai într-o civilizație creștină.

 

Separarea Biserică - stat în democrațiile liberale este foarte bună câtă vreme continuă să existe acest cuplaj cultural între procese cu scară de timp milenară spirituale și cele cu scară de timp de zeci de ani (cam cât durează o anumită formă a statului). Este specific creștinismului că nu vrea teologic vorbind să aducă funcționarea statului la scara de timp a proceselor spirituale, așa cum vor alte religii. Modelul bizantin bicefal este contingent.

 

Trebuie spus explicit că acest text nu este o pledoarie pentru finanțarea Bisericii de către stat, ci pentru complementaritatea dintre cele două entități și finanțarea serioasă a sectorului cultural ca loc unde spațiul secular și cel al credinței se întrepătrund în mod natural, cu valoare adăugată pentru ambele părți. Nu avem nevoie de un plan național de investiții în reziliența sufletească, ea există deja, altfel am fi dispărut până acum de pe hartă. Statul nu are nici un merit în asta, din contră, prin falsificarea comunistă a istoriei oficiale a subminat-o. Unei falsificări nu i se opune o altă falsificarea, ci numai adevărul, situația reală a istoriei României, inclusiv a Bisericii, trebuie să fie transparentă. Acestă istorie reală și alte bunuri esențiale ale gândirii și sufletului sunt în planul culturii cu discernământ, având ca public țintă pe toți cetățenii. Aici e spațiul adevărului nemilitant, nemisionar și fără propagandă, adevărul dialogal al lui John Stuart Mill, al gândirii libere, aici se nac opiniile singurale împotriva cursului aperent al istoriei dintre care toți cetățenii aleg liber ce să consume și cum să interpreteze și schimbă istoria. E spațiul unor cărți minunate ca Isus al meu, al unor traduceri seculare din Psalmi, e spațiul popularizării științei și poeziei, artelor de toate felurile. Fără acest spațiu al culturii vii, al dialogului și punților neproiectate rațional între mentalități, o țară nu poate fi rezilientă.

 

Ne e suficient ca decidenții să livreze servicii publice reale în mod corect, echilibrat, acoperind ce e necesar la scara de timp a unui ciclu electoral ca investiții în toate formele de capital, cu toată atenția pentru vieța culturală.

 

Cultura e locul manifestării discernământului, miezul unei țări. Cultura e materia organică din solul fertil în care trăiesc toate viețuitoarele.

Recunoştinţă Preşedintelui Trump şi SUA, succes Preşedintelui ales Biden

 

Ca specialist în domeniul ecologiei şi dezvoltării durabile sunt recunoscător domnului Trump pentru că a obligat la realism instituţiile, programele şi politicile care vizează rezolvarea problemelor globale de mediu. În loc să fie folosite numai pentru rezolvarea problemelor ele au fost acaparate de la o vreme de o industrie ong-istă şi politicianistă dominată de aşa zişi experţi în  bunul mers al omenirii. Acest proces s-a întâmplat şi în alte domenii ale serviciilor publice, cum s-a văzut recent şi în cazul sănătăţii publice şi OMS.

 

Mandatul domnului Trump a evidenţiat situaţia de impostură intelectuală şi a subminat credibilitatea expertocraţilor de mediu, de sănătate, etc, angajaţi politic. Acţiunile sale reflectă interesele tuturor cetăţenilor care erau instrumentalizaţi pentru bunăstarea unei minorităţi tehnocratice holiste, pretins interesate de salvarea speciei umane şi a planetei, fără nici o consideraţie pentru fiecare om în parte şi racordate la instituţiile de forţă ale statelor (o aripă internă a acestora).

 

Există consecinţe imediate la nivelul Uniunii Europene şi cel al României. Clasele administrtive şi politice dominante sunt obligate să îşi ajusteze practicile pentru a nu lăsă să crească ceea ce ele construiesc cultural prin industria PR-ului ca fiind ceva diabolic, "populism" şi care este o contrareacţie naturală a oamenilor care vor să îşi apere modurile de viaţă de proiectele raţionaliste, constructiviste de dezvoltare, în care mintea, persoane, vieţile sunt piese într-un joc de lego imaginat de experţi. Rolul onest al experţilor este să numai livreze cunoaştere, informaţii, nu să ia decizii în locul altor oameni.

 

E la fel de limpede că rolul domnulu Trump nu putea fi jucat decât într-o ţară ca SUA, în care rotaţia reală la putere este un fapt instituţionalizat durabil. Modelul de verificări şi contraponderi din SUA merită urmat de orice ţară a unor oameni liberi. De aceea se cuvine să vin recunoscători Statelor Unite ale Americii pentru ce au făcut direct şi indirect pentru România în mandatul domnului Trump:

·         Consolidarea flancului estic al NATO, din care facem parte.

·         Echilibrarea jocului de verificări şi contraponderi european prin eliminarea din zona centrală social a exceselor politicilor stângiste ale unor politicieni europeni şi consolidarea astfel a politicilor de centru dreapta liberale şi creştin-democrate în mainstream-ul opţiunilor electorale. Esenţială nu este o ideologie sau alta, ci ca nici una să nu aibă monopol sau să domine politic prea mult timp.

·         Avansul important al procesului de pace în orientul apropiat, unde România are interese tradiţionale şi un mare potenţial de cooperare şi dezvoltare.

