Invarianțe și unicitate creștine în poezia americano-română din placheta de versuri “Hotare”

 Poezia creștină este asemenea tehnicii cinematografice din fimul lui Hitchcock în care într-un singur cadru, fără montaj, intri din blocul de vis-a-vis pe fereastra deschisă în casa și intimitatea omului. În sufletul și frământările, vezi urcușul lui personal, suferința sa, purtat de Psalmii săi necanonici ai poeziei creștine. Nu este o poezie care ar putea fi scrisă algoritmic, de AI.

 

Publicul versurilor de acest fel fiind larg, nu numai cel credincios, convenția culturală este discutarea textului în termeni de autorat, structură, mesaj, context, etc. Și e foarte bine că este așa, pentru că altfel nu am mai putea scrie nimic despre poezia creștină: fie am lăuda, fie am judeca persoana autorare, ambele nefiind de folos.

 

Să ne apropiem de structura acestui text [1]. Este compus dintr-o prefață în care eul auctorial vorbește despre fenomenul auto-traducerii din engleză în română și din 24 de poeme. Primele treisprezece poeme descriu un proces de germinare duhovnicească a seminței căzute pe pământ fertil, următoarele opt creșterea unei flori tinere a credinței, iar ultimul mută accentul spre palierul instituțional creștin, dând semnele unui interes pentru bunul mers al corabiei în care cresc persoanele de-a lungul generațiilor. Nimic din aceste etape nu este abordate tezist, sau măcar explicit. Totul vine din simpla desfășurare a vieții eului auctorial, la care întâi asistăm, iar apoi chiar participăm într-o împreună lucrare a sa asupra noastră, mediată de har. Același har atemporal care a permis scrierea și permite și lectura.

 

Invarianțele creștine din acest text sunt cele structural obiective ale creșterii spre pace și bucurie, iar unicitatea despre care se poate vorbi (cealalată fiind cea inefabilă și de neatins a sufletului persoanei autoare) este dată de vorbirea în limbi de tip apostolic pe care o întâlnim în această poezie natural bilingvă, sau, mai precis, scrisă în limba profundă a sufletului-minții și exprimată pe teritorul lumesc a două culturi simultan.

 

Invarianțele

 

Continuarea unui demers de tip analitic de felul celui din introducerea acestui text de receptare ar sminti cititorul de critică a poeziei, care nu așteptă reconstrucții de la o vorbire despre poezie, așa încât mai bine să ne apropiem de magma cuvintelor și spuselor din volum.

 

Ca o observație generală, eul auctorial trăiește într-o lume plină de sensuri creștine, nu este măcar o singură poezie care să nu rezoneze în acest sens. Deslușirea lumii e plină de aluzii. Mânuțele unor bebeluși “se ridică țeapăn, parcă în slavă”. “Ai vrea să-ți treci degetele peste albastrul ceresc aș bisericii Kretzulescu timp de ore întregi”. “Sfârșitul lumii”, “de Crăciun”, “peșteră sfântă”, “În grota unui cinematograf”, “bălai ca un spirit sfânt”, “organe divine” sunt câteva expresii ilustrând această situare a vieții.

 

Dragostea erotica (“cunosc dragostea?) pune bazele trecerii spre cea agapică.  Treptat are loc procesul dureros al despărțirii de sinele vechi: „inima se sfarmă”, se întâmplă un “botez de adio”, constatăm că “pe casa asta o iubesc cu aceeași intensitate cu care nu mă suport pe mine”, evaluăm că “Dacă dansezi cu balaurii așteaptă-te să arzi”, iar “ceea ce credeai a fi iubire se descompune repede”, Ai întâlnit oameni “care nu simt mirare și tristețe față de singurătatea lor infinită” și trăiesc în registrul lui “a iubi, a naște, a pierde”. Dar “îngerii mei frânți” ne amintesc de îngeri mai mult decât de cădere, există o forță ascensională în chiar aceste cuvinte.

 

Se întrevede lumina, chiar dacă nu e clară sursa (“de unde venea lumina”), iar “inima mea” prefigurează căldura fertilă a rugăciunii. Contează și cultura, nu numai nediscursivul: “penetrară ochii mei această carte tainică”, “citesc viitorul” către  “loc moale, loc sigur”.

