Am fost informaţi în spaţiul public că persoana propusă de PSD ca prim
ministru este o persoană religioasă. Observăm două fapte: primul - că doamna
Dăncilă este o persoană religioasă, al doilea - că s-a anunţat public acest
lucru de către partidul care a propus-o.
Primul fapt o ajută pe dânsa în viaţa sa personală, care nu priveşte pe
nimeni din punct de vedere public. Al doilea fapt arată că nu ne va ajuta în
funcţionarea statului faptul că dânsa este o persoană religioasă.
De ce nu ne va ajuta ? Pentru că arată clar asumarea unei ideologii prin
care se foloseşte o morală relevantă
pentru viaţa ca întreg într-o problemă locală din punct de vedere existenţial,
anume cea a funcţionării unei demoraţii liberale, a statului secular România.
Se trage cu tunul după muşte.
Trebuie spus că acest tip de discurs public nu e practicat doar de putere. Nu
e bună nici argumentarea publică a acțiunii împotriva corupției, plagiatului,
imposturii, cu citate biblice, pentru că se va găsi repede cineva să preia
mingea si să fie violent pe această bază, dată fiind heterogenitatea grupului
celor îşi asumă morala creştină. Asta a fost schema legionarismului, e cea a
talibanismului, e a oricărui fundamentalism.
În ambele cazuri poziţionarea ca centrală în spaţiul public de către
formatori de opinie a moralei creştine pentru rezolvarea problemelor de
funcţionare a statului creează condiţii
de mediu propice pentru dezvoltarea extremiştilor prin selecţie culturală.
Aceştia se simt legitimaţi, devin mai vocali, dobândesc mai multă putere şi
elimină prin competiţie vocile rezonabile.
Morala ancorată în transcendent nu
poate fi folosită pentru argumente bune la scara mică existențială a problemelor
organizaționale, nici când eşti la putere, nici când eşti în opoziţie. Dacă
îi dai acest rol, care nu îi este propriu, ea va scufunda strategic democraţia
liberală pregătind condiţiile de trecere către un sistem iliberal.
Şi reciproc, ridicarea pistolaşelor morale asociate eticelor seculare la
rang de arme strategice, bazarea acestor etici pe valori intrinseci, care nu
depind de agent, poate fi eficientă pe termen scurt, dar este ineficace pe
termen lung, ratează scopul strategic. Nimic cu valoare intrinsecă nu poate fi
creat de un om sau de un grup fără a fi mai devreme sau mai târziu pus în
discuţie, tratat ca relativ, ca specific unei "standpoint
perspective". Nu poate fi folosită
pentru argumente bune la scara mare existențială o morală care a evoluat şi
funcţionează bine la scară mică.
Utilitatea acestor observaţii este independentă de faptul dacă cineva crede
în Dumnezeu sau nu crede. Şi într-o abordare care tratează religia ca un produs
al evoluţiei culturale / a instituţiilor, chiar şi într-o abordare
biologizantă, este un fapt că moralele
şi eticile subiacente folosite de oameni sunt potrivite în spaţiul public la
scări diferite de acţiune.
Astfel, în ce priveşte morala religioasă e util public că ea mobilizează în
sensul unor fapte corecte pe cine încearcă să o practice şi că oferă ţării un
fond de capital social produs prin procese pe termen foarte lung, de secole, în
bună măsură la scară spaţială supra-naţională, a civilizaţiei europene.
În ce priveşte moralele inventate de om în mod explicit, fără nici o
pretenţie de ancorare în transcendent, ele permit formularea de argumente
publice folositoare la scara acţiunii politice efective, a ciclurilor
electorale şi a planificărilor strategice pe câteva decenii. Astfel de argumente
sunt cele asociate funcționării unui stat de drept, domniei legii, obligației
puterii de a fi in serviciul contribuabililor. Aici intră si ce rezultă din eticile
locale, profesionale, seculare, nereligioase, controlabile managerial in
comunități profesionale.
Exponenţii abordărilor religioase autoritarişti forţează o coborâre la
scară (down-scaling), cei seculari o ridicare la scară (up-scaling).
Exponenţii abodărilor seculare democraţi liberali îşi pot autolimita
domeniul de aplicare dacă înţeleg procesele de evoluţie culturală şi
instituţională (pe linia teoriilor lui F. A. Hayek, D. C. North şi a economiei
instituţionaliste actuale), scările lor specifice de acţiune şi felul în care
procese caracterizate de scări diferite se cuplează în situaţii decizionale practice
prezente. Statul de drept este un produs cultural evoluat într-un mediu de
capital social de bună calitate evoluat pe termen foarte lung, a unor reguli
morale asumate în viaţa privată de oameni independent de statul de drept.
Exponenţii abordărilor religioase pot avea două căi de acţiune funcţionale
într-o democraţie liberală, care să nu ducă la distrugerea ei. Prima este
relaţia personală fără caracter public cu persoanele religioase care sunt în
funcţii înalte, ca de la duhovnic la ucenic. A doua este relaţia instituţională
cu statul care are interes în menţinerea unei instituţii care produce valori
sociale de care depinde însăşi supravieţuirea sa pe termen lung.
În competiţia geopolitică o astfel de soluţie de echilibru instuţional şi
diviziune a responsabilităţilor este avantajoasă strategic atât în faţa
sistemelor autoritariste fundamentate religios sau care elimină viaţa religiosă
din societate, cât şi în faţa statelor de drept care îşi trag singure de sub
picioare preşul, fundalul social al valorilor religioase. Primele nu sunt
productive comparativ cu democraţiile liberale, cele din urmă nu sunt stabile
comparativ cu statele autoritariste.
Schiţa de mai sus e o simplificare a peisajului din literatura de
specialitate la un nivel care să poate fi inteligibil persoanelor instruite. În
linii mari cele de mai sus sunt îndoielnice în aceeaşi măsură în care
cunoaşterea ştiinţifică despre evoluţia culturală de care dispunem la ora
actuală este îndoielnică.
Ceea ce e caracteristic unei democraţii liberale funcţionale şi stabile
este a fi rezonabil.