Înțelepciune

O căutare pe internet pentru "Nume Prenume a mers la biserică" generează peste președinții României următoarele rezultate: Nicolae Ceaușescu 0, Ion Iliescu 0, Emil Constatinescu 0, Traian Băsescu 0, Klaus Iohannis 3550. Nu e nimic surprinzător, toată lumea știe că actualul Președinte al României merge la biserică și comunică acest mesaj cetățenilor ca să le fie de folos.

În general oamenii care merg la biserică, credincioși și clerici, sunt mai înțelepți decât cei care nu merg, mai pricepuți în a face lucrul Domnului, mai neconflictuali și nu se laudă cu priceperea lor. Înțelepciunea, câtă au primit, le permite să judece cu discernământ situațiile și să ia deciziile de folos lor și semenilor lor.

Înțelepciunea cere să faci public un dezacord numai după ce îndelung ai încercat să găsești o soluție în ascuns, iar atunci să o faci numai dacă e realmente de folos, dacă întrevezi un rezultat pozitiv la final. Rezultatul final pozitiv al conducerii Bisericii este mântuirea credincioșilor ei, iar cel final pozitiv al unui Președinte de stat laic este binele public al cetățenilor de orice religie, confesiune și necredincioși deopotrivă.

Atât domnul Președinte, cât și comunicatorii Bisericii Ortodoxe dau dovadă de înțelepciune în divergența publică reactualizată zilele trecute, dar în registre diferite: primul în cel al statului laic, ceilalți în registrul duhovnicesc. Nu există nici o luptă pentru influență asupra oamenilor, așa cum s-ar putea interpreta dacă faci o analiză strict politică, există o complementaritate între un plan politic inferior, lumesc și un plan duhovnicesc încorporant al primului. Pentru un creștin lucrurile sunt destul de limpezi și pot fi decupate ca atare din dialogul public indirect. Cu atât mai mult ușor cu cât critica este făcută de fiecare cu blândețe, politicos, ca să fie primită de celălalt.

Nu e vorba de persoane, ci e vorba de roluri publice care angajează responsabilități față de milioane de oameni. Remarcile făcute sunt mici mișcări ale cârmei organizațiilor, statul și respectiv Biserica. Toată lumea știe că cele două cârme nu pot fi armonizate din perspectivă strict managerială, ci numai în context spiritual. Dacă sunt diferențe de nuanțe între tehnicile personale de navigație ale liderilor e pentru că modul de raportare la Dumnezeu al Președintelui și Bisericii Ortodoxe e ușor diferit. Dar asta nu e nici vina ierarhilor actuali, nici a președintelui, e o situație istorică, e ceva cu care trebuie să trăim și vom trăi, cu înțelepciune.

După cum ne informează site-ul prezidențial și mesajul purtătorului de cuvânt al BOR Sanctitatea sa Papa Francisc va vizita România în perioada 31 mai – 2 iunie. Va fi un timp în care mulți oameni vor fi alături de oaspete lor, șef de stat și de Biserică, poate chiar în vizita sa la Catedrala națională, iar alături de ei și responsabilii bunului mers al statului român, ai Bisericii Ortodoxe și a altor Biserici, lideri care au onoarea să servească semenilor lor.

“Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică.” (Iacov, 1, 17).

România blândă

Mai puțin să vorbim despre blândețe, cât să fim blânzi, pentru că omului “cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Num, 12: 3) Dumnezeu îi vorbește față către față, nu prin ghicitură., iar modelul nostru de viață este Cel „blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29).

Blândețea înseamnă putere și coerență în cele de folos, iar pregătirea ei este postul. Nu e după voia noastră blândețea de pe treapta unirii după harul primit în dar, dar putem face tot ce depinde de noi pentru blândețea de pe treapta zidirii.

Unii oameni admiră România neîmblânzită, natura sălbatică a țării. Fără îndoială că e demnă de admirat. Teoria științifică modernă despre natură ne face să cunoaștem descriptiv, să admirăm și iubim sălbăticia naturiim, dar și să fim mândri de produsul minții noastre. Doar privirea teoretică asupra lumii curățată prin post ne face să cunoaștem înțelesul naturii și oamenilor, să le vedem blândețea ca dar al Creatorului, plăcut sau mai puțin plăcut - după cum ne e de folos, indiferent dacă înțelegem acest folos întotdeauna, sau doar știm că este și îl primim nădăjduind.