 

Îndoiala încă există, în linia lui cred Doamne, ajută necredinței mele (“atât de viața mea”?”), dar alegerea e hotărât pentru calea cea îngustă. “Cu orizonturi din ce în ce mai înguste, ieși în fiecare seară să asculți clopotele”. Direcția de urmat este chipul Maicii Domnului. “Sfântă Fecioară, vertij palid și neajutorat”.

 

Curând vine susținerea prin har “peste cap ca miere din ceruri”. Chiar dacă initial e sub forma crucii tristeții, ea crește “ca iubirea, figura dulce a unui copil.” Odată cu acest dar apare și împreuna trăire cu persoane transcendente: “ai trecut deja în văzduh” “Domnul s-a deschis din ceruri și radiază de după nori”. “Mi-am scos nimbul […] aceasta e casa mea”.

 

Am asistat așadar la o creștere complex, reală, pe care nu o putem imita, dar a cărei existență ne încurajează să o căutăm pe a noastră.

 

În următoarele opt poezii simbolistica și descrierea fenomenelor este înlocuită cu roadele faptelor bune, răbdării și dragostei (“Merg în vizită la băbuțe să le cumpăr flori”) și smerirea de sine (“dacă tu ești fiul raiului, de ce nu-i rogi pe îngeri să te coboare”. Apar expresii patericale: “Tot ce e sfânt trebuie pus la colț, cel mai mare păcat dintre păcate nu e răul, ci ținerea de minte a răului”. Eul auctorial scrie “în Morse pe inimă, biata ciuntă pe dinăuntru” și privește uneori spre cel vechi: “când am smuls iarba sălbatică din țărână, pământul care a ieșit era ud și viguros”, constatând “ce inutile au devenit lucrurile care îți aduceau cândva plăcere: ciocolata, plimbările”. E pace, “nu știi unde ești, dar îți place unde ești”. Citim parcă ceva din Evanghelia după Ioan dacă ar fi scris-o când era copil: “mă chiorăsc cam timidă către Dumnezeu prin crăpăturile între scânduri, mă tem să pierd și mă tem să am.” Fisurile, crăpăturile, sunt locurile pe unde vine sfințenia: “și sfințenia din fisură mai ales”. Ele sunt un fel de loc smerit al împărtășirii, cu ușile împărătești numai puțin deschise, un prag între lumi: “s-ar putea ca eu încă să aparțin în mod incurabil luminiței de pridvor”. Dar din acest prag se pot întinde mâinile nădejdii “abia atingând firele stratosferei voastre cu vârful degetelor mele, pipăind cu tălpile planeta”. Urmează bucuria că “ai înnodat, cu mâinile tremurând, serafimi”. Crucea a rodit: “nu știu de ce suferința m-a înfrumusețat.”

 

Unicitatea

 

Unicitatea textelor în context cultural constă în retrăirea poeziei creștine în mai multe limbi. Nu avem un eu auctoral care stă ani într-o peșteră ca să traducă o carte și ne relatează într-o notă ce a făcut, ci e ca și cum un text creștin s-ar fi arătat a fi scris deodată în mai multe culturi. Ceea ce de obicei e prin oameni diferiți, aici e prin același personaj implicit al textului, făcând ca o astfel de cărticică să fie relevantă și peste milenii, când ar descoperi-o vreun arheolog al depozitelor geologice electronice. Ne aduce aminte de capacitățile apostolilor. Spre deosebire, însă, nu e nimic miraculos (sau cel puțin nu explicit miraculos) în această situație. Ea rezultă din procesele curente de fertilizare reciprocă a culturilor lumii prin viața persoanelor. Un eu auctorial conștient de ce i s-a întâmplat poate acum desluși și sensuri mai vechi privind “o fotografie cu mine de la șase ani: mai degrabă pictată de Giotto decât ortodoxă, îmbujorată și bretonată”. Conștientizarea duce la responsabilitate socială, de unde și aluzia finală că ritmurile instituționalizate pot tinde să încorseteze libertatea credinței într-o lume în care Dumnezeu a lăsat ca cele lumești să se schimbe: “s-ar putea ca aceste ore să fie afectate de ziua armatei și de Adormirea Maicii Domnului”.

 

Încheiere

 

Placheta „Hotare” ne vorbește despre hotare sufletești, duhovnicești și culturale, dar nu pentru a despărți, ci pentru a uni, a uni viu, nu instituțional,  însă îmbrățișând și instituțiile și memoria lumii.