·         Eliminarea partidei filoruse şi filochineze de la putere cu aşezarea solidă a României pe traseul unei dezvoltări durabile a oamenilor liberi într-o societate a libertăţii în următoarele decenii.

 

Toate acestea sunt stimulente şi oportunităţi pentru ca industria organizaţiilor neguvernamentale de mediu şi pentru sectorul de cecetare şi academic să livreze rezultate reale pentru rezolvarea problemelor de mediu în loc să se angajeze direct şi indirect în afaceri lucrative fundamentate ideologic. Expertiza existentă va fi inevitabil folosită la ceva onest în raport cu cetăţenii pentru că piaţa acum cere mult mai mult realism şi pragmatism decât înainte de mandatul domnului Trump. Manipularea ideologică va deveni marginală.

 

Recunoştinţă, aşadar, Preşedintelui Trump şi SUA, succes Preşedintelui ales Biden.

Instituțiile: între oameni iubitori și făcătorii de rele

 

Cineva s-ar putea întreba cum a fost posibil ca statul român să reziste în condițiile prezenței în poziții de decizie importante a unor oameni de felul domnului Bogdan Olteanu și nenumăraților ca domnia sa. Cunoașterea proceselor de evoluție culturală ne permite să înțelegem despre ce e vorba. Ne este utilă și pentru identificarea trăsăturilor necesare unor oameni de stat.

 

O primă observație ar fi că instituțiile în ele însele nu pot asigura calitatea resursei umane, ele pot filtra, modera, nuanța materialul uman preexistent care trebuie să includă într-o anumită proporție ceva de calitatea pentru ca procesul să semene cu a căuta acul în carul cu fând. Proiectul raționalist al educației universale instituționalizate este din start unul eșuat prin însăși natura fenomenelor sociale. Instituțiile sunt evoluate cultural ulterior trăsăturilor prin care identificăm oamenii iubitori și sociopații ca extreme ale situațiilor umane din punct de vedere social. Scara de timp a funcționării instituțiilor este scurtă, de ordinul deceniilor, în timp ce procesele care duc la apariția și stabilizarea socială e unor trăsături, atitudini și comportamente umane sunt transgeneraționale și informale, de selecție grupală fără control din partea vreunui decident. Etatizarea completă a societății cu gestionarea copiilor încă din burta mamelor sau chiar din-ainte nu face decât să distrugă total astel de procese informale și implicit societățile respective în scurt timp. Ar fi ca și cum am vrea să proiectăm și simulăm funcționarea sistemului climatic planetar în eprubete: procesul planetar (evoluția culturală informală) are o scară diferită de ce se poate întâmpla într-o eprubetă (scara instituțiilor).

 

Proiectul instituțiilor religioase nu e cu nimic diferit de cel al altor instituții, el stabilizează, întărește prin stimuli de scară mică un proces amplu care preexistă, dar nu îl poate înlocui. În cazul creștin, Biserica așa cum este ea reglementată uman efectiv în toate specificările nu poate exista în afara lucrării harului în lume, facultățile de teologie nu ar folosi la nimic, clădirile de cult ar fi simple imobile, ș.a.m.d. Durabilitatea mai mare a instituției Bisericii față de alte instituții vine dintr-un comportament adaptativ uman de recunoaștere a stabilității unor lucrări în lume printr-o stabilitate a trăsăturilor sale culturale și printr-un capital de cunoaștere cât mai realist din punct de vedere teologic. Când trimitem sonde în spațiu respectăm legile fizicii, când încercăm să nu ne afundăm în rău respectăm legile numai parțial discursivizate ale credinței, încorporate într-un know how al tradiției. E important să ne dăm seama că nu instituția religioasă ca atare e cea care generează procesele fundamentale, ele preexistă, așa cum se poate urmări firul funcționării lor din vechiul testament spre noua lege și nu putem știm cu nimic viitorul în detaliile mersului lor. Cum s-ar spune, noi nu suntem proprietarii harului, ci numai gestionăm cu nevrednicie mici aspecte tainice ale lucrării lui în lume, taina fiind mai profundă decât ce înțelegem noi ca fiind taine, așa cum regularitățile fizicii sunt în mod natural mai profunde decât ce știm la începutul unui secol oarecare, XXI.

 

Din această mică schiță de idei putem se poate ajunge la câteva lucruri simple:

·         Din punct de vedere explicativ, statul român nu a intrat în colaps pentru că este traversat, încorporat în, situat sub influența unor factori asociați unor procese de scară mult mai mare decât ce ar putea face el. Sunt procese care perenizează existența oamenilor care urmăresc binele, oricâtă contraselecția ar exista în instituții. Aceste procese lucreză micro la scara familiilor, așa cum valurile lucrează cu molecule de apă dar rămân valuri, adică regularități de scară mult mai mare. Familiile românilor nu au intrat cu totul în colaps nici în timpul experimentului comunist, nici după și au făcut statul să supraviețuiască printr-o infuzie socială de oameni iubitori, mulți fără să o declare ca să nu fie agresați. Dar ei există, sunt peste tot. Dintre cei tineri foarte mulți și tot mai puțini în clase de vârstă mai mari și spre vârful instituțiilor, prin contraselecție. Nu însă atât de puțini încât să nu conteze.

·         Din punct de vedere practic instituțiile religioase nu pot contribui în mod direct la bunul mers al instituțiilor lumești diferite de ele, pentru că și cele religioase sunt tot lumești. Instituțiile religioase au ca rol natural să gestioneze transmiterea transgenerațională a culturii și practicilor de folos pentru pentru permanenta apariție a oamenilor iubitori de Dumnezeu și semeni. Acești oameni apar și fără instituțiile noastre religioase, dar scara socială de apariție este mai mică.

