Câteva chestiuni practice pentru câştigarea alegerilor de către dreapta

Când spun câştigarea alegerilor de către dreapta mă refer la câştigarea alegerilor de către cetăţenii care au valori de dreapta, pentru care libertatea şi iniţiativa sunt prioritare, iar de pomană primesc doar la parastase. Câştigarea alegerilor se face prin vehiculul partidelor existente. E nevoie să ajutăm aceste partide să facă ce trebuie, adică să ne servească, iar primul pas este să arătăm ce vrem şi cum credem că puterea actuală de lezează interesele.

Strategia PSD-ALDE pentru a se menţine la putere e destul de simplă, să controleze toate resursele materiale, instituţionale şi simbolice şi să controleze comunicarea publică. Din cele materiale îşi întreţine bazinul electoral, cu cele simbolice se legitimează, cu cele instituţionale creşte costurilor contrareacţiilor la ce face, iar prin comunicarea publică împiedică agregarea unei alternative de succes la putere. Este interesul liderilor acestei grupări politice să existe o alternativă la putere şi ea să fie cât mai slabă, pentru ca prin comparaţie să fie ridicolă în ochii electoratului. Poate fi şi în interesul unor lideri de dreapta să accepte acest rol pe piaţa politică, dacă rentele obţinute prin trădarea cetăţenilor de dreapta sau potenţiale sunt motivante.

Din punct de vedere strategic două mi se par a fi lucrurile care ne interesează pe cetăţenii care punem libertatea în partea de sus a priorităţilor: să existe lideri de dreapta reali şi partide care nu mimează opoziţia şi să ne asigurăm că vor mai exista alegeri netrucate.

Nu e necesară lansarea acestor teme la scară mare, cu profil public ridicat. Cea de a doua ar fi folosită în acest caz pentru auto-victimizare de către actuala putere. Trebuie urmărit la firul ierbii, pe plan local, orice semnal de acest fel de către societatea civilă şi folosite mijloacele social-media pentru alarmare în caz de nevoie. E o metodă ieftină care poate genera costuri mari pentru cine ar încerca ceva. Nu trebuie să ne propunem perfecţiunea alegerilor, ci doar lipsa importanţei fraudelor asupra rezultatului final.

Prima temă ar putea fi abordată punând presiune pe liderii politici ai dreptei care acţionează cel mai puţin sau fac cele mai multe erori. Presiunea va încuraja competitorii lor din partide să îi critice şi să servească astfel interesele noastre, ale cetăţenilor. Sub nici o formă nu trebuie criticate partide de opoziţie ca întreg. Ne interesează optimizarea locală, prin competiţie internă şi între grupările politice existente prin erodarea imaginii în urma criticilor multiple ale unor lideri. Această formulă, care nu exclude încurajarea unor alianţe electorale, creşte mult costurile unei încercări de ridiculizare sau instrumentalizare a dreptei ca întreg din partea puterii actuale, şi în general din partea oricăror instituţii interne sau externe.

Pe plan tactic importante cred că sunt separarea netă a discursului moralizator de cel politic şi moderarea pretenţiilor de cunoaştere a soluţiei politice pentru România ca întreg. Abuz de discurs moralizator adoptat în mod onest tind să facă atât creştinii, cât şi adepţii moralei seculare. Adepţii moralei seculare împachetează morala pe care o propun într-un ambalaj ştiinţific sau tehnic. În ambele situaţii se ajunge la o punere în situaţie de inferioritate a votanţilor, cărora li se cere să se înalţe moral sau cognitiv. Voi discuta cele două situaţii pe rând.

Din câte pot să îmi dau seama nu există nici un sfânt care dacă ar fi şef de partid ar caştiga alegerile, în România sau oriunde. Oamenii care votează au o raționalitate locală, la scara lumii lor. Succes în termeni de aprobare si votare are cine se face înțeles şi receptat ca valoros în aceste lumi la scara de timp a alegerilor, nu după. Momentul e decisiv, voturile nu se întind pe o viață. Situația aceasta obligă la conturarea unor tactici pe termen scurt de către politicienii creştini, actualizate in funcție de evoluția mentalității oamenilor. Culpabilizarea morală nu aduce nimic pe termen scurt şi, strict vorbind, subminează strategia de a construi o societate respirabilă, o civilizație. Culpabilizarea, cât e necesară, trebuie lăsată discursurilor publice ale Bisericii şi societății civile creştine.