 

Înfiată de Hristos, Andreea Scridon nu e fiică de preot, ci direct a Marelui Arhiereu, cu riscurile de rigoare al căderii de sus. De aceea își și pregătește cu migală și responsabilitate plasa de siguranță a propriei opere dăruită celorlalți din dragoste de oameni și ca să-i fie așezată pe talerul faptelor bune: „numai citind și scriind, scriind, scriind, vei putea să o faci din nou decentă, așa cum ar trebui să arate o figură omenească”.

 

O poetă din aceeași familie culturală cu Marina Dumitrescu, Andreea Scridon va continua să își înmulțească talanții spre folosul iubitorilor de poezie, pe care îi va modela cu sau fără voia lor să poată privi spre sursa dragostei și bucuriei, ademenindu-i cu nada frumuseții lumești a poemelor sale. Mica sa plachetă de poezii e bogată și deschizătoare de drum. Istoric, e foarte posibil să fie numai un început, vremurile viitoare oferind condiții și altora pentru ca astfel de produse culturale să fie mult mai frecvente.

 

La cât mai bogată pescuire!

 

 

Notă

 

[1] Scridon A. I., 2021, Hotare, Editura Universitară, București.

 

Despre sfințenie

 

“Cum te cheamă?” „Hristos este numele meu” Dacă n-ar ști deja, copilul ar întreba și i s-ar răspunde. Iar după ce știe, copilul mai întreabă din când în când, ca să se simtă în siguranță.

 

Sfântul întreabă în suflet și simte dulceața răspunsului. Lacrimile îi curg asemenea copilului care și-a găsit părintele. Dacă ar putea, nici n-ar mai întreba, ci s-ar uni cu totul cu cel iubit. Dar timpul încă nu a sosit pentru asta.

 

Dumnezeu ia trup în toate mădularele Bisericii Lui. “Îmi dai trupul tău să vin în el cu toată ființa mea?” Sfântul ar vrea, dar nu poate. Numai Cel Sfânt poate. Dar sfânta și sfântul locuiește împreună cu El. Sunt doi într-un trup. Unul ia cu mâna și înghite mâncarea, Celălalt i-o binecuvântează cu pace.

 

Marta din om face un pic de curățenie în casă, dar lumina oaspetelui arată că acest efort e aproape inutil, mereu se vede ceva care nu se vedea înainte. O vreme omul continuă să curățească din obișnuință, apoi nu mai adaugă mizerie. Apoi nu mai are nevoie să mănânce. Apoi nu mai are nicio nevoie. Biologia i-a tăcut, fiind viu. Mizeria rămasă devine aproape frumoasă, ca niște sfinte moaște. Sfânta și sfântul nu se mai învinovățesc din mândrie pentru ceea ce omului nu îi e dat să poată face.

 

Cel care l-a confundat pe Dumnezeu cu el însuși îl ia în proprietate. Dumnezeu e bun și îl lasă, dar finitul nu poate acoperi ceea ce este fără de început și sfârșit. Veșnicia și bucuria ei se trăiește în mai multe persoane. Sfânta și sfântul înțeleg că n-are rost să iei ceea ce oricum ți se dă.

 

Sfințenia nu este pentru în lume, ci pentru afara lumii. Prietenia cu Hristos în tine nu este o dedublare lumească, ci o urcare cerească. Relația nu e de la egal la egal, ci de la o ființă mai mică la Ființa prin care poți fii. Nu vrei să îl aduci pe Dumnezeu pe pământ din nou, ci te lași ridicat tu de aici pe cât se poate. Plutești pe puțina rugăciune care ți s-a dat.

 

Are rost să ne gândim la sfințenie numai în măsura în care gândirea a devenit rugăciune. Gândirea cu lacrimi. Bănuțul văduvei față de lacrimile din Ghetsimani. Pe care Hristos a îmbrățișat-o cu mila Lui, adică a sfințit-o.

Situarea a două contribuții la înțelegerea relației dintre știință și Biserică

 

În aceste text arăt unde se situează două contribuții recente din peisajul cultural românesc (Cautis 2023 și Berlinski 2024) în peisajul temei relației dintre știință și Biserică. În prima parte prezint natura din punct de vedere metafizic a științei și Bisericii, iar în partea a doua folosesc schema respectivă pentru a interpreta situarea celor două contribuții.

