Dacă nu este cumva marketing pentru o
afacere cu batiste sau cu bice pentru autoflagelare textul domnului Maci
ratează scopul generic al unui analize de acest fel în împrejurări ca cele
de acum: să mobilizeze cu argumente valide oamenii care cred în valorile
libertății și demnității ca să facă față unei situații relativ dificile.
Cum însă viața civică nu o duce nimeni
singur pe lume, textul poate fi tratat ca o minge ridicată la fileu și poate fi
transformat într-un demers mobilizator. Cum ? Printr-o completare cu câteva
perspective diferite.
Văd trei chei de interpretare a textului :
1. La un prim nivel reflectă un soi de
determinism istoric simplist, o subspecie a mentalității și presupozițiilor de
ontologie socială care au dus la ideologia comunistă, piatră de moară pe care o
vom mai trage multă vreme după noi. E o maladie destul de răspândită în evaluarea situațiilor
sociale. Domnul Iohannis n-ar fi trebuit să câștige, din această perspectivă,
pentru că forțele de dreapta nu s-au aliat, ci au competiționat. Domnul Ponta
nici dânsul n-ar fi trebuit să își dea demisia, toate condițiile îi erau
favorabile. Din punctul de vedere al științei actuale determinismul de acest
fel este depășit, se discută de haos determinist, de fenomene neliniare, de
procese de auto-organizare la scară socială – în tradiția metaforei mâinii
invizibile, etc. Aceste cunoștințe nu au difuzat în piața ideilor din România
cu câteva excepții rare. Ele nici nu sunt ușor de vândut publicului neinițiat,
care proiectează gândirea mecanicistă ușor de înțeles asupra fenomenelor
sociale. Ele nici nu sunt ușor de acceptat, pentru că evidențiază capacitatea
inerent limitată de a controla dinamica societății.
La acest prim nivel de interpretare ideea
că cineva poate prezice ce se va întâmpla cu domnul Dragnea și cu România
într-un orizont de timp oarecare e pur și simplu de nesusținut. Considerațiile
de acest fel, oricât de elaborate intelectual, nu au o valoarea epistemică mai
mare decât ghicitul în cafea. Sunt o mulțime de evinimente contingente despre
care nu știm nimic și care pot schimba cu totul ce s-ar putea întâmpla. Fără
atentatul din 2001 asupra turnurilor gemene România e greu de crezut că ar fi
intrat atât de repede în NATO și Uniunea Europeană. Și se pot da nenumărate
exemple de acest fel. Firește că fondul fenomenelor prezentat în textul “Să nu
ne amăgim” este real. Dar ele sunt doar o mică parte din ceea ce va determina cauzal,
dintr-o perspectivă științifică, viitorul.
2. La un al doilea nivel de interpretare putem
vedea în text o desconsiderare explicită a oamenilor fără educație și a
impostorilor.
3. În fine, la al treilea nivel textul este o
desconsiderare a oamenilor care cred in Dumnezeu și a oricărei intervenții în
lume din transcendent.
Nu voi insista pe aceste două niveluri,
pentru că ele reflectă falii sociale între grupuri de oameni care își asumă
valori diferite și orice aș spune nu poate fi înțeles decât de cei care asumă
niște presupoziții ontologice de extracție creștină. Aș face doar observația că
a te simți dominat de oamenii cu statut social inferior și comportament
anti-democratic care au preluat puterea (cazul celor înfricoșați și
deznădăjduiți de tăvălugul PSD) nu e, psihologic vorbind, cu nimic diferit de a
te simți dominat de oameni cu statut cultural superior care se numesc pe ei înșiși
intelectuali și care îți dau lecții despre cum trebuie să-ți trăiești viața
(cazul multora dintre susținătorii PSD). Poziționările adversative de acest
fel, lipsite de empatie, nu fac decât să dea apă la moară celor care sunt
interesați în creșterea frustrărilor și potențialului de conflict civic în
societea românească. Fie și din rațiuni tactice sentimentele de frustrare, când
există, ar trebui să fie mascate pentru a nu accelera procesul de polarizare
socială.
Prin prisma celor de mai sus pot evalua
textul ca fiind un
antimanifest, o piatră de mormânt națională a gândirii raționaliste
simpliste aplicate în politică. O prabușire civică a celor care gandesc
determinist viața omului. Un text profund greșit în atitudinea sa. O eroare.
Dar erorile sunt folositoare. Pentru că le
putem depăși.
E un semn de inteligență să poți să-ți
ajustezi deciziile în funcție de realități. Uneori e vorba de o creativitate, o
ajustare din mers a unor decizii care nu pot fi puse în practică imediat, în
speranța că vor fi condiții mai târziu.
Alteori e vorba de erori, de decizii luate
pe fond emoțional sau în absența unor informații importante. N-are nici un rost
să ne punem țărână în cap tot timpul după ce am făcut ceva ce ulterior am
considerat a fi o eroare, dar e important să o facem o dată și bine, cu
hotărârea de a nu repeta prostia.
Inteligența asta merge bine mână în mână
cu un pic de modestie epistemică. Mândrul trebuie să bubuie de inteligență ca
să accepte verdictul realității, sau realitatea trebuie să fie devastatoare.
Dacă
idolatrizăm oamenii greșim. Orice om are limite. Dacă cerem ca cei pe care îi
apreciem să nu aibă limite înseamnă că punem o presiune imorală asupra lor. Dacă
nu mai apreciem oamenii pentru că au limite înseamnă că vrem raiul pe pământ,
iar asta au vrut comuniștii.
Principiile pe care dacă le folosim nimic
din ce a prezis domnul Maci nu se va intampla sunt următoarele :
·
Statutul
social si orice etichetari sunt conventii necesare practic, dar în spatele lor
ființa omului e demnă de respect indiferent cum a ales să traiască.
·
O
femeie de serviciu care își face treaba bine e mai demnă de respect decât un prim-ministru
care si-o face prost.
Ele reflectă faptul că proiectele noastre
omenești au sens doar ca parte a unui proiect de viață ca întreg. Doar un
astfel de proiect dă curaj și încredere în orice situație. Orice proiect
personal și politic de scară mai mică poate fi oricând strivit, al oricui, de
orice orientare politică.
Mulțumesc domnului Maci pentru textul “Să nu ne amăgim.”