Postul este despre efortul și voința personale de a urca treptele vieții creștine împreună cu semenii noștri. Nimic nu substituie efortul personal și voința de a face ceva, nici creștinismul, nici Europa, nici știința, nici globalismul, nici patria, nici cultura universală, nici filozofia, se poate continua cu orice panaceu cred oamenii că le poate face viața mai bună. Creștinismul nu e în afara noastră să ne fie util, suntem noi cei de aici și din cer prin ceea ce alegem să facem și facem.

Postul este despre efortul de a avea o omenire și o Românie blânde. Nu putem avea o țară blândă fără să radiem blândețe spre întreaga lume. România blândă este a celor care nădăjduiesc să vadă fața lui Dumnezeu. România blândă e îngăduitoare cu cei care o iubesc pe cea neîmblânzită, îngăduința rezervată celor încă neputincioși.

România blândă este cea a armoniei interioare și exterioare, o stare la care nu putem ajunge fără contribuția conducătorilor noștri. "Dacă tu vei fi slugă astăzi poporului acestuia şi-i vei sluji, dacă le vei face gustul lor şi le vei vorbi cu blândeţe, atunci ei îţi vor fi robi în toate zilele!” (Regi, 12:7). Slujire pentru cele de folos, robi în ascultarea pentru lucrul la cele înalte. Când unul cade, celălalt să îl ajute să se ridice. Unitatea sensurilor superioare de care ne apropiem pas cu pas tăcând și făcând primează în fața conflictelor de interese lumești.

România blândă ne e reamintită mereu și ilustrată de clerul nostru. “Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor” (Timotei 2:24). Ei sunt ancora în cer care ne ține corabia în limanul netulburării, conducători și conduși. Ei ne arată ce înseamnă dragostea și ne-o dau de hrană.

Postul este despre urcuș. Vom mânca mai puțin ca să ne hrănim mai mult. Suntem chemați la efort, la liniștire, la iertare, la discreție. Suntem chemați la prietenia cu oamenii și cu Dumnezeu.

 

Tezaurul oricărei patrii: note de lectură la cartea “Trăind printre voi, cu atenție” de Marina Dumitrescu

Din cartea “Trăind printre voi cu atenție” [1] aflăm că există un tezaur al patriei format din resurse care permit o viață deplină. Aceste resurse fundamentale sunt persoanele, cu atributele lor. Atributele persoanelor sunt următoarele: demnitatea, puritatea, demnitatea, memoria, blândețea, măsura (autolimitarea), răbdarea, armonia, proiectul de viață (existențial).

De ce trebuie vorbit despre toate acestea într-o carte ? Deoarece „cartea ca instituție culturală reprezintă o formă garantată de legitimare  intelectual-socială” (p127). Peste avalanșa de cărți ale unor “autori-fumigenă” e nevoie de cărți autentice, rostind în felul vremii de azi adevăruri pentru toate vremurile. Doamna Marina Dumitrescu ne propune un astfel de text.

Demnitatea și puritatea

“Demnitatea de a fi poet” (p13) este demnitatea de a fi persoană. Perspectiva literară asupra operei poetice este secundă în raport cu cea antropologică. Poeții sunt “eterni stâlpi ai condiției umane” (p17), iar poetul paradigmatic este psalmistul: “Te voi lăuda că sunt o făptură așa minunată. Minunate sunt lucrurile tale și sufletul meu le cunoaște toate ! ” (Ps. 138). Puritatea este o resursă inepuizabilă și se găsește în “rețeaua universală a poeților”.

Lirica închisorilor comuniste e un fenomen remarcabil, dincolo de valoarea literară, pentru că arată cum puritatea izvorăște din om în cele mai groaznice condiții de viață. “Demersul liric (mai mult sau mai puțin reușit stilistic) confirmă […] funcționalitate, realitatea acelui “plan secund” care învecinează poezia și rugăciunea; suferința și bucuria (transfigurării ei); coborârea în iad și înălțarea în spirit” (p117), “expresia echilibrat-epurată a suferinței umane și a destinului ca operă” (p161).