 

Atât știința ca fenomen instituțional și cultural, cât și Biserica, se dezvoltă în timpul istoric și reverberează în societate într-o anumită perioadă, conținuturile lor în sens propriu fiind folosite în alte scopuri pentru cele pentru care au fost create. În termeni filosofici știința și Biserica (în privința părții ei lumești) sunt entități perdurante, nu endurante (adică nu există ca întreg la un anumit moment de timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă, a observării lor de către un observator). Ca entități perdurante au nevoie pentru înțelegere de o arheologie a existenței lor permanentă.

 

Această situație ontologică a științei și Bisericii (în privința părții ei lumești, pentru că implicând și veșnicia situația Bisericii reală e mult mai complexă) are consecința asupra felului cum le putem defini. O entitate edurantă se poate defini ușor în sens clasic, prin raportare la atribute esențiale și accidentale. O entitate perdurantă se află în dezvoltare continuă și nu poate fi definită clasic decât metodologic, la un moment dat, fiind conștienți că peste o vreme definița s-ar putea să nu fie actuală. Pentru a putea vorbi despre știință și Biserică avem nevoi de definiții clasice, pentru că ele sunt ușor de înțeles în limbaj comun, dar nu putem folosi definițiile de acum mult timp și acum fără a le verifica dacă mai corespund entităților care ne interesează. În cazul Bisericii sunt stabile definițiile care angajează veșnicia, dar nu vor fi cele în privința părții lumești. În cazul științei nu poate fi stabilă pe termen foarte lung nicio definiție simplă, ușor de înțeles în limbaj comun.

 

Există numeroase alte cazuri în care entități perdurante ridică probleme similare, de exemplu cazul speciilor. Conceptul clasic de specie era unul de tip endurant, iar definiția speciei putea fi gândită ca relevantă direct pentru entitatea reală specie, după inovarea darwiniană conceptul de specie este unul perdurant, de sistem biologică în evoluție naturală, iar definiția clasică de tip taxonomic și-a pierdut statutul ontologic, devenind numai metodologică. Nu ne putem lipsi de definirea speciilor pentru ale cerceta și vorbi despre ele, dar știim că ele sunt mult mai complexe în realitatea lor naturală, înțelegerea naturală și cea metodologică fiind complementare epistemic.

 

Cunoașterea religioasă și științifică este folosită pe valoarea lor intrinsecă și directă specifică explicită (mântuire, tehnologie) și la alte scopuri umane. De exemplu pe baza lor în parte, ca întreg sau împreună se poate dezvolta o cunoaștere de tip filosofic, sau pornind de la ele se poate crea o imagine generală asupra lumii în toate aspectele ei, pentru a satisface nevoile de coerență, sau se poate crea o anumită imagine aparent coerentă disponibilă publicului larg care poate fi folosită politic. Putem separa în mare aceste utilizări secundare în raport cu gradul de rigoare intelectuală în utilizări filosofice (rigoare mare, costuri mari de elaborare și impact social mic datorită costurilor mari de învățare) și ideologice (rigoare mică, dar mult mai ieftine în producție și achiziție). Dacă aplicăm un decupaj tare între cele două extreme de rigoare și costuri putem vorbi de o folosire pentru elite și una pentru mase, dar în realitate aceasta nu e decât o soluție simplistă, necesară pentru explicare în limbaj comun, între cele două extreme având de a face cu procese complexe de producție și o situație culturală extrem de diversă a domeniului filosofic și ideologic care necesită o cunoaștere aprofundată, așa cum necesită și cea domeniile științei și Bisericii, care nu sunt nici filosofice, nici ideologice.

 

Revenind la situația științei și Bisericii să observăm că pot apărea câteva tipuri de confuzii dacă nu există o înțelegere perdurantă a lor și nu încercăm o delimitare cât mai clară a câmpurilor de cunoaștere (deși limitele dintre ele sunt la graniță fără îndoială nu ca între obiecte fizice macroscopice):

·       Generalizarea unei definiții dintr-o anumită perioadă la toată entitatea istorică respectivă. Aceasta se întâmplă în special datorită prestigiului mare al unor lucrări cu caracter istoric.

·       Aplicarea unei definiții dintr-o anumită perioadă pentru a înțelege fenomenele din altă perioadă. Aceast se întâmplă mai ales dacă nu înțelegem natura evolutivă a științei, dinamic în Biserică fiind mult mai mică.