 

Două comentarii cu privire la rău și instituții:

·         Fundamentul funcționārii lumii este dragostea lui Dumnezeu fațā de creație  şi a unor oameni fațā de creator şi creația Lui. Orice formā de instituționalizare degradeazā acest fapt la niveluri mai mult sau mai puțin pātrunse de rāu.

·         Cunoaşterea, regulile, economia, arta nu pot fi decât frustrante pentru oricine le primeşte şi trāieşte decuplat de fundamentul dragostei. De aici lipsa de delicatețe. Creativitatea maximā a oamenilor în orice domeniu e în contextul dragostei faptice, de susținere. Nici un rol asumat sau oferit nu poate compensa slābirea relației cu binele. Nu e nici o diferențā instituționalā de fond între cele religioase şi restul, nici între felul cum joacā roluri cei care le populeazā, în acest aspect toate sunt omeneşti.  Toate funcționeazā mai bine dacā se aflā pe acolo şi oameni iubitori, iar asta nu va scrie în fişa postului, nici în “job description”. 

Trei comentarii cu privire la relația dintre Biserică și stat:

·         Nu are nimic dumnezeiesc tactica salamului în relația cu credincioşii în chestiunea controlului resurselor şi politicilor publice. Cetățenii nu sunt interesați de trecerea de la un stat ateist la unul nesecular. Ei susțin un spațiu de libertate realā în care presiunea socialā sā fii credincios e nulā. O soluție de acest fel nu poate fi staticā lumesc, deciziile punctuale sunt ghidate permanent de discernāmânt.

·         Realitatea creştinā este cā sfinții despre care nu ştim nimic în aceastā lume au mai multā trecere decât toți cei ale cāror texte şi vieți ne ghideazā și au sărbători girate de stat. Dimensiunea intelectualā e un mic detaliu al întregului fenomen cu nimic superioarā oricārei alte ocupații oneste. Ceea ce e simbolic sus social e în acelaşi plan cu celelalte privind de sus spiritual.

·         Nu e nevoie de politici pro-life de stat, ci de acțiuni libere neformalizate pentru a convinge cā nu e de folos ceva împotriva vieții oamenilor. Parteneriate civile ale persoanelor de același gen sunt necesare social, separate pe criterii nereligioase de instituția cāsātoriei  cuplurilor formate din bārbat şi femeie. Cāsātoria e invenția acestui fel de cupluri și au dreptul să păstreze exclusivitatea capitalului simbolic acumulat.

Oamenii de stat ar fi de folos să fie oameni iubitori care cunosc teoretic și practic și felul cum funcționează răul în lume, în toate detaliile sale. Prin prima caracteristică vor servi cetățenii și țara, iar prin a doua vor putea acționa eficient într-un mediu contraselectiv. Știm că Dumnezeu cunoaște și binele și răul, prin urmare o astfel de exigență nu are nimic diabolic în ea. Undeva recomandă asta și Sf. Porfirie Kavsokalivitul celor care trebuie să lucreze în lume. E la fel de evident și că a cunoaște răul în toate manifestările lui fără să îl lași să pătrundă în tine nu este la îndemâna cuiva neantrenat.

 

Dintr-o perspectivă seculară, pentru că e cea mai importantă pentru cetățeni și stat, ne-am putea întreba dacă instituțiile noastre cultivă și un astfel de antrenament, sau el e lăsat cu totul familiilor și rețelelor sociale informale. Avem o instituție a memoriei răului în țara noastră, sau mai degrabă îl ascundem sub preș ? Dacă nu o avem, ar putea să ne fie o prioritate instituțională.

 

 

Notă: fotografii de toamnă în pădurea Căldărușani, 31 octombrie 2020.

Permanențele omenității noastre - note de lectură la cartea “Isus al meu”

 

După efortul de a te auto-extrage din impersonalul „se”, în care omul inevitabil cade permanent și din care la fel se poate retrage permanen, printr-un travaliu intens, cartea “Isus al meu” este reconfortantă prin onestitatea ei. Deși autorul își propune să fie o carte neîncadrabilă, ea poate fi încadrată din punct de vedere al formei, al structurii, al tipului de demers. Ceea ce e neîncadrabil e conținutul, dependent de asimilările culturale ale autorului, de efortul de sinteză,  de argumentare, de organizarea coerentă, sau de lipsa ei, care sunt inerent unice fiecărei persoane, ca să ne exprimăm familiar cu un termen tradițional și tocmai prin asta neautentic în abordarea implicită a cărții, sau, dacă doriți, dau profilul unic al fiecărui Dasein.

