Atât
regenerarea morală, cât și cultura anulării au resorturi personale și numai secund,
derivat instituționale. Ambele teme capătă vizibilitate public mare prin acțiuni
instituționalizate, dar soluțiile la ele nu pot veni decât prin acțiune
personală, discretă, și numai secund instituțională. Într-o societate care din
rațiuni istorice tinde să acorde importanță excesivă statului și instituțiilor,
care sunt principial deturnabile către alte scopuri decât cele pentru care au
fost create, aceste lucruri banale din perspectivă creștină merită subliniate.
Regenerarea
moralā este o împreunā lucrare, din acțiune liberā personalā susținutā de
dragoste primitā în dar. Cheia e disponibilitatea de a accepta darul de la
persoane obiectiv superioare în privința felului de a viețui, nu intrinsic, în
care toți suntem egali ca valoare inestimabilă. La scara unei țāri nu poate
exista un plan omenesc pentru regenerare morală, pentru cā izvorul dragostei nu
e omenesc. Nu noi decidem starea şi evoluția unei națiuni, dar putem face tot
ce depinde de noi începând cu noi înşine, fārā a judeca pe ceilalți şi
susținând oamenii care ne-o cer personal, nu instituțional, generic. Acțiunile
de felul celor caracteristice culturii anulării sunt încadrabile la categoria
ispitiri, iar cheia de raportare la ele este ca pentru orice ispite, au un
caracter personal și relevanță instituțională numai în măsura în care persoană joacă
un rol institutional major.
În
cazul unei personae oarecare, fără roluri cheie în instituția Bisericii, problema
culturii anulării nu se poate rezolva din punct de vedere creștinesc prin
acțiune grupală a Bisericii. Ea se rezolvă personal în fiecare caz în parte
prin atitudine creștină, de la nevorbirea despre problemele care apar (pentru a
nu duce mai departe răul), la acțiune corectă profesional în termenii
obiectivității și standardelor academice, astfel încât alegațiile să fie
evident de nesusținut în fața faptelor, și la trecerea cu vederea, generozitate
față de persoanele care au făcut rău după ce situația e depășită. Rezultatul
final e că toată lumea știe ce s-a întâmplat, dar într-un fel constructiv,
neantagonic, iar atitudinea creștinească apare ca model implicit.
Palierul
dezbaterilor instituționale poate fi util celor angajați politic sau civic, dar
e secundar. În particular comisiile de etică nu pot avea nici un rol în această
chestiune, componenții fiind angajați ideologic la nivel de prespupoziții în
diferite feluri.
Nu
ne putem aștepta ca organizarea socială pentru regenerare morală și acțiune
comună împotriva culturii anulării să ducă la altceva decât a dus acțiunea asemănătoare
de acest fel în secolul XX. Această ispită trebuie evitată, fără ca prin asta
să renunțăm la comunicarea publică pe aceste teme, în cadrul dialogului civic characteristic
unei democrații liberale. Comunicarea și dezbaterea sunt una, acțiunea concretă
e altceva. Comunicarea și dezbaterea au valoare pentru a ține vie țesătura socială
și antrenamentul minților în căutarea unor soluții. Pentru acțiune cu discernământ
e nevoie de mult mai multe cunoștințe specifice contextului care nu pot fi
deținute niciodată de grupuri sociale sau de instituții, iar dacă în vreun mod
oarecare le-ar strange, nu le-ar putea gestiona.