În poezie ești acasă pentru că ești acasă în om. Oriunde ne ducem geografic suntem acasă dacă luăm cu noi discernământul, maturitatea propriei persoane gata să vadă în ceilalți și în locurile lor imaginea lui Hristos și lucrarea Creatorului. “Atunci când plănuim marea evadare anuală, să o facem, deci, împreună cu noi înșine. Iar din bocceaua de drum să nu lipsească busola” (p22).

Atenția cotidiană este o formă a trezviei duhovnicești: “Opțiunile așa zis minore dau măsura persoanei, iar ele își au rostul” (p24). Nimic din ceea ce poate ajuta sau tulbura pe aproapele nostru nu este nedemn să fie luat în seamnă. Omul cu mintea în inimă știe că lucrurile mari sunt la fel de importante în viață ca cele mici și recunoaște în preocuparea doar pentru marile resurse și proiecte o atitudine compensatorie pentru slaba gestionare a celor aflate aproape. În spatele cortinei societății tot mai tulburate se află persoane, unele nu se recunosc ca atare, iar pe unele nu le mai recunoaștem nici cei care spune că suntem persoaen. Dar fără persoane societatea nu va putea rezista. Persoanele trebuie restaurate. “De altfel, din acest punct de vedere, fiecare, dar absolut fiecare dintre noi, are o sarcină de asumat” (p26).

Persoanele au legături profunde între ele dependente de lucrurile aparent mici. Legăturile sunt expresia tuturor formelor de dragoste, dintre care cea de Hristos și de aproape sunt cele mai reziliente. Obsesia demonică a proiectelor mari, idolatrizarea unor idei ale minții omenești periclitează și distrug aceste legături. Răul atacă și distruge rând pe rând dragostea sentimentală, subminează pe cea filială și e înfrânt finalmente doar de dragostea de Dumnezeu, liantul universal. “Acțiunile Securității aveau un rol diabolic, să rupă legătura filială dintre prieteni, iubiți, părinți și copii” (p30). „Cum să cunoaștem însă “dulceața” acestui liant universal, atâta timp cât ne socotim vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat misterul, și deci dimensiunea interioară?” (p122). Doar „înlocuind oglinda cu icoana, putem scăpa de încurcăturile infernale ale egoului și pregusta disponibilitatea către tot ce ne înconjoară”, iar „vehiculul neobosit rămâne rugăciunea” (p122).

Rețeaua nevăzută a legăturilor susține nația, iar ruperea de ele înseamnă înstrăinare. Înstrăinarea e morală, nu geografică, și poate avea loc chiar în propria țară. “Nu se poate mai străin decât înstrăinatul – cel care se rupe de sensul profund al prosperității nației sale, care încremenește în lozinci, respinge pulsul realității, consideră că totul i se cuvine, confiscând ceea ce patria oferă ca tezaur.” (p33). Omul care înțeles că așa stau lucrurile nu mai poate considera trădător pe cel care locuiește în altă țară, dar e loial și moral. Locuința este locuire, ce aduci ca persoană în ea, felul cum o trăiești, nu obiectul material. “O casă modestă poate părea un palat, o casă de mari dimensiuni poate fi strivitoare, o casă străină poate deveni extrem de familiară, o casă urâtă se transfigurează uimitor” (p83).

Omul sfințește locul, “e preferabilă o anumită austeritate, de la bun început. Și împăcarea cu deșertăciunea acumulărilor materiale” (p84).

Legenda: Casa Sfintei Teodora de la Sihla

Memoria

Creștinul nu poate fi decât realist, a nu fi realist este imoral prin consecințele asupra propriei vieți și asupra celorlalți. Memoria adăpostește adevărul, nu minciuna de sine. Mesajele publice și operele de artă care susțin memoria publică se construiesc în lumina adevărului, pentru că orice falsificare estetică are implicații morale. Dar realitatea nu se restrânge la material, nu cade în realism socialist, pentru că lumea e și simbol, și carte, cele nevizibile sunt parte a ei. Empiricul însemnă și experiența interioară.

Neuitarea sacrificiului Lui și al predecesorilor noștri este fundamentală pentru bunul mers al societății. “Împotriva nedreptei uitări sau a ignoranței se duce lupta pentru o recompunere cât mai onestă a trecutului, dar și împotriva delăsării morale care ar putea neglija învățămintele utile de aici înainte” (p73).