Cu adaptări de termeni cele de mai sus sunt aplicabile şi politicienilor seculari care susțin existența Uniunii Europene. Dacă această instituție va dispărea nu va fi responsabilitatea cetățenilor simpli care votează populişti, ci a populiştilor împreună cu cei care prin pretențiile lor epistocratice au creat condițiile să fie rațional la scara locală a lumii cetăţeanului să alegi altceva decât o democrație liberală. Raţiunea cetăţeanului nu e cu nimic sub raţiunea politicianului, a tehnocratului sau a filosofului politic. Din punct de vedere biologic nu e plauzibil că ne aflăm într-un proces de speciaţie în care oamenii din elitele de cunoaştere şi politice ar fi o subspecie cu caracteristici aparte ale raţiunii în termeni de scopuri şi proceduri de a gândi atingerea lor. Dacă suntem toţi cam la fel structuraţi atunci e cazul să înţelegem ce vor oamenii, ce pot ei, şi să găsim soluţii realiste, fără forţarea destinelor.

În acest context nu ne ajută cultul marilor oameni politici morali cu succese discutabile, ca o contrapondere la cultul public ale imoralităţii şi cinismului puterii actuale pe unele canale de televiziune. Am rezerve că cine eşuează in politică e un mare om politic. Pentru cetăţeni e necesar ca politicianul să ai un comportament moral şi să câştige alegerile ca să ne servească interesele. Dacă le pierde nefăcând faţă unor planuri de acţiune de felul PSD-ALDE nu ne ajută prea mult. Capitalul simbolic rămas de pe urma unor astfel de persoane nu trebuie confundat cu succesul practic, e doar un element necesar acestuia. Afecţiunea noastră pentru aceste persoane nu trebuie să interfereze cu decizia politică raţională. E un dar pe care puterea actuală nu îl merită.

Moderarea pretenţiilor de cunoaştere a soluţiei politice pentru România ca întreg, al doilea aspect tactic pentru succesul practic al drepteie, are două aspecte: pe de o parte păstrarea a ce este funcţional chiar şi când nu pricepem, pe de altă parte relativa descentralizare a luării deciziilor politice către scări locale. Cele două aduc şi un avantaj strategic, reduc puţin din forţa puterii politice centrale şi scad riscul derapajelor când puterea e preluată de oameni ca cei care o deţin acum.

Pretenţia că cel de la putere ştie cu desăvârşire ce trebuie să facă în orice domeniu al vieţii e o infatuare de aceeasi natură cu cea care a dus la comunismul real. Publicul larg cere pe termen scurt această infatuare ca să se simtă în siguranţă, mulţi oameni fiind slabi, şi tot el e cel care reproşează lipsa de cunoaştere când eşecul inevitabil apare, ca să evite povara responsabilităţi personale. Regimurile autoritariste prin refuzul cinic al libertății oamenilor nu au acest tip de problemă. Noi trebuie să găsim o soluţia la acest fenomen real care nu va dispărea niciodată.

Soluția la această problemă nu vine din politică, aceasta fiind un proces cu scară de timp relativ mică, decenii, fără autoritate asupra structurilor existenţiale ale omului şi ale unei civilizaţii. Soluția e în instituțiile milenare care produc coşul de nuiele în care ținem ouăle libertății si responsabilităţii personale, temperează frica şi lăcomia, e în Biserică. Dacă distrugem aceste instituţii, să ne obişnuim cu gândul viitoarelor dictaturi europene ca dar pentru dezvoltarea durabilă a strănepoţilor nostri. Ne vor judeca pe bună dreptate ca iresponsabili pentru rațiunea noastră cu ochelari de cal care le va fi distrus lor viețile.

La nivel operaţional miza pentru noi este frontul comunicării publice. E singurul pe care ne putem desfăşura eficient când reprezentanţii intereselor noastre nu sunt la putere. De aceea şi investeşte puterea atât de mult în acest plan.

Putem încuraja lipsa reacţiei liderilor din opoziţie la temele lansate ca provocări pentru a evita legimitarea puterii prin discurs negativ. Reclama negativă e tot reclamă. Dacă se alege, totuşi, să existe un răspuns acesta poate fi dat de oameni mai puţin vizibili, pentru a avea un câştig din profilarea acestora folosind vehiculul temei cu vizibilitate temporar mare.