·       Confundarea disputelor ideologice derivate cu dispute între domeniile în sens propriu. Aceasta se întâmplă mai ales când interesele noastre nu sunt de cunoaștere științifică sau religioasă sau de mântuire și tehnologice, ci de impact social și politic, eventual de impact economic al propriilor produse culturale în sensul vânzării cărților/textelor.

·       Transferul unor tensiuni directe sau indirecte (mediate filosofic și ideologic) dintr-o anumită perioadă istorică în alta.

·       Combinații între confuziile de mai sus.

 

În figura de mai jos avem situația celor două lucrări amintite la începutul acestui text. Lucrarea Cautis (2023) tratează relația dintre știință și religie la nivelul de dezvoltare relevant secolului XVII, iar lucrarea Berlinksi (2023) se angajează în disputa ideologică derivată ateism-antiateism. Deși în titlurile ambelor se face referire la știință, niciuna dintre ele nu se referă la câmpul actual al științei, în starea sa din prima jumătate a începutului secolului XXI, ceea ce poate induce unui cititor neavizat, de exemplu studentelor și studenților în științe și teologie aflați la început de drum intelectual, una dintre confuziile de mai sus. De aceea, este important să contextualizăm contribuțiile respective și, în general, orice contribuție la dezvoltarea acestor domenii foarte complexe aflate în strânsă relație filosofică și ideologică.

 

Literatura este atât de bogată în domeniu, încât o metodă de așezare rapidă a contribuțiilor pe o hartă a domeniului poate fi utilă pentru a ști ce ne interesează să citim, în funcție de preocupările fiecăruia. Am furnizat în acest mic text o astfel de metodă.

Dezvoltarea pe scară mai largă și la un nivel de complexitate  mai mare a abordărilor de acest fel ține de istoria ideilor și evoluția culturală și poate fi o prioritate în cercetarea umanistă interdisciplinară, în colaborare cu domenii din științe sociale și alte ramuri al căror impact și a căror relație cu Biserica ne poate interesa acut prin prisma consecințelor sociale și politice. Războiul din apropierea noastră are și o dimensiune culturală, de utilizare ideologică a științei și Bisericii. Responsabilitatea autorilor și a cititorilor nu trebuie subestimată în a facilita apariția unor astfel de cataclisme.

 

 

Bibliografie

·       Cautis Dan, 2023, The philosophical and theological roots of modern science, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București

·       Berlinski David, 2023, Diavolul și amăgirile sale, Ateismul și pretențiile sale științifice, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea

Secularizarea și laicizarea sunt căi de acțiune a Bisericii în lume

În aceste text schițez câteva observații care ar putea fi de folos ca să organizăm mai bine cooperarea dintre persoanele credincioase și cele fără interese religioase în interes public.

 

Tot ce se întâmplă în lume intră în zona de interes a Bisericii pentru că afectează viața omului, iar Biserica se ocupă de om. Sunt două posibilități de a te ocupa de ce se întâmplă în lume, înțelegând ce se întâmplă și neînțelegând ce se întâmplă. Când înțelegi, poți să faci bine, când nu înțelegi, faci rău. A înțelege poate să vină în formă completă ca o carismă la cei îndumnezeiți, fără să trebuiască să investească nimic în învățarea unor lucruri despre lume, sau într-o formă parțială, omenească, prin învățare și toate procesele care duc la cunoașterea lumească imperfectă și permit dezvoltarea ei. Binele bazat pe cunoaștere omenească nu poate fi desprins cu totul de rău, de unde nevoia prudenței în acțiune.

 

Persoanele îndumnezeite sunt rare, persoanele aflate pe drum sunt mai multe, iar persoanele care nu doresc să afle pe acest drum și probabil și mai multe. Cunoașterea despre lume obținută prin învățare obișnuită este distribuită în  toate cele trei categorii. Dacă vrem să facem ceva bun în lume, cumva această cunoaștere trebuie folosită, fără cunoaștere nu putem acționa.

 

Atunci când cunoașterea lumească este puțină, cei care gestionează sfintele taine și păstrează tezaurul dogmatic și de practici folositoare, persoanele din cler, pot prin natura minții umane și ce avem la dispoziție să știe destul ca să dea recomandări folositoare de gestiune a acțiunilor în lume. Pe măsură ce se dezvoltă cunoașterea lumească, prin natura minții umane, limitată, nu mai pot ști suficient ca să acționeze direct decât în măsura în care au primit carisma cunoașterii prin sfințirea vieții. Dacă nu au primit-o și vor să acționeze în noile condiții păstrând controlul vor acționa în mod inevitabil greșit și vor face rău.