Nu cei care au suferit trebuie să arate că au fost victime, ci noi, pentru că o educație solidă interzice auto-victimizarea. Strigătul acestor oameni prin operele lor trebuie să fie legitimat public din perspectivă creștină antropologică ca semn al purității, ca remomorare a focului lămuritor fără de care puritatea nu poate ieși la iveală. Un “muzeu național al comunismului” (p115) și salvarea memoriei realității Gulagului prin textele care îl evocă (p156) ar fi de mare folos.

Opera de artă din spațiul urban are o funcție simbolică în realismul creștin și este o formă publică a memoriei. Când lucrurile ajung să stea în fapt altfel ele trebuie descrise așa cum sunt, “niciodată nu e prea târziu să ne privim în ochi și să vedem unde am greșit” (p38). Prin prost gust răul domină simbolic. “Autentica amprentă ceaușistă, opțiunile sale estetice, politice și culturale, știm bine, s-au concretizat în delirul de la Casa Poporului” (p114). Spre contrast, într-o țară liberă abnegația profesională și dragostea pentru cultură se manifestă în mod integrator, de unde putem deduce că România de astăzi mai are de parcurs un drum până la a fi liberă.

Oamenii care conduc au un rol important în lucrarea pentru o România mai liberă. “Orice cauză civică are, la un moment sau altul, nevoie de sprijinul ierarhilor societății” (p92). “Atât în ce privește memoria crimelor comunismului, cât și cea patrimonială, asumarea acestor capitole strategice de către instituțiile sau vocile autorizate, de real impact, reprezintă deocamdată unica soluție pentru a reuși o pătrundere în conștiința colectivă” (p92). Indiferența față de trecut este o indiferență față de viitor.

Legenda: Memoria unei locuiri la Sihla.

Blândețea

Critica e necesară, sar „fără duhul blândeții, demersul critic riscă să derapeze dinspre iubire spre... auto-promovare stearpă, iar aceasta înseamnă automat auto-înșelare” (p 41). „Mulți spun că acela care crede în Dumnezeu își anulează dreptul de a critica. Nimic mai greșit. Îndemnul rămâne de a face acest lucru constructiv, cu “duhul blândeții” ” (p105).

Nu există o rețetă pentru bunătate sau blândețe, e nevoie “de a discerne riguros între bine și rău”, iar la aceasta se poate ajunge numai prin rugăciune și îndumnezeire. Altfel spus critica blândă e accesibilă cu adevărat numai lui Hristos și sfinților. În viața de zi cu zi pare ceva imposibil, iar de un folos pragmatic ar putea fi, rațional vorbind, distincția dintre bună credință și rea credință. Cel puțin să criticăm cu bună credință și să nu renunțăm la efort.

Oamenii străzii ne pun la încercare creștinismul, suntem capabili să ne apropiem de persoana din fiecare ? “Unde e adevărul, dacă nu îi privesc și pe aceștia mici ? Mă pot rezuma oare la perimetrul vieții cool pus deoparte pentru mine ?” (p51). „Delicata, cruciala frontieră între iubire și dreptate ne interpelează constant, sub mii de forme, în răscrucile vieții noastre. Pe lângă rugăciune și studiu, efortul lăuntric este de real folos. În multe situații, o opțiune corectă ne poate ajuta să renaștem din cenușă” (p106).

În fața schimbărilor tehnologice spectaculoase și modului de viață diferit al noilor generații “condiția pentru a fi constructivi nu e alta decât înțelepciunea acceptării unei mutații ireversibile” (p59). Rezultatul proceselor de globalizare și societățile multiculturale nu ne mai înspăimântă dacă le privim “nu ca masă amorfă și ostilă, ci ca peisaj al unei multitudini de persoane nesubstituibile (așa cum fiecare ne considerăm), aflate sub spectrul libertății și al demnității existențiale” (p63). Biserica și instituțiile politice legate simbolic de ea sunt depozitarele unor valori simbolice care țin vii simțul datoriei față de cetățeni al celor care au puterea și recunoașterea tuturora de către toți ca persoane. Acesta e fundamentul coeziunii unei națiuni europene, interesul exprimat pintr-un contract pentru servicii publice e secund, util, dar fără a putea menține arhitectura unei țări. Chiar viitorul întregii omeniri “nu e străin de conștiința persoanelor care alcătuiesc comunitatea globală. A fiecăreia în parte” (p110).”

