Ortodoxismul e o formă de triplu parazitism: al satelor, al ortodoxiei şi
al patriotismului.
Oamenii satelor tradiţionale au firescul propriei lumi, ştiu ce pot şi ce
nu pot şi trăiesc cu demnitate cum pot în credinţa lor având poarta deschisă
spre oaspeţii oneşti, de oriunde ar veni.
Ortodoxismul este caracteristic omului trecut pe la oraş, prin facultăţi,
dar care şi-a ratat civilizarea şi, compensatoriu, vrea să ridice satul la
altceva, să facă din el un competitor civilizaţional al oraşului. Miza
proiectelor mari lumeşti se mută în rural, acolo unde ele nu pot exista prin
însăşi natura lucrurilor, pentru că aceste lumi vieţuiesc la măsura lor, la
scara lor. Visele politice naţionale irealizabil
în oraşe formează pseudo-cetăţi cu idealuri urbane
în lumea tradiţională încă existentă.
Pentru omul de acest fel bunul simţ nu mai există, oricine nu e ca el e un
trădător, iar dacă nu i-o spune de la început e numai pentru că speră să îl
apropie cauzei. Nu poate fi din naţia lui cine învaţă în ţări străine, cine
lucrează în ţări străine, cine prin natura ocupaţiei umblă mult prin ţări
străine. Ceea ce ţăranul creştin acceptă, mai mult sau mai puţin mulţumit ori
nemulţumit, ştiind că şi dintre ai lui sunt acolo, ştiind că voia Domnului lucrează
în lume, anume circulaţia oamenilor din cauze economice, ortodoxistul condamnă
şi refuză vehement.
Ortodoxismul e un voluntarism, un demonism, omul care şi-l asumă vrea voia
lui prin instrumentul naţiei şi credinţei, ştie cum se vor salva popoarele şi
ce trebuie să facă toţi oamenii. Ca demonism trece uşor în ateism naţionalist,
de felul ceauşismului, dar şi în orice formă de salvaţionism, de refuz al
realităţii. Important este ca nu prezentul şi rezonabilul să fie în centrul
atenţiei, ci un viitor care să facă uitat caracterul insuportabil al
prezentului. Spre deosebire, ţăranul creştin trăieşte bucuria şi durerea
prezentului bine măsurat de ritmurile vieţii, ancorat în Hristos pe care îl
mănâncă la împărtăşanie. Ţăranul aşteaptă trecerea la viaţa cea adevărată,
veşnică, şi nădăjduieşte să fie în dragostea lui Hristos acolo, ortodoxistul e
dominat de graba lumească, nerăbdător.
Ortodoxistul refuză crucea care i
s-a dat şi vrea una mult mai mare, mai grea, cea pe care a evitat-o în lumea
civilizată din care s-a retras. Dacă omul cu studii superioare creştin trăitor
la sat prin profesia sa ştie măsura, ridică satul, formează oameni care îl
susţin în timp sau se duc la oraş contribuind la cultura unei ţări. Dacă nu o ştie devine ortodoxist şi
tensionează, suferă, se angajează în proiecte peste puterile sale, apoi se
simte folosit şi trece uşor la răzbunare. Crimele legionare nu au fost
contingente, ci ţin de însuşi felul de a fi al acestei soluţii existenţiale.
Ortodoxismul este haina ratării aşezată peste dogme şi tradiţii. De la
distanţă poate părea un tradiţionalism, dar nu este, doar instrumentalizează
tradiţia.
I se pot opune libertatea, bunul simţ, credinţa şi patriotismul. Dacă ceva
nu ne place la ortodoxism să ne uităm la cele rele ale noastre, la bârna din
ochi pe care o are fiecare. Orice om trăieşte aşa cum alege să trăiască, iar
dacă ni s-a dat să-i avem şi pe ortodoxişti e pentru a ne arăta limitele
proprii, personale şi instituţionale. A-i condamna e absurd, e ca şi cum ai
vorbi de rău despre ploaie, a-i iubi ca om liber în interacţiunea personală e
pentru cei aflaţi la măsuri duhovniceşti înalte. Nu e de mirare că ateii urbani
tineri îi urăsc.
Acest fel de a fi e rezultatul modernizării accelerate a României, al
disfuncţionalităţilor instituţiilor statului, al nedreptăţilor urbane
exagerate, al puterii discreţionare a unui centru naţional care nu ajută cu
nimic provincia, ci doar o instrumentalizează. Filiera legionarism – ceuşism –
ortodoxism actual e limpede. Orice guvernare înţeleaptă va aborda problema prin
politici de dezvoltare echilibrate, folosind tradiţiile locale în contextul
oportunităţilor contemporane, fără antagonizarea oamenilor credincioşi. Proiectelor
ortodoxiste li se pot pot contrapune simbolic proiecte similare susţinute de
instituţii funcţionale.
Dumnezeu ştie care e calea personală pentru aceşti oameni, poate că e la
fel ca a oricui, lucrul la propria mântuire, iar pe plan social integrarea
treptată într-o societate civilă creştină, adică iubitoare a tuturor.
