Cerul și marea unui creștin universitar – Adrian Albu

Duhovnicescul este mai important decât instituționalul, acesta decât psihologicul, iar acesta mai presus materialului. Resursele materiale nu au prioritate în fața emoțiilor oamenilor, care sunt mai puțin importante decât corăbiile lui Tezeu de reguli cu care traversăm timpul lumesc de la o generație la alta, iar instituțiile sunt inferioare la rândul lor sufletelor, a persoanelor umane.

Discernământ necesar pentru a acționa cu folos de-a lungul și de-a latul acestor dimensiuni ale vieții există numai la oamenii duhovnicești, iar sursa lui este harul primit de la Dumnezeu. Când au har unii oameni pot spune că îl au și astfel pot transmite un mesaj intepretativ punctual altor oameni. Se află în situația aceasta preoții și mai ales episcopii. La restul, prin natura lucrării harul e ascuns, ca să nu se piardă. Un astfel de om cu discernământ ascuns a fost Adrian Albu, director economic al Universității din București.

Imaginea publică a oamenilor cu viață sfințită ascunsă se descoperă lumii când vrea Dumnezeu și în felul în care vrea El prin arătarea și spunerea adevărului. Un adevăr simplu care rostit de numeroase voci în forme irepetabile, singulare, mărturisitoare, personale, aducând inerent zgura colaterală a propriei experiențe sub care se află elementul prețios, acționează ca o mână invizibilă și ridică flacară acelei persoane sus, să o vadă toți, la înălțimea cerului.

Figura 1 Cerul privit în copilările de domnul Adrian Albu, 2 mai, județul Constanța.

De ce nu vorbea mult domnul Albu, cum ni se spune ? Orice creștin o știe: pentru că se ruga în timp ce lucra și poate chiar și în timp ce vorbea. De ce ajuta toți oamenii, cum o spune toată lumea acum ? Pentru că aceasta e porunca lui Dumnezeu: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. De ce nu mințea niciodata, cum spune colegii de școală ? Pentru că așa fusese crescut de mic, sa fie corect, într-o familie creștină. De ce se spovedea și se împărtășea, cum aflăm de la preoți ? Ca să fie vas al duhului sfânt prin unirea cu trupul și sângele lui Hristos, ca să înteleagă și reînțeleagă mereu că dragostea de Dumnezeu trece prin dragostea de oameni.

Reacția oamenilor cu vieți încă în registrul material la toate acestea va fi indiferența, pentru că nu aduce nimic în plus pe card de mâine. Reacțiile celor care pun preț încă doar pe emoții vor fi de compasiune, empatie, poate lacrimi de suferință. Reacțiile celor care se identifică încă doar instituțiilor prin natura responsabilității vor fi de așezare a memoriei sale în capitalul simbolic organizațional și duhovnicesc, ca modele pentru angajați în organizații și ca modele de viață dreaptă în Biserică. Reacțiile celor care sunt frați întru Hristos cu domnul Adrian Albui vor fi de uimire și închinare, lacrimi duhovnicești, înspăimântare și înțelegere a celor care se adună sau nu se adună alături la ultimul drum lumesc al unui om.

Lecția vieții domniei sale e simplă. Nu reformele și planurile fac lumea, ci lumea face planurile și reformele. Nu rațiunea unor oameni puși de acord are vreo importanță decisivă, ci rațiunea celor liberi nepuși de acord prin care se face lucrarea lui Dumnezeu în lume. Acesta e fondul, solul civilizației europene din care crește orice plantă instituțională, orice încercare locală, orice fine-tuning la marea situația a lumii create în care suntem imersați, orice mic adăpost pentru interesele noastre emoționale și materiale. Aici, în acest sol, are loc întrepătrunderea dintre o viață creștină și un stat secular. Aici în acest mediu complex cu toate fazele solide, lichide și gazoase și substanțe de toate felurile agregate la numeroase scări de viață are loc luarea deciziilor cruciale pentru oameni în care numai discernământul poate ajuta la orientare.

Nici un management uman nu poate acționa formal, prin proceduri în sfera duhovnicească, sau în solul heterogen de la interfața lumii cu ce e dincolo de lume. Managementul e limitat la sfera instituțională. Dar fiecare persoană cu funcție de administrare poate fi vector al harului, de acțiune a lui Dumnezeu în instituții, sau poate gândi metode de lucru al pământului care să nu-l distrugă prin supraexploate, să nu-l polueze, să nu-i favorizeze eroziounea.

Țâșnind nevizibil dintr-o condiție modestă materială și superioară spiritual o lucrare ca ce a domnului Adrian Albu alături de altele asemenea, câți creștini sunt, schimbă condițiile fundamentale, temelia pe care se construiesc instituțiile umane superioare material, dar prăbușite spiritual în mod programatic prin ateismul științific comunist.

Viața personală bună asumată cu orice costuri, cu moartea pe moarte călcând, e singura care poate da la o parte lespedea de mormânt pusă de elita politică românească peste universități din interese de control al societății.

Marea domnului Adrian Albu e poate aceeași ca mereu, dar noi nu mai suntem la fel, pentru libertate, creativitate și demnitate omenească, pentru o viață care merită trăită.

Figura 2 Marea acasă la domnul Adrian Albu, 2 mai, județul Constanța.

Despre Bucurie, sau capitalismul ca joc

Deși este mereu a unei persoane, bucuria e mereu un dar al altei persoane. Nici un om nu se poate bucura pe sine, doar o anume ființă se poate bucura pe sine. Ființa care se poate bucura pe sine are mai multe persoane, iar bucuria e posibilă prin daruri reciproce între ele, prin dragoste. Când spunem că omul este după chipul și asemănarea unei astfel de ființe spunem că omul este om doar în relație cu alte persoane, cu alți oameni și cu persoanele acelei ființe.