În al doilea rând putem lansa teme reale, care pentru noi sunt cele ale intereselor noastre legitime. De interesele susţinătorilor puterii actuale are cine să se ocupe. Nobleţea spiritului nu trebuie confundată cu orgoliul de a te purta ca un boier. Interesele noastre legitime sunt condiţii instituţionale corecte ca să ne desfăşurăm vieţile aşa cum vrem, meritocraţie organizaţională, controlul resurselor publice care rezultă din munca noastră. Fiecare ştie la nivel local care sunt problemele specifice, iar prioritizarea temelor se face în mod natural prin interacţiune la scară mai mare dacă ele sunt comunicate. Cu cât canalele sunt mai diverse şi iniţiativele personale mai multe, cu atât bruiarea canalelor şi discreditarea vectorilor de comunicare costă mai mult puterea actuală. Să îi facem să deschidă portofelele. Nu e necesară vreo planificare, e necesară doar stimularea atenţiei politicienilor care spun că ne servesc, ca să nu vorbim în gol.

Concluzii

Am arătat că la nivel strategic ne interesază să existe lideri de dreapta reali, partide care nu mimează opoziţia şi să ne asigurăm că vor mai exista alegeri netrucate. Primele se pot obţine prin stimularea competiţiei interne a partidelor, iar a doua în condiţiile date prin metoda gâştelor Capitoliului.

La nivel tactic am sugerat că nu e eficient să mitificăm trăsăturile morale ale politicienilor. Faptele lor morale sunt de dorit numai împreună cu succesul politic înţeles într-un sens cuantificabil pentru un spaţiu în care să ne putem urmări proiectele personale de viaţă, contribuţia la viaţa ţării aşa cum credem de cuviinţă la o scară de timp a proiectelor reale ale oamenilor. Cât despre pretenţia că unii deţin cunoaşterea despre societate şi alţii, cetăţenii, nu pricep despre ce este vorba şi ce trebuie făcut, e o infatuare de aceeaşi natură cu cea fatală a comunismului real şi trebuie scoasă din capul clasei politice şi a elitei statului. Ceea ce ştiu domniile lor e la fel de important pentru trăirea vieţii cu ceea ce ştie oricine. Viaţa lor nu e mai importantă ca a fiecăruia dintre noi. Orice om este raţional la scara lumii lui.

Pe plan operaţional sunt de părere că important este nu doar să vorbim şi protestăm, ci să o facem eficient şi eficace, ieftin şi cu atingerea scopurilor. Pentru asta nu trebuie să ne ducem după fenta provocărilor puterii, sau dacă ne ducem să o facem cu un câştig, în mod intenţionat, iar în al doilea rând să punem pe agenda publică interesele noastre, obligând liderii politici de dreapta să fie atenţi la ele, să nu ne trădeze. Dacă vor trăda va fi responsabilitatea noastră că au făcut-o. Succesul practic nu ni-l dă nimeni cadou, libertatea nu e gratis.

Despre România cea blândă

Este bine că nişte oameni ne vorbesc prin imagini despre “România neîmblânzită”  şi astfel ne dau ocazia să punem întrebări. Întrebările sunt multe, iar răspunsurile pot fi la fel de multe.

De ce este natura României neîmblânzită ? Ea poate fi aşa pentru că încă nu a îmblânzit-o nimeni, nu a fost apropriată cultural, domesticită. În acest mod de a gândi sălbăticia este dură, nemiloasă, iar aceasta e ontologic posibil pentru sălbăticia are atribute morale. Altă perspectivă este că naturii nu i  se pot atribui trăsături morale. Când facem asta spunem ceva despre noi înşine, nu despre natură. Natura ar putea avea o stare interioară firească, pe care omul nu o mai poate găsi cu uşurinţă. Când omul găseşte pacea [1] însăşi natura o vede şi o simte aşa cum este, de o frumuseţe şi un firesc neclintite. Şi cele mai feroce animale devin atunci blânde alături de noi, iar natura ţării noastre este, atunci şi numai atunci, România blândă.

Ce spune natura României despre români ? Ea spune ceea ce vedem noi în ea şi prin ea. Ne vorbeşte despre înţelepciune sau despre nebunie, despre modestie sau despre megalomanie. Undeva pe calea ferată dintre Piteşti şi Râmnicu-Vâlcea este un tunel pe care scrie că omul a învins natura. Alunecările de teren au distrus terasamentul înainte de darea în folosinţă şi acest proiect de infrastructură nu a mai folosit vreodată la ceva.  Natura României spune lucruri diferite despre fiecare grup social. Românul rural nu merge în natură fără să aibă ceva de făcut practic acolo. Românul urban o caută tulburat de oraşele în care locuieşte. Sunt multe naturi ale României în minţile şi sufletele oamenilor.

