Despre nedreptatea intrinsecă științelor sociale

 

Orice știință în înțelesul ei modern lucrează cu simplificări ale realității, propune modele care cel mai adesea sunt complementare în înțelegerea realității și se află în evoluție. Din considerente ce țin de economia științei, atunci când se transferă cunoașterea căre publicul larg nu se pune accent pe limitele cunoașterii științifice, ci se trage spuza pe turta propriei abordări sau a domeniului. Acesta este un act de nedreptate în raport cu finanțatorii producerii cunoașterii, în ziua de azi cetățenii sau entități susținute financiar direct sau indirect de aceștia. S-ar mai putea inventaria situații de nedreptate în  interiorul orgonizațiilor care produc cunoaștere, sau le coordonează, de exemplu cele care intră sub incidența legislației despre etica academică și a cercetării, a legislației muncii, a exigențelor bunei guvernări, altele de acest fel.

 

Dar există și un fel de nedreptate asociată proceselor de producție și transfer al cunoașterii care nu poate fi controlată în niciun fel prin însuși faptul că începe chiar din momentul conceptualizării domeniului respctiv de cercetare. E vorba de acele științe care au nevoi de modele de om, implicite sau explicite, că vorbim de nivelul individual, sau de cel grupal de diferite complexități. Reducerea însăși a omului la un model sau altul, inevitabilă, este un act de nedreptate, pe care se fundamentează toată știința respectivă. Pe orice carte din domeniu ar putea să se afle o notă de subsol la început: această carte nu este despre oameni.

 

Un exemplu actual este accentul pe diversitate socială și culturală rezultat din teorii în domeniu. Orice persoană fiind unică în privința unor trăsături esențiale omenești (minte, suflet), diversitatea umană a unui grup de persoane este mereu maximă. Cine vrea o mai mare dreptate socială o poate susține direct, nu e necesar să o lege de un mod de a gândi diversitatea umană pe categorii de diferite feluri. Însăși categorizarea oamenilor e un act de nedreptate, o încălcare a demnității lor, probabil inevitabilă datorită aparatului cognitiv uman care nu poate lucra cu puzderia de unicități. Științele sociale nu fac decât să preia și să dea o metodă științifică nedreptății asociate funcționării limbajului comun.

 

Pornind de la această situație, e de gândit și în mod sistematic dacă nedreptatea nu e în mod necesar asociată procesului de cunoaștere omenească a oamenilor și să citim în acest fel cele biblice legate de cei săraci cu duhul sau căderea prin cunoaștere. De aici ar rezulta imediat și imposibilitatea întemeierii unei societăți mai drepte pe cunoaștere omenească explicită, în particular a limitelor științelor sociale de a furniza ceva de folos operațional în chestiunea dreptății.

 

Aici intervine însă mecanismul de menținere a situației de fapt prin legitimarea ei științifică. Cei care vând rezultatele ștințelor sociale și teoreticienii dreptății nu vor fi încântați de potențialul argument schițat mai sus, n-are rost să ne facem iluzii că piața va dispărea, cererea pentru dreptate fiind mare. Dacă am spune că e probabil mai onest intelectual să faci dreptate direct, personal, decât să vinzi ceva ce în realitate nu e de folos, ar fi la fel de inutil, claritate morală nefiind un termen al științelor sociale, cel mult o semnalizare a virtuții, și neintersând pe nimeni care lucrează în domeniu câtă vreme se identifică modelelor de om pe care le utilizează.

 

Dacă nu se (mai) identifică lor, există o posibilitate onestă de continuare a științei sociale minimizând nedreptate inerentă condiției umane și exprimată maximal în științele care se ocupă de om: să recunoaștem și să comunicăm că toate modelele de om și consecințele lor aplicative la nivel social au rol strict metodologic, că nu angejează în niciun fel ontologic în privința omului. Piața s-ar restrânge, vinderea de utopii și recomandări socio-politice nerealiste n-ar mai merge la fel de profitabil, dar poate că ne-am simții mai umani, cinismul n-ar mai fi modul nostru de viață, ci doar un accident de parcus condiționat cultural.

 

 

Scientismul fizicii și chimiei e o grenadă culturală, al biologiei e o bombă, iar al științelor sociale e MOAB („the Mother of all bombs”). Cine e teolog modern de meserie s-ar putea gândi la analogii similare în privința ideologizării domeniilor teologiei academice. Competiția pe mințile și sufletele oamenilor între cele două domenii poate fi comparată fără exagerare cu arsenalele existente de bombe atomice în curs de lansare.

 

Atâta vreme cât vom continua cu aplicarea pretențiilor de cunoaștere fără să le menționăm public limitele intrinseci și dincolo de domeniul unde le-am produs, atâta vreme cât va exista competiție între cei care vând speranțe de dreptate justificate eronat științific sau justificate eronat teologic, în loc să facem fapte drepte fiecare în viața proprie și comunitară, nu vom vedea altceva pe planetă decât ce vedem acum.