Acesta nu este un model teoretic, e un model practic, e ceva de urmat [1]. Bucuria vine efectiv numai și numai pe această cale. Starea firească a omului este bucuria deplină, totală, unii oameni numesc asta a fi în comuniune. A fi în comuniune nu înseamnă a te identifica prin apartenența la un grup. Grupurile sunt realități nepersonale. Un grup de bacterii, un grup de corpuri oarecare. Reprezentările de felul celor cu privire la grupuri, popoare, națiuni sunt reprezentări teoretice. Orice reprezentare teoretică este instrumentală pentru ceva, nu este direct practică. Grupurile sunt instrumentate ca mijloace pentru interesele unor oameni. Comuniunea nu este mijloc pentru ceva.

Diferența dintre relațiile dintr-un grup și cele din comuniunea de persoane e următoarea: în grup relațiile sunt de schimb reciproc, în comuniune relațiile sunt de dar reciproc. Relația de schimb este organizată de o raționalitate locală, a eficienței, relația de dar e organizată de rațiune, a eficacității la scara întregii vieți. Darurile nu sunt mijloace în măsura în care sunt daruri.

Cine crede că este parte dintr-un grup și nimic mai mult nu poate avea un proiect de viață ca întreg, ci viața îi este un mediu nestructurat (ca dar neconștientizat) pentru proiecte de scară mai mică decât viața însăși. Din perspectiva viețuirii în acest fel darurile sunt suspecte, ele reflectă o stare de inferioritate a celui care primește. Cine nu știe că stă într-un dar are un complex fundamental de inferioritate. Întreaga structură socială de roluri și statusuri are în spate un astfel de mod de a gândi și a fi, limitat, instituit în comun din interese, desprins de comuniune în mod parțial sau în mod absolut, în căutarea unei superiorități. Dacă nu se observă că această structură e inferioară ontologic, un fel de joc în raport cu realitatea autentică a comuniunii la scara vieții ca întreg, structura socială poate să pară nedreaptă. Dar un joc nu e niciodată nedrept, e doar un joc. Orice joc se joacă cu seriozitate și responsabilitate, dar nu e mai mult decât un joc.

Există un capitalism parțial desprins de comuniune și unul absolut desprins de comuniune. Cu cât desprinderea e mai mare, cu atât bucuria e mai rară în acea societate, iar jocul e luat mai în serios până la a crede că el e tot ce există, că el e referința. Când jocul devine pentru om tot ce există nedreptatea aparentă a rezultatului lui devine frapantă și se cere, zic unii, îndreptată. Socialismul este rezultatul unei astfel de situații, al acțiunii unor oameni care caută bucuria exclusiv în afara comuniunii, o căutare fără sens, pentru că nimeni nu o poate obține în acest fel, o căutare a unor oameni orbi în sensul că nu văd mediul propriei vieți în care se află, nu se ridică la perspectiva asupra lui. Nimeni nu se poate ridica la o astfel de perspectivă fără să fie ridicat de cineva ca dar și nu poți da nimic în schimb pentru așa ceva. Poți cel mult să îți apropriezi perspectiva, să o întemeiezi în tine și să o livrezi ca un sistem filozofic, cu costul că pierzi bucuria.

Nu poate exista piață liberă fără conștientizarea faptului că succesul în competiție nu este unul de viață și de moarte, final, total, că meritul nu este decât ceva contextual, că ierarhiile rezultate nu sunt decât locale și nu ale oamenilor ca întreg, ca persoane. Nu poate exista o piață liberă dacă e nu e privită cumva ca joc, secund în raport cu altceva mult mai important. Scufundarea totală în joc duce la trișare, la corupție, la distorsionarea pieții. Capitalismul cu funcționalitate optimă e cel în care competiționează local persoane aflate în comuniune la alt nivel, al vieții ca întreg. Capitalismul în care competiționează agenți economici, indivizi maximizatori de utilitate, este drumul spre socialism, este o proiecție a unor modele științifice parțiale asupra unei realități umane mult mai profunde, o proiecție făcută de oameni care nu au înțeles despre ce e vorba datorită absenței perspectivei.

Idolatrizarea științei are drept rezultat multiplicarea unui anumit model asupra a ce este omul în mințile oamenilor și consecințe sociale și economice. Problema nu este că se distruge capitalismul și bunăstarea, se poate trăi la fel de bine în simplitate, un oraș nu e cu nimic superior unui sat, iar un sat cu nimic unei peșteri, e doar altfel de joc, problema este că se pierde bucuria.

Dacă este ceva trist în fața prostiei, incompetenței, lăcomiei și hoției celor care conduc acum țara noastră nu este faptul că acestea ne fac mai săraci, sau că ne fac de râs în fața lumii întregi, ci faptul că acești oameni nu sunt și nu pot fi niciodată bucuroși.

E greu de înțeles de ce le-a luat Dumnezeu mințile, dar la drept vorbind nici nu e treaba noastră. Dumnezeu ia mințile foarte multor altor oameni în scopuri care nu ne privesc și asupra cărora nu are nici un rost să ne întrebăm. Tot ce e de făcut e să îi dăm jos de unde sunt fără discuții, la prima ocazie.

Pace și bucurie !

[1] Când devine un model teoretic teologia devine una academică, desprinsă de îndumnezeire, o activitate oarecare, lumească, de nișă. Din perspectivă filozofică un astfel de model e obținut din relatările evanghelice prin inferență la cea mai bună explicație. O astfel de atitudine asupra teologiei este și ea o cauză a apariției socialismului.