 

Deja în acest punct se simte nevoia unei abordări mai structurate, care să separe stratul filosofic implicit al cărții de stratul accesibil publicului larg oferit explicit prin ea. Am structurat textul în următoarele părți:

·         Perspectiva din care e scrisă cartea

·         Proiectul cărții

·         Elemente ale analizei ontice a lui Isus și a Bisericii

·         Mecanisme ale opacizării la har

·         Posibile foloase ale cărții pentru Biserică

·         Încheiere

 

 

Perspectiva din care e scrisă cartea

 

Lucrarea “Ființă și timp”, din perspectiva căreia e scrisă cartea “Isus al meu” este dificilă, greu accesibilă publicului larg. Ne putem face o imagine într-o anumită măsură din câteva pasaje care se referă la termeni cum sunt teologie, credință, adevăr, om, sens, tradiție. Paginile din extrasele de mai jos sunt după numerotația din ediția de la editura Humanitas din 2003:

·         Religia are un aparat conceptual. Credința ar trebui să fie rezultatul unei interogări, ori dogmele nu sunt supuse interogației: „Teologia este în căutarea unei explicitări mai originare a ființei omului în raportarea ei la Dumnezeu, explicitare care este prefigurată pornind de la sensul credinței înseși și care rămâne înlăuntrul ei. Încet-încet ea reîncepe să înțeleagă ceea ce a suprins Luther, în speță că “fundamentul” pe care stă propriul ei sistem de dogme nu este rezultatul unei interogări în care credința este primordială și că aparatul conceptual pe care îl pune în joc în acest „fundament” nu numai că nu este suficient pentru o problemă teologică, ci, în plus, o acoperă și o deformează.” [10]

·         Omul este o ființare, iar teologia oferă o explicitare a acestei ființări, una între altele în planul ontic, fără însă să reușească să ajungă la adevăr, fără să aibă relevanță ontologică mare. „Celălalt fir călăuzitor pentru determinarea ființei și esenței omului este unul teologic: [“Și a zis Dumnezeu să facem om după chipul și asemănarea noastră”]. Antropologia creștin-teologică pornind de aici și preluând totodată definița antică, dobândește o explicitare a ființării pe care noi o numim om. Însă întocmai precum ființa lui Dumnezeu, ființa lui ens finitum este și ea intepretată ontologic cu mijloacele ontologiei antice. Pe parcursul epocii moderne definiția creștină a fost deteologizată.” [48-49]

·         Teologia creștină este dominată de planul ontic, de aspectele psihologice ale trăirilor umane. “Nu e deloc întâmplător că fenomenele angoasei și fricii, care rămân îndeobște indistincte, au pătruns, ontic vorbind și de asemenea – cu toate că în limite foarte înguste – ontologic, în spațiul teologiei creștine. Acest lucru s-a petrecut ori de câte ori problema antropologică a ființei omului în raportarea sa la Dumnezeu a căpătat preeminență și când fenomene precum credința, păcatul, iubirea, căința au călăuzit interogarea [190n]

·         Sensul ființei este deținut prealabil de tot ce se află în planul ontic, care îl ascunde, și se cere dezvăluit. „Sensul este „către ce”-ul proiectului proiectului de la care pornind ceva devine inteligibil ca ceva, iar acest „către ce” își primește structura de la deținerea-prealabilă, privirea-prealabilă și conceperea-prealabilă” [152]

·         La adevăr putem avea acces numai fiind în lume, dar el este într-un plan care trebuie dezvăluit. “faptul-de-a-fi-adevărat-, ca fapt-de-a-fi-des-coperitor, nu este posibil decît pe baza faptului-de-a-fi-în-lume.” “logos-ului îi aparține starea de neascundere, aletheia. Traducerea prin cuvântul “adevăr”, și mai ales determinările teoretice prin care acest cuvânt este conceptualizat ascund sensul a ceea ce grecii, în înțelegerea lor prefilozofică și “în chip de la sine înțeles”, au pus la baza folosirii termenului de aletheia.” [219]

·         Omul este supus căderii din adevăr în neadevărul caracteristic stării neautentice a lumii. „Starea de deschidere cea mai originară, adică cea mai autentică – în care Dasein-ul poate fi ca putință-de-a-fi – este adevărul existenței.” “Constituției de ființă a Dasein-ului îi aparține căderea. În primă instanță și cel mai adesea, Dasein-ul este pierdut în “lumea” sa. Înțelegerea, ca proiect orientat către posibilitățile de a fi, s-a strămutat la rândul ei acolo. Contopirea cu impersonalul “se” înseamnă domnia nivelului public de explicitare.” “Dasein-ul, fiind prin esența sa supus căderii, este, potrivit constituției sale de ființă, în neadevăr.”[221-222]

·         La adevăr se accede printr-un efort. “Întotdeauna, adevărul (starea de des-coperire) trebuie ca mai întâi să fie obținut de la ființare cu forța.” [“printr-o străduință supremă a gândirii”] [223]

·         Dasein-ul (ființarea omului) nu poate decide să intre, ci numai să iasă din existență. “Oare Dasein-ul ca el însuși a decis de fiecare dată în chip liber – și va putea el de fiecare dată să decidă – dacă vrea sau nu să intre în „existență”, devenind “Dasein” ?” [228]

·         Adevărul dispare odată cu Dasein-ul. “Un sceptic [cineva care tăgăduiește ființa adevărului, respectiv cognoscibilitatea sa] nu poate fi combătut, tot așa cum ființa adevărului nu poate fi “dovedită”. Iar când scepticul este unul factic și el neagă adevărul, atunci el nici nu are nevoie să fie combătut în vreun fel. În măsura în care el este și s-a înțeles pe sine ca fiind astfel, în disperarea sinuciderii el a suprima Dasein-ul și, o dată cu aceasta, adevărul. Adevărul nu se lasă dovedit în necesitatea lui, deoarece Dasein-ul, înainte de toate, nu poate, în ce-l privește, să fie supus dovezii.” [229]