Despre funcția socială a învierii mistice permanente

Învierea mistică permanentă [1] poate fi fenomenul care să susțină și o democrație funcțională în societățile cu persoane predominant ortodoxe  Rolul ei e mult mai important, dar are și acest potențial de ordonare socială:

• nu este deturnabilă spre mentalități individualiste și colectiviste, e policentrică.

• e complementară cu Învierea publică instituționalizată, atât duhovnicesc, cât și social-politic.

• nu poate fi înlocuită prin sărbători seculare în societăți anti-religioase nici măcar la nivel de intenție politică.

• e democratică ontologic, depinde de și susține libertatea persoanei, dar fără autonomism, procesul duhovnicesc depinzând de relația cu transcendentul și co-responsabilitatea cu semenii.

• poate fi democratică și ca accesibilitate a metodei dacă rugăciunea nu e excesiv tehnicizată teologic academic și cine o practică izolat instituțional în afara societății lumești (ca și cum ar putea exista o societate nelumească în lume).

• prin natura ei nu poate fi folosită pentru mândrire pesonală, putere fără servirea celorlalți, lenea de a fi activ civic îngropând talanții, alte patologii ale puterii și cetățeniei neresponsabile.

• nu e ideologizabilă în sens propriu, ca discursc public, având un potențial nevizibil, dar real lumesc, în interiorul creației, de unificare prin experiere proprie și în rețele sociale mici spuprapuse, care susțin policentricitatea.

• poate fi înțeleasă și conceptual fără să fie trăită, ceea ce permite tolerarea și comunicarea, dar efectul ei de unificare vine din trăire.

• nu depinde de o elită socială sau duhovnicească fixată, rigidă, oricând se poate cădea sau urca la loc.

Pe baza acestor caracteristici ne putem aștepta la dinamici neliniare sociale pozitive dacă modelul difuzează, pentru că nu are nevoie ca fenomen de organizare și leadership top-down în afară de cel al lui Hristos (dovada istorică e că a existat ca fenomen și înainte de dezvoltarea instituțională a Bisericii), fără să însemne depărtare de organizarea instituțională eclesială în vigoare, cu tot cu instituțiile monahale, care are alt rol și cu care se conlucrează în economia mântuirii, nu în mod necesar și în cea a funcționării social-politice, unde poate funcționa mai degrabă relația de tip verificări și contraponderi prin efectele sociale.

Notă

[1] https://doxologia.ro/invierea-publica-lucreaza-impreuna-cu-invierea-mistica-permanenta , accesat la 6 mai 2024.

Învierea publică lucrează împreună cu învierea mistică permanentă

 

Învierea mistică permanentă, adică bucuria omului nou desprins de cel vechi înțelegându-l fără să-l judece și aflat în relație nevorbită cu Creatorul, în stare de deschidere pentru a trece la El oricând, pregătit neputând a fi vreodată cu totul pregătit, cu candele pline neputând să le aibă vreodată astfel cu adevărat, este absentă din sărbătoarea publică a Învierii. Nici n-ar avea cum să fie prezentă public, fiind susținută de lucrări în taină ale creștinilor.

 

Când spunem permanentă nu e vorba de o continuitate obiectivă în sens matematic, eventual derivabilă, cu viteze și acccelerații ale manifestării, adică după mintea omului. E o analogie prin care vorbim de puzderia de evenimente necunoscute prin însăși natura lor, personale și comunitare, unice, resimțite ca bucurie dăruită, când sunt personale, și ca dragoste agapică manifestată, când sunt comunitare. Dacă e vreun fel de a fi văzută public, Învierea permanentă comunitară creștină se manifestă prin curajul firesc de a trăi cu folos în lume și de a sluji celorlalți după talanții primiți.

 

Altfel spus, niciun post comunitar și nicio sărbătoare nu poate exista și nu există fără fondul nevăzut al bucuriei permanente. Între grija Atotțiitorului și lume se află ceva protector, pentru a nu fi arși de focul prea tare: bucuria permanentă dăruită oamenilor. Focul și bucuria prin dar oricum există, că îi recunoaștem existența, sau nu. Această bucurie permanentă este starea firească a creștinătății, față de care Învierea publică are un rost complementar. Nici una, nici cealalată nu pot lucra singure. În loc să fie așezată numai ca stare de atins de unul sau altul dintre noi, bucuria permanentă poate fi acceptată ca realitatea vie a unui mers pe apă, în care când unii se afundă alții se ridică, pentru că au cerut ajutor și mereu suntem împreună. De fapt, e ceva evident oricui, corabia Bisericii navighează prin istorie. Nu e acesta un motiv de bucurie permenentă?

 

Nu avem nevoie să știm cine o are, cine e acum sau în vreun moment sau altul la interfața cu răutățile lumii protejându-ne prin rugăciunile bine primite pe toți, avem nevoie să știm că bucuria este prezentă în ascuns, că are consecințe asupra lumii, și curajul să spunem aceasta. Că sunt mădulare în trupul mistic al Bisericii care o trăiesc și prin care totul corpul e viu. Că dragostea, Cuvântul vin nu numai prin potir, direct, ci și prin inimi, indirect, dar necreat. Prin care inimi? Prin toate, și mai ales prin inima ta.