 

Un prim proces duhovnicesc natural în Biserică este să lase pe cei care au cunoaștere lumească să acționeze, să renunțe la o parte din puterea instituțională de a lua decizie, ca să facă bine. Să accepte separarea Bisericii instituționalizate de cea și mai reală duhovnicească. În măsura în care aceasta se întâmplă, se naște un strat secular al Bisericii duhovnicești, în care nu mai există un control instituțional și se merge pe încredere și dorința comună de a face bine a clerului și credincioșilor. În particular, continuă să existe o colaborare între instituția Bisericii și stat, dar o separare organizațională. Suprapunerea dintre cele două se face informal prin persoanele care sunt și credincioase și cunoscătoare ale treburilor lumești.

 

Un al doilea proces duhovnicesc natural se dezvoltă când clerul nu dorește să renunțe la control lumesc atunci când greșește și face rău, anume laiciziarea. Persoanele care nu au primit credință sau sunt smintite de răul făcut de instituțiile religioase și o pierd acționează pentru a elimina orice formă a religiei din spațiul public pentru că o văd ca o sursă a răului manifest în lume, ceea ce în mod contingent, prin cădere în ispita puterii, au și devenit. Laicizarea funcționează ca un vaccin duhovnicesc al Bisericii în duh, limitând pervertirea organizațiilor religioase în simple instrumente de putere care acționează greșit, rău, pentru că sunt ignorante lumesc și nu înțeleg să delege putere celor care știu.

 

Observăm în lume că în funcție de atitudinea și modestia epistemică lumească a clerului secularizarea și laicizarea s-au dezvoltat în diferite măsuri. Ce se manifestă într-un loc nu este bun și în altă parte, unde alte echilibre duhovnicești sunt de folos.

 

Dată fiind cantitatea de cunoaștere lumească existentă care poate fi folosită pentru a face bine azi, secularizarea spațiului public și acțiunea indirectă, prin credincioși, a clerului este o soluție de folos duhovnicesc. Dat fiind că unele societăți sunt deja laicizate în urma a ce s-a întâmplat acolo, războaie religioase, amânarea prea mult a adaptării instituțiilor Bisericii la dezvoltarea cunoașterii despre lume, altele care au dus la un rău manifest, criticarea acestor stări de fapt ireversibile îngăduite de Dumnezeu nu aduce niciun folos. Înțelegerea naturii lor aduce.

 

Înțelegerea acestor procese și înțelegerea faptului că nu putem cunoaște cu mintea noastră tot, nici controla tot, că nu mai este posibil ca o singură instituție să depoziteze toată cunoașterea, ne poate ajuta să facem mai puțin rău. Este mult mai înțelept să nu ne demonizăm reciproc, să nu vorbim despre ce nu ne pricepem, să nu pretindem putere atunci asupra celor pe care nu le înțelegem, sî dezvoltăm încrederea între noi pe bază de Adevăr, cui i s-a dat să-L știe, cunoaștere obiectivă, între toți oamenii, cu limitele ei metodologice, și cunoaștere personală directă a celor diferiți de noi în privința celor lumești, de câte ori avem ocazia.

 

Cei care dezbină, indiferent de intențiile care îi animă, fac pe placul răului. Cei care vor să unească mai mult decât se poate uni în mod firesc, fac iarăși pe placul răului. Cei care vorbesc despre ce nu înțeleg, sau atunci când ar trebui să tacă, fac pe placul răului. Cei care tac atunci când ar trebui să vorbească fac pe placul răului.

 

Putem merge pe calea bună numai înțelegând. A înțelege poate să vină în formă completă ca o carismă la cei îndumnezeiți, fără să trebuiască să investească nimic în învățarea unor lucruri despre lume, sau într-o formă parțială, omenească, prin învățare și toate procesele care duc la cunoașterea lumească imperfectă și permit dezvoltarea ei.

 

Pornind de la astfel de observații se poate organiza poate mai bine cooperarea dintre persoanele credincioase și cele fără interese religioase în interes public. 