·         În lume nu există adevăruri eterne. “Afirmarea unor “adevăruri eterne”, cît și amalgamarea “idealității” Dasein-ului (întemeiate fenomenal) cu un subiect idealizat absolut țin de acele reziduri ale teologiei creștine care sunt încă departe de a fi fost radical expulzate din problematica filozofică.” [229]

·         Moartea este  o posibilitate a Dasein-ului, nu o componentă în interpretarea vieții. “Antropologia elaborată în teologia creștină […] a văzut moartea ca o componentă în interpretarea vieții.” [249n]. “Moartea este o posibilitate de ființă pe care Dasein-ul însuși are de fiecare dată să și-o asume. Cu moartea, Dasein-ul stă în fața lui însuși în putința lui de a fi cea mai proprie. În această posibilitate, Dasein-ul are ca miză pur și simplu al său fapt-de-a-fi-în-lume. Moartea sa este posibilitatea de-a-nu-mai-putea-fi-Dasein.” [251]

·         Timpul are o finitudine absolută, așa cum are și omul. În vedere posibilității morții omul se desăvârșește, dacă duce o viață autentică, desprinsă de dominarea planului ontic. Cum spune domnul Liiceanu în excursul final al cărții Ființă și timp: „Fiind expresia temporară a grijii, fiind intim legat de constituția de ființă a Dasein-ului, timpul își pierde alura de eternitate monotonă care curge “peste lucruri și oameni”, către un viitor determinat. Temporalitatea orginară este finitudine existențială, finitudine a vieții modelată în permanență de un sfîrșit anticipat. E timpul prin care ne “săvîrșim din viață” desăvârșindu-ne, e timpul care “închide”, care ne de-finește, care dă contur putinței de a fi.” (pag. 625 în Ființă și timp, Ed. Humanitas, 2003).

·         Tradiția împiedică Dasein-ul să dezvăluie adevărul și să se desăvârșească în timpul finit avut. “Dasein-ul nu are numai înclinația de a cădea sub dominația lumii sale (a lumii în care el este) și de a se explicita pe sine ca un reflex al acesteia; Dasein-ul cade totodată sub dominația tradiției sale, surprinsă mai mult sau mai puțin explicit. Aceasta îl scutește de sarcina de a se conduce singur, de a interoga și a alege.” [22]

 

Acesta e contextul în care are loc exercițiul de gândire liberă al Dasein-ului Gabriel Liiceanu asupra Dasein-ului Isus, întemeietorul religiei creștine. Încă de la nivel de presupoziții Isus nu poate fi Adevărul, pentru că se află într-un plan ontic, el însuși având nevoie de dezvăluire a adevărului îjn sine. Dogmele nu pot fi adevăruri absolute, pentru că sunt asociate unei tradiții ontice. Nu poate exista viață după moarte, pentru că timpul e cu totul finit.

 

Se poate observa că există unele analogii între perspectiva heideggeriană și creștinism: omul cade din ceva în lume, omul trebuie să facă efort ca să se desprindă de starea în care a căzut. Dacă în creștinism omul se străduiește pentru mântuire, pentru a cunoaște Ființa aflată dincolo de moarte, urmând practici tradiționale, în perspectiva heideggeriană omul se desăvârșește, dacă e autentic, având în față perspectiva morții definitive, prin efortul să individual de gândire și acțiune autentică. Cineva ar putea spune că ce face Heidegger e să contruiască un fel de teologie profundă, angajată ontologic, a Ființei, în absența uneia în spațiul său cultural protestant. S-ar mai putea spune și că este o convergență neintenționată cu ortodoxia în chestiunea neautenticității teologie raționaliste occidentale, care pentru Heidegger era întreaga teologie.

 

Cum se transmite mai departe, altor Dasein-i mai tineri acest ethos heideggerian ? Care este relația cu Dasein-ul lui Isus, cum poate fi el de folos în afara religiei creștine pentru Dasein-ul autentic ? Vom afla din această carte.

 

 

Proiectul cărții

 

Un proiect al unui Dasein nu poate fi decât unul personal și unic:  “voi încerca să scriu un “volum personal”. Unul neîncadrabil. Unul care ar refuza eticheta.” (11) “Am vrut să ofer un document de înțelegere obținut la capătul unui efort personal de gândire” (14)

 

Dasein-ul este un erou : “Și cum, în condiții de intoleranță extremă, mintea noastră mai poate încerca să fie liberă ? Iar încercarea ei de distanțare ar putea fi privită, dacă nu binevoitor, măcar cu oarecare îngăduință ?” (14) „Îmi voi asuma riscul de a vorbi în deplină libertate despre o temă care la noi e încadrată de paznici severi, fie ei teologi de serviciu, sau atei agresivi.”

 

Isus este o ființare, un Dasein: „<Isus al meu> e omul căruia, din toată specia umană, i-a păsat cel mai mult ! Asta spun și eu. Atât de mult încât a devenit Dumnezeu.” (12)

 

De la Biserică nu așteaptă nici un dialog, pentru că este instalată în ontic: „cu clerul, de orice confesiune, dialogul nu e cu putință, orice preot, prin dogmă, e instalat a priori în adevăr” (11), iar adevărul am văzut că nu poate exista în planu ontic. “Aș fi însă fericit să întâlnesc un cititor care să-mi vină în întâmpinare cu libertatea efortului său de gândire” (14). “Asta însemnând: fără teama de-a exprima gânduri adunate în mine de-a lungul vieții, punându-mi cap la cap lecturile, cântărind toate argumentele și – mai ales – lăsându-mi mintea să judece acolo unde alțiise mulțumesc să invoce “virtutea credinței”” (15).