Ce putem învăţa de la natură ? Să facem efortul de a cunoaşte, să ne urnim din loc, din nişa de confort. Putem învăţa simplitatea felului de a fi, frumuseţea neostentativă, necăutată, neîngrijită în mod special, complementară cu cea creativă, culturală. Raiul culturii şi raiul naturii sunt două laturi ale unei vieţi demne de a fi trăite. Spectacolul a ceea ce nu am creat noi e motivant pentru încercarea de a lăsa şi noi ceva de folos în urmă, fie şi cât mai puţin rău, dacă bine nu putem. Mai putem învăţa admiraţia pentru ceea ce este, pentru fiinţă, şi dobândi smerenia ca mică parte a acestei fiinţe. Putem învăţa să ducem suferinţa cu demnitate.

Ce putem face pentru a îngriji mai bine natura ? Să ne cunoaştem pe noi înşine şi să îmblânzim sufletul. Cruzimea, dispreţul, neatenţia, lăcomia nu sunt în natură. Abia apoi ne vom putea îngriji în mod serios, necompensatoriu pentru propria neglijare, de natură şi de alţi oameni. Deteriorarea naturii e un rezultat al folosirii excesive, excesul este caracteristic numai omului. Problema excesului este una iniţial morală, iar apoi de obişnuinţă, de naturalizare. Natura noastră ca oameni devine nenaturală. Când spunem că această natură căzută este cea autentică acceptăm răul, aruncăm moralitatea ca utopică şi proiectăm asupra naturii sălbatice propria noastră sălbăticie. Ea devine atunci ceva de îmblânzit. Dar natura naturii nu este tot una cu natura omului.

Poate exista o educaţie ecologică ? Poate exista numai ca parte a bunului simţ. Transmiterea bunului simţ din generaţie în generaţie nu e deloc puţin lucru. Salvarea naturii ca miză obsesivă nu ne poate salva pe noi înşine, numai căutare şi dobândirea discernământului. Relaţia cu natura a fiecăruia şi a grupurilor din care facem parte este esenţial să nu ducă la conflicte între oamenii cu perspective diferite. Este imoral ca românul urban să dizloce identitatea românului rural în relaţia cu natura, este imoral să încercăm să avem monopol asupra a ce înseamnă natura pentru oameni.

A fi naturali este un ideal dezirabili pentru societatea românească ? Nu este un ideal dezirabil, oamenii trebuie să fie umani. Oamenii umani sunt responsabili faţă de ei înşişi şi faţă de natură. Natura are caracterul unui dar. Să ne contopim definitiv cu acest dar e un mod de a fugi de ceea nu ne place la noi înşine. Experienţa imersării în natură ne îmbogăţeşte şi ne aduce o formă de pace interioară, însă locul nostru este între noi, între oameni, cu datoria de a îngriji ceea ce suntem şi de a îngriji natura de care ne bucurăm în felurite chipuri, de la resurse la experienţe estetice şi spirituale.

Există o legătură între natură şi bunul simţ ? Legătura este fundamentală, viaţa omului în lumea naturală şi culturală este orientată de bunul simţ. Bunul simţ este blândeţea, smerenia, responsabilitatea, curajul, sacrificiul, afirmarea neostentativă a ceea ce este valoros în noi înşine şi despre alţi oameni, acceptarea greşelii, nuanţarea felului de a fi şi vorbi, adaptarea la realitate, rostirea a ce credem că este adevărat într-un fel care să lase loc pentru respiraţie tuturor.

Poate că cel mai important lucru legat de natură este realitatea ei. Natura este palpabilă şi necunoscută, o îmbrăcăm în straturi semiotice fără ca vreodată să putem spune ceva cu totul adevărat, final despre ea. Natura ne obligă la adaptare a minţii şi vieţii. Ea ne arată că nu ştim nimic.

[1] “învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29).

Despre simptomele mentalităţii comuniste

Comunismul creează dependenţă, asemenea fumatului, jocurilor pe calculator, drogurilor. Nu este suficientă despărţirea instituţională de acest sistem politic pentru a scăpa de comunism. Cei dependenţi îl vor practica în privat. Există o mentalitate comunistă dominantă numeric în societatea românească care nu vă dispărea câtă vreme nu se tratează dependenţa de comunism. O condiţie pentru tratament este recunoaşterea simptomelor. În acest text caracterizez pe scurt simptomele la mase, la elite şi schiţez o posibilă terapie.