Despre claritatea morală

 

Devreme ce există dreapta judecată, înseamnă că  între lumină și întuneric avem o mulțime de situații morale, atâtea câte sunt și persoanele umane. Pe un taler vor fi faptele bune, pe altul cele rele, nimeni nu va fi scutit de judecată.

 

Orice faptă bună sau rea e rezulatul unei deciziei de a urmări un scop folosind niște mijloace. Ca să luăm o decizie trebuie să fim în situația de a o lua.

 

Cu privire la propria persoană, o ia fiecare, cu privire la un grup, un neam sau o națiune sunt niște roluri anume în care trebuie să se afle o persoană ca să poată lua o decizie. Sunt tot atâtea locuri în care se pot lua decizii morale câte persoane sunt, grupuri, neamuri și națiuni. Nimic din ce face omul nu este fără implicații morale față de sine sau față de alții. Când nu mai înțelegem ce înseamnă verbul trebuie, sau ni se pare inutil, când facem tot ce vrem, înseamnă că ne aflăm într-o societate dezumanizată.

 

Pentru ca decizia să fie morală trebuie să avem informații cu privire la scopurile demne de a fi urmate și la mijloacele prin care să urmăm acele scopuri. Fapta care urmează deciziei poate fi rea pentru că am ales deliberat să fie rea, sau pentru că nu am avut destul cunoaștere despre scopuri și despre mijloace.

 

Gradul de claritate morală al unei fapte se poate evalua prin trei întrebări:

1.     A luat decizia cine trebuie, s-a respectat libertatea data de Creator?

2.     Scopul este demn de urmat? Pe toate le putem face, dar nu toate sunt de folos.

3.     Mijloacele de atingere a scopului sunt cele bune? Respectăm porunca dragostei de oameni când le alegem și folosim?

 

Claritatea morală a unei persoane, a unui neam sau unei națiuni depinde de răspunsul la aceste întrebări. Claritatea morală e tot mai greu de atins pe măsură ce trecem de la o persoană, la un neam, la o națiune, și de aici la omenirea ca întreg, pentru că e tot mai greu să avem informațiile necesare ca să înțelegem toate consecințele posibile ale faptelor noastre.

 

La nivel de persoană o are cine e vas curat al Duhului Sfânt, cine e locuit de Hristos, cine s-a despărțit de omul vechi. Cum mulți sunt chemați și puțini cei aleși, neamurile și națiunile, formate din oameni din multe neamuri, o pot avea mult mai puțin ca unele persoane, acelea care sunt luminate, clare.

 

Pe lângă această limitare duhovnicească, avem și lipsa de cunoaștere lumească. Cine are toată cunoașterea și informațiile despre mersul lumii, sau chiar al vieții unui singur om? Numai Dumnezeu.

 

Dar tot Dumnezeu ne-a lăsat mijloace să nu facem atât de mult rău pe cât am putea. Putem să ne respectăm libertatea unii altora, putem să nu ne vindem libertatea din proprie voință, putem să învățăm, să cunoaștem lumea în loc numai să o folosim. Putem să avem seriozitate morală când conducem grupuri și neamuri, să fim receptivi la sfaturile altora, celor sfințiți, și să ne informăm bine. Putem să avem deliberări publice atunci când reprezentăm națiuni, putem să împărțim puterea cu alți oameni din mai multe instituții când țara e mult prea complexă decât poate înțelege o singură minte de om, putem să avem modestie politică atunci când avem ca persoane claritatea mai mare decât a celor care conduc, dar nu conducem noi și atunci ne lipsesc multe din informațiile pe care le au aceștia.

 

Cât de mare e claritatea morală a unui neam depinde mai mult de oamenii care o conduc și mai puțin de instituții, reguli, proceduri, deliberări, cea a unei națiuni cu multe neamuri depinde mai mult de instituții, reguli, proceduri și mai puțin de cine o conduce. În toate sursa clarității e Lumina lumii, felul cum lucrează în persoane e același, dar felul cum lucrează în societate e diferit. Ceea ce un om sfințit poate face într-un neam, prin sfaturi, nu mai poate face într-o națiune, lipsindu-i informațiile necesare.

 

Pentru a respecta libertatea supușilor și a conduce moral un neam, conducătorul trebuie să îi iubească, așa cum este într-o familie. Pentru a respecta libertatea cetățenilor într-o națiune și a conduce moral reprezentanții la putere trebuie să respecte instituțiile statului și libertatea cetățenilor, iar