 

Proiectul cărții are trei momente:

·         Sinteza ontică nepărtinitoare, fie și distorsionată intepretativ, a faptelor și ideilor în circulație. Ea subminează extremismele întemeiate pe folosirea selectivă, distorsionând realitatea istorică, a creației culturale (le subminează PR-ul, propaganda).

·         Ocrotirea altor oameni care vor să gândească liber. “Îmi place să ocrotesc, să iau în grijă, să protejez, să îndrum, și să mă bucur că meditația prietenului m-a făcut să-mi descopăr “dimensiunea angelică”: sunt protejat, deci protejez. Așadar, poate sunt și eu un pic de înger.” (266) Acești oameni sunt Dasein-ii care vor duce mai departe gândirea liberă într-un efort înlănțuit de finitudini temporale.

·         Supunerea propriilor idei și texte criticii altora persoane (exemplificată în carte prin schimbul de scrisori cu Horia Patapievici, Andrei Pleșu și Martin S. Martin, 267-293). Aici se încadrează și dorința explicită ca cititorii să urmeze ei înșiși un drum al gândirii. Cei care continuă gândirea liberă nu trebuie să o facă mimetic, printr-o tradiție a conținutului gândirii, ci urmărind fiecare liber într-un mod eroi exemplu proiectului paradigmatic heideggerian, repetate în privința altei teme aici de Gabriel Liiceanu.

 

Observărm că structura cărții e încadrabilă, iar conținutul nu. Tiparul este cel al permanenței gândiri libere ca fundamentală omenității noastre.

 

 

Elemente ale analizei ontice a lui Isus și a Bisericii

 

Isus este un Dasein mai aparte, “Un exemplar strălucit și unic, cum nu s-a mai născut și nu se va mai naște niciodată, unul care îi socotea din capul locului pe oameni, pe toți oamenii, semeni, așadar, unul care nu putea decât iubi și îndemna la iubire, rupând astfel cercul vicios al condiției umane.” (17). Iisus a devenit Dumnezeu, adică în timpul ontic, în cadrul unui proces istoric, s-a transformat în Dumnezeu pentru a transforma specia umană în bine.  Dasein-ul “Isus a gândit acest salt în termenii unei experiențe divine” (93). “Anvergura morală a lui Isus a creat așadar o nouă stare morală a omenirii” (95). “Tot ce e mare în Evanghelii e prin ricoșeu moral.” (214). Eventual “Isus trebuie privit nu ca un caracter, ci ca un apriori al moralității umane” (121), ceea ce sugerează că cel puțin metaforic că Isus ar putea avea o relevanță ontologică în sens heideggerian, chiar dacă numai pe un palier al grijii (Sorge).

 

Grâul se cerne de neghină rațional, nu prin dragoste: “M-am întrebat apoi ce ar simții Isus dacă ar ști câți oameni și câte Biserici s-au învrăjbit pe marginea unui detaliu sau al altuia” (29). Valorile promovate de personajul istoric Isus au un rol în domesticirea speciei umane, problema fiind că sunt încorporate într-un strat mitologic: “Rolul enorm al acetor valori în domesticirea speciei umane este contracarat, sau trecut în plan secund, de latura fabulatorie.” (32). “Teologia își creează complicații mitice pe care apoi nu știe cum să le introducă în real.” (63). În mod rațional ceea ce unește toate doctrinele creștine este o „etică a mânturii” (44), care la o adică poate fi și seculară, dezvelită de bagajul mitologic. Credința e interpretată în termeni psihologici, ca “ostoire a speranței” (240).

 „Componenta afectivă supradimensionată îi conferă oricărei religii (mitice, biblice sau politice) enormul ei potențial de violență. (55).

 

Deciziile asupra învățăturii de credință, resursă în procesul de mântuire, sunt rezultatul unor procese ontice, fără nici o relevanță ontologică: “În concluzie: ereziile sunt variantele norocoase ale unei învățături care, din capul locului, nu posedă criterii de adevăr.” (40). Biblia e o ființare culturală, literară, pusă în slujba valorilor morale ale omenirii: “Niciodată literatura nu a fost pusă cu atât forță, ca în Biblie, în slujba valorilor morale ale omenirii.” (51).

 

Respingerea din start a realității oricărui proces prin care transcendentul se manifestă ontic (minuni, duh proniator) duce la percepția că transcendentul este reificat de om și vândut prin instituții: “Iar negustorii de transcendent, de la preoții egipteni și până la arhiereii tuturor Bisericilor de azi, vând marfa asta în cele mai somptuoase monumente ale lumii: temple, catedrale, moschei...” (59).

 

Centrul de greutate al vieții este în citire și gândire. Rugăciunea nu are nici un loc în viața aflată pe drumul gândirii, este un produs secundar asociat unor nevoi psihologice. Credința s-ar întemeia pe un subînțeles, pe o înțelegere neexplicitată, fără nici o legătură cu experiența empirică personală a omenilor. Evlavia este rezultatul unui trebuie, al unor norme ale tradiției, nu manifestarea unei iubiri agapice direct și personal trăite.

 

Isus e transformat finalmente într-o “etică universală” (191), “asemenea statuilor eline curățate de fardul și kitschul culorilor și devenite pure în albul marmurei lor” (211). Mesajul moral al creștinismului e idolatrizat pe cale rațională și din considerente estetice.