Pe lângă formarea continuă seculară ca să facem față dinamicii cunoașterii științifice și nevoilor în permanentă schimbare ale pieței muncii la fel de importantă e formarea continuă “prin rugăciunea neîncetată și nădejde sporită” (p70). Perfecționarea seculară susține resursa umană proprie vandabilă ca muncă pentru subzistența materială, cea lăuntrică susține capitalul social și simbolic fără de care polarizările sociale excesive și finalmente prăbușirea civilizației în conflicte generalizate sunt inevitabile. “Foamea de realizări palpabile sufocă [...] de atâtea ori spiritul” (p77) și ne transformă în indivizi aflați în competiție din lipsa rugăciunii. În această stare tindem să consumăm fără autolimitare chiar și simboluri, iar cel mai pregnant exemplu e poate sărbătoarea secularizată a Crăciunului.

Nu numai cu semenii avem datoria să relaționăm, ci și cu făpturile care ne înconjoară, al căror rai poate fi numai aici pe pământ, neavând suflet. Ura împotriva lor când ne fac rău și jubilarea când le distrugem în masă sunt un indicator al precarității noastre creștinești. Un om civilizat încearcă să gestioneze altfel conflictele inevitabilede acest fel.

Legenda: Blândețea chipului și a luminii

Autolimitarea

Chiar “dacă stângismul a anexat ideologic gândul creștinesc către semenul neîndestulat, asta să nu ne intidimideze, ci să ne ancoreze mai puternic în logica de cristal a Evangheliei” (p89). „Între a mânca de foame și a mânca de poftă, societatea prezentului oscilează periculos. Mesajul hranei trebuie cumva redescoperit”, în opoziție cu cel al mâncării, “am putea observa mai atent felul cum mâncăm. Moral și biologic deopotrivă” (p89). Aruncăm prea mult, “din lipsă de educație civică și religioasă la un loc” (p88). Bogații pot ajuta mai mult din punct de vedere material și trebuie încurajați să o facă, și tot ei sunt cei de la care așteptăm rolul de protectori ai artelor prin „instituția mecenatului fondată pe o nouă viziune asupra raportului public-privat” (p150). Autolimitarea e un motal al creației umane.

Tăierea voii proprii este o “deschidere către ceva superior (sieși)” (p123), nicidecum o autoflagelare. “Idolatrizarea plăcerii […] marginalizează în schimb miza culturală în favoarea unei bunăstări pasagere destul de meschine, fără a ezita să pună în discuție întreg edificiul tradiției” (p134)

Legenda: Sursa de apă la care se limita Sf. Teodora de la Sihla.

Răbdarea și Armonia

“Cultura civică occidentală de sorginte creștină conservă un fundament solid (deși zguduită din temelii) care o învață să reziste lucid, să asume suferința” (p94). Luciditatea în fața suferinței înseamnă să îi acorzi semnificații superioare, care dăinuesc. Ea permite armonia cu ceilalți în condiții de penurie, nu doar în cele ale bunăstării materiale. Armonia există și în situații de criză.

Armonia e posibilă prin punerea în valoare a talanților fiecăruia și bucuria fiecăruia de reușita celuilalt. “Aproape orice grup uman își găsește analogia într-o formă de asociere muzicală” (p99). Cel care coordonează se arată capabil de triplă slujire: față de rațiunile obiective ale lucrurilor, față de publicul care primește rezultatul și față de colegii săi cu care lucrează pentru rezultat. El investește, administrează și iubește în același timp. Un astfel de Om nu este nici doar manager, administrator al resurselor altora, nici doar antreprenor, investitor din resursele sale, ci și prieten. Discreția și bunul simț sunt trăsături importante ale prieteniei. Prietenul se șterge pe sine în fața a ce are de făcut, își asumă postura de slujitor “înaintea celei de lider” (p137).