Simptomul mentalităţii comuniste la mase

Simptomul mentalităţii comuniste la mase este dorinţa de a te supune dorind puterea. Comunismul e o manifestare monstruoasă a egoismului si individualismului omenesc, aproprierea aproapelui pentru a te sluji, deposedarea lui de el însuși ca să îți fie slugă ție. Renunțarea la sine, la plăceri si dedicarea aproapelui si lui Dumnezeu sunt idealuri morale in creștinism. În comunism dumnezeu sunt ţoapa şi mitocanul, prostul, incapabilul, adeptul răului, şmecherul viclean, iar renunțarea e doar pentru mase, toate masele însă vizând să ajungă stăpânde sclavi. Azi masele rămase cu mentalitate comunistă nu mai au stăpân, dar vor aceleaşi lucruri. Caută om căruia să i se vândă. Pe cine găsesc ele ?

Simptomul mentalităţii comuniste la elite

Găsesc elite cu mentalităţi comuniste. Simptomul mentalităţii comuniste la elite este incapacitatea de a servi în mod sincer cetăţenii din cinism. Elitele cu mentalitate comunistă dispreţuiesc oamenii. Nu îşi asumă o morală personală care să le constrângă faptele şi interpretarea asupra a ce fac oamenii.

Nu există o diferenţă principială între elitele cunoaşterii şi elitele politice în chestiunea mentalităţii comuniste. Diferenţa este doar de scară a impactului social. Am să spun câteva lucruri mai întâi despre elitele cunoaşterii în filosofie şi ştinţă.

În filosofie mentalitatea comunistă are ca simptom practicarea ei exclusiv instrumentală. Nimeni nu credea în materialismul-dialecti, dar îl folosea pentru bunăstare materială, status, putere. Practicarea filosofiei fără a avea un ideal în viață este asemenea unui balet într-un staul abandonat. Pe de altă parte, filosofia nu ne ajută la nimic în construcția unei case adecvate pentru acest spectacol. E nevoie de proiect, resurse si efort de un alt fel. Nimeni nu are obligația să le mobilizeze pentru filosof.

În cazul stiintelor nu mai observăm această inadecvare, ne-am obisnuit să credem că ne putem înălța prin simpla deţinere a cunoaşterii ştiinţifice. Pasul următor a fost să adecvam spectacolul la stabilimentul existențial in care ne aflăm personal, anomic, imoral, si să dăm numele de ştiinţă îngrijirii animalelor. Cei care suntem profesori şi studenţi practicăm  dezinvolt trişarea, lipsa de respect față de merit, contraselecţia.

Există ceva nedrept in analogia de mai sus: a creşte animal este ceva cu totul onorabil.

La elitele politice simptomul este instrumentalizarea cinică a oricăror instituţii create pentru a face bine. O program UNESCO va fi folosit doar pentru afacerile personale. O Constituţie va interesa doar ca să faci bani şi să îi supui pe alţii. Un Parlament va fi exclusiv un mijloc pentru a-ţi umfla conturile şi salva pielea după infracţiuni. Elitele cu mentalitate comunistă cred cu tărie că au dreptul să domine pe ceilalţi deoarece au o chemare specială pentru asta, iar ceilalţi sunt incapabili să se conducă singuri. Oamenii sunt nişte vite pentru ei, iar ei sunt păstorii.

Terapie

Orice dependenţă are drept cauze psihologice stima scăzută de sine şi neputinţa de a suporta realitatea percepută ca neplăcută dureroasă. Fiecare dintre cei cu mentalitate comunistă are o suferinţă ascunsă nerezolvată, o umilinţă, un complex, o lipsă de dragoste, o abandonare. Livrarea către sclavie şi cinism se face în împrejurări când peste stima de sine scăzută apare o criză existenţială. Criza este bandajată cu asumarea unui ideal care oferă plăcerea de a crede că poţi salva umanitatea fără a te salva pe tine. Omul cu mentalitate comunistă se minte pe sine şi are ca obiectiv distrugerea celor care nu sunt ca el. Proiectează asupra lor tot ce îl caracterizează personal: egoismul, individualismul, cinismul.

Terapia profundă ţine de creşterea stimei de sine prin acţiuni folositoare în mod real lui şi celorlalţi oameni. Iniţierea acestui proces nu poate avea loc fără recunoaşterea stării de fapt în care se află. Pentru aceasta are nevoie de o oglindă care să îi fie pusă în faţă.

Încheiere

Trăim printre victime dependente de experimentul politic la care a fost supusă România. Trăim printre oameni bolnavi de lepră care nu se izolează, ci vor să atingă pe toţi ca să fie toţi asemenea lor.

În această situaţie morală tot ce se poate face este spunerea adevărului şi ajutarea celor bolnavi.

Sursa foto: https://doxologia.ro/viata-bisericii/comentarii-patristice/evanghelia-despre-vindecarea-celor-10-leprosi-comentarii