 

 

Mecanisme ale opacizării la har

 

Autorul face în câteva locuri aluzii la o potențială deschidere spre credință. Avem de a face cu un volum „prin care n-aș fi dorit să contest credința nimănui și din care, oricum, urma să rezulte că-i invidiez pe cei ce aveau darul neclintit al credinței de care eu nu mă făcusem vrednic.” (11) „Voi regreta, desigur, că Dumnezeul pe care nu-l poți pipăi decât cu ochii minții și-ai sufletului nu și-a coborât harul și asupra mea, îndurându-se să-mi dea un semn, cât de mic, că este, și nefiind mai niciodată prezent acolo unde era așteptat să fie.” (15) “Rândurile acestea reprezintă o digresiune inaugurală, un soi de rugăciune și de pregătire interioară înainte de a porni la drum.” (16). Cu toate aste exprimă refuzul “nebuniei” (“nu mi-am pierdut totuși mințile”) de a citi lucrarea lui Dumnezeu în propria viață: “Așa se face că, fără să fi ținut, în timp ce scriam, socoteala zilelor, faptul de a fi scris ultima pagină a cărții în Vinerea Mare m-a pus pe gânduri…” (18).

 

În termeni practici ortodocși asta înseamnă că duhul e în preajmă și dă semne prin îngerul păzitor, dar nu poate intra din cauza unei opacizări, a unei învârtoșări a sufletului. Pot fi enumare câteva mecanisme ale opacizării sufletului:

·         Prin amestecarea unor elemente specifice stadiului estetic kierkegaardian în evaluarea celor sacre: “Semnificarea divinității lui Isus prin scrierea pronumelui cu majusculă (El, Lui, etc) este de un prost gust desăvârșit” (119), “ideea simbolismului cosmic care stătea în centrul ei [a cărții „Simbolismul Crucii”] și a legato-ului universal care rezulta din ea îmi producea adevărate jubilații estetice.” (130).

·         Aducerea întregii înțelegeri despre Iisus în planul ontic, al explicațiilor raționale, al argumentelor. Nu se dă curs ocaziei de a vorbi despre El fie și la nivelul mai profund al ontologiei heideggeriene, probabil pentru că L-ar scoate din registrul Dasein-ului.

·         Asumarea unei vieți filosofice, transformarea filosofiei în mod de structurare a întregului drum al Dasein-ului propriu. Un altul ar putea fi să crezi că ai de partea ta rațiunea (150) în condițiile în care rațiunea umană e în evoluție, filosofia însăși evoluează și poate fi dusă mai departe.

·         Scientismul naiv, creditul necritic acordat teoriilor științifice (care în mod esențial aparțin planului ontic) în privința relevanței lor pentru discutarea temelor fundamentele ale religiilor (de exemplu teorie evoluției biologice și culturale).

·         Anticlericalismul, rezultat din înțelegerea distorsionată a ce înseamnă Biserica, inevitabilă când Isus e un Dasein: “Prin Isus, transcendentul intră în lumea umil […]. Prin Biserică, în schimb, transcendentul se instalează în lume tăind și spânzurând.”

·         Disprețul față de cei evlavioși, care pot vedea cruci și unde nu sunt ca obiecte, e un alt mecanism de opacizare: “nu e departe de babele habotnice care pupă microfonul reporterului TV, crezând că e cruce.” (218).

·         Insistența pe ce este rău în instituția Bisericii, făra acorda prea multă atenție manifestărilor autentice.

·         Asumarea filosofică a unei sintagme greșit formate categorial cum este  “etica iubirii” (iubirea creștină este pe alt palier decât etica) împiedică deschiderea drumului spre primirea harică a iubirii, spre dezvăluirea ei ființială în cel care se vede pe sine ca Dasein.

 

Conștientizarea acestor cauze ale opacizării, permanențe ale omenității noastre, poate fi de folos

 

 

Posibile foloase ale cărții pentru Biserică

 

Dar nu numai Dasein-ul autor sau citutor are profit din citirea cărții, ci și Biserica. Un serviciu important adus de carte este evidențierea limitelor teologiei bazate pe gândirea omenească, în particular al celei academice. O astfel de teologie nu pare să poată fi apărată  în privința adevărului ei în absența unei teologii practice a îndumnezeirii.

 

Domnul Liiceanu se manifestă, după cu reiese din text, ca un Iov al lipsei de credință. Fără intenție diseminează în lumea seculară informații cheie despre Iisus Hristo și credința creștină. Fenomenul ar putea fi numit harisma non-harismaticului [1], o formă de pastorație a cuiva care e conștient de limitele lui. Omul în fața non-sensului alegerii caută “mântuirea” prin necredință, o formă de perenizare a Dasein-ului în condiții de finitudine a timpului. Se prezintă ca un fel de Cain nevinovat fără să știe de ce, cum am văzut: „Urma să rezulte că-i invidiez pe cei care aveau darul neclintit al credinței de care eu nu mă făcusem vrednic.”, sau parafrazând: „De ce nu pogori harul tău asupra mea, Doamne ? Ce am făcut ? Unde am greșit ? Caut binele în toată viața mea, nu vezi ?”

 

Amestecarea aspectelor psihologice cu cele duhovnicești în discursurile publice, sau încurajarea și tolerarea acestora, poate duce la perceperea credinței ca sursa violenței, nu calea prin care ea este eliminată din comportamente în urma despătimirii. Credința nu e în registrul afectiv, deși îl angajează ontic.