Deși un astfel de rai pe pământ nu e posibil dată fiind starea căzută a omului, el nu trebuie uitat niciodată ca ideal. Îl întâlnim concret în reușita oricărui concert muzical, care devine astfel o reamintire a modului de viață propriu omului, la fel cum îl vom recunoaște și la oamenii cu viață sfântă. Recunoașterea în masă a sfinților, căutarea lor ca prieteni, demonstrează “că smerenia are în continuare priză la public în lumea contemporană și că poate domina mediatizarea” (p137).

Din punct de vedere social armonia înseamnă o țară așezată. Pentru România se poate ajunge la aceasta prin elite care prelucrează experiența occidentală și distilează “valențele tradiționale în cel mai rafinat chip“ (p114). O astfel de țară are o viață internă și o viață externă unitare, corelate inteligent, cu discernământ rezultat din efortul lăuntric liber al fiecărei persoane. Efortul se face, nu se anunță, așa cum “opțiunea autentică pentru o atitudine rezervată se face, nu se spune”(p138).

Legenda: Piatra îndelungii răbdări.

Proiectul existențial

Armonia este armonie a proiectelor de viață. Viața creștină e “bazată pe aliajul unic între credință și libertate” (p103), iar tradiția creștină este “structura de rezistență a lumii în care trăim” (p134). Liberi fiind putem alege “un comportament, o atitudine, o exprimare,o faptă sau chiar o dorință” (p103). “O simplă nuanță duhovnicească asumată într-un anumit context poate reconfigura ceea ce, cu doar câteva clipe înainte, părea rătăcit în nonsens” (p104). Resursele de care avem nevoie și care permit o viață deplină sunt tezaurul patriei noastre. Ele trebuie apărate de cei “fără pic de respect pentru țară, pentru conaționali, pentru natură, pentru cultură” (p142), de clica la putere. Clica trebuie înlocuită cu o elită pentru a ieși din “baletul grotesc” al acestor zile. “Elita veritabilă e altruistă – crede cu generozitate într-un ideal, știe să înfrunte obstacolele și nu se dă bătută” (p143). Elita vrea o lume ca “o carte deschisă, care se vrea cunoscută pagină cu pagină, orice formă de ostentație fiindu-i străină” (p173), o lume a dialogului dintre ipostaze, dintre “vechi și nou, tânăr și bătrân, […] național și cosmopolit” (p175).

Legenda: Urcușul împreună pe calea îngustă, proiect existențial.

Încheiere

Persoanele care vor citi cartea doamnei Marina Dumitrescu vor avea folos. Cartea este vie, aduce valorile în spațiul situațiilor de zi cu zi, acelea în care sunt necesare atenția și efortul nostru.

Nu ordonarea și sistematizarea ideilor de felul celei din acest articol de receptare sunt de folos omului, ci armonia lor în fiecare persoană unică. Printr-o carte ea însăși armonioasă, cu mișcări simfonice care te fac să o citești cu bucurie, suntem ajutați să dobândim “reflexul nobil al binelui comun” (p152) și astfel să trăim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai aproape de idealul creștin de persoană civilizată.

La un prim nivel de lectură ne putem bucura de hrana moale, de frumuseațea scrisului unei autoare ferme și delicate totodată. „Alambicul imaginației (și al anticipației) a realizat un fel de sinteză a locurilor deja cunoscute, a celor încă râvnite, dar și a celor etern onirice. Un fel de topos personal, virtual și mișcător” (p180), fermecător.

La alt nivel găsim rodul vocației teologice, hrana tare. E de studiat, nu doar de citit, în Addenda textul “Pelerinajul, între orient și occident”, care merită el însuși o discuția separată. Toate survin în mod organic, firesc, exprimând “o anume prietenie a divinului cu omul” caracteristică vieții duhovnicești ortodoxe, o prietenie poate mai intense exprimată prin fapte de dragoste la persoanele feminine decât la cele masculine de-a lungul pelerinajului lor lumesc.

Ne putem gândi că într-„o chilie cu belvedere planetară” o persoan[ rostește în ascuns: “Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.”

Legenda: Chilie cu belvedere planetară la Sihla.

[1] Dumitrescu, M., 2018, Trăind printre voi, cu atenție: eseuri, Pref. de Mircea Vasilescu, Editura Vremea, București

8 martie 2019, Gura Humorului