 

E de dorit evitarea instituționalizării controlului comportamentului uman pe criterii religioase (situația Calviniștilor , pagina 63-64, situația fundamentalismelor religioase și simbiozelor lor cu politicul).

 

Insistența oamenlor Bisericii pe fapte bune în zona sfaturilor duhovnicești poate crea impresia că miza e coportamentul social moral și capitalul social aferent lui. Ori acestea sunt numai resurse necesare pe talerul judecății, nicidecum un scop final, iar din punct de vedere secular produse secundare de utilitate publică ale creștinismului. Altminteri există riscul social al idolatrizări eticii, al legii morale, în forme seculare. Faptul că fenomenul există arată că în trecut în Biserică s-au făcut greșeli care au permis apariția lui.

 

Umilitatea ierarhilor și a clerului în general e de folos pentru controlul reacțiilor anti-clericale.

 

Cenzurarea libertății gândirii altor oameni trebuie evitată cu orice costuri aparente pentru Biserică, pentru a împiedica mecanismul social al victimizări și a lăsa să se vadă efectele folosirii “darului divin al liberei cugetări” (258) asupra vieții oamenilor.

 

În contextul nostru românesc este necesară publicarea dosarelor CNSAS ale clerului, “Căci “se sparie gândul” de ce este acolo”. Dacă nu se poate da o dezlegare instituțională, se poate face de către fiecare în parte, sau de către rude, pentru clarificarea situației.

 

Un palier de semnificație a cărții domnului Gabriel Liiceanu care se va lămuri în viitor este cel al unei posibile spovedanii publice, sau chiar al unui nebun întru Hristos cu armele fenomenologiei, un câine filosofic mort pe care îl ia după el se străzile orașului, asemenea Sf. Simeon.

 

Mântuirea celor care nu pot recepta harul se poate face prin cei credincioși. Ei  întrețin focul care luminează etica seculară, după tradiții care țin în lume permanențele omenității noastre.

 

 

Încheiere

 

 

Filosofia nu aparține domeniului „științelor” omului, ci mediază la un nivel superior de reflexie între câmpurile de cunoaștere ale științelor naturii, vieții, pământului, sociale, umaniste, conturând domeniile, căutând limitele, dar și folosul lor. O perspectivă similară, de înțelegere a rostului cunoașterii, dar în cu totul altă direcție, în raport cu alte procese, o are și teologia în sens propriu, adică practică, teologia care urmărește unirea Cu Dumnezeu a omului [2]. Dogmatica creștină nu transformă ființa omului într-o problemă ontologică, ci oferă altă perspectivă, asimptotic nediscursivă, în care dogmele sunt trepte necesare, validate empiric prin tradiție, în procesul de îndumnezeire, de eliminare a opacității la har, dezvăluire și apropiere practică, efectivă, de ființă. Gândirea creștină nu are valoare ca proiect autonom, ci ca rucodelie, ocupație onestă oarecare, conform darurilor, talanților fiecăruia, în procesul de sfințire a vieții.

 

Într-o țară în care faptele rele și proasta educație copleșesc în spațiul public tot ce este valoros, domenii complementare cultural care oferă perspective asupra lumii - știința, religia, filosofia - au datoria să coopereze pentru ajunge cu toții la liman. Este mai puțin relevant azi din punct de vedere social cine este cel mai important, unde se află cunoașterea cea mai relevantă, sunt mai puțin importante adevărurile susținute de fiecare, cât însăși ideea ca în mod onest, autentic, cu respect față de semeni, să cauți și altceva decât plăcerile inferioare egoiste și a face rău. Cartea “Isus al meu” are capacitatea să stimuleze o astfel de cooperare între adepții unor proiecte existențiale diferite pentru binele oamenilor. Prin folosirea retorică sau interesată sau din necunoaștere a unor părți din ea desprinse de stratul de înțeles pe care îl dă întregul în care sunt încorporate poate să ducă și la discordie, dezbinare, comportament tribal. Cartea putea fi scrisă cu mai multă atenție pentru a nu putea fi deturnată cu ușurință de la scopul ei.

 

Responsabilitatea interogării și alegerii e la fiecare cititor care vrea să se conducă fie singur, heideggerian, fie încercând în mod ontologic, nu ontic, să fie în armonie cu lumea, oamenii și Dumnezeu, după cum i s-a dat.

 

Filosofia și teologia sunt ambele păstrătoare ale permanențelor omenității noastre [3] prin exerciții de libertate diferite și la fel de respectabile, într-o iconomie complexă a folosului: prima prin puterea rațiunii umane care vrea să nu mai existe Dumnezeu, a doua prin puterea oamenilor care prin umilință au primit harul lui Dumnezeu.

 

Mulțumim din domnului Gabriel Liiceanu pentru această plină de folos carte.

 

Note

[1] Datorez această expresie domnului Marius Vasileanu, căruia îi mulțumesc și pe acestă cale.

[2] De exemplu aici: https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/sfintenia-nu-este-o-desavarsire-morala-ci-unirea-omului-cu-dumnezeu

[3] Expresie preluată din textul Moga P Pr., 2020, Să reperăm permanențele omenității noastre, indiferent de concretețea unei anumite civilizații, în Vasileanu M. (ed.), 2020, Creștinul ortodox în veacul XXI – schițe pentru un portret, Ed. Lumea Credinței, București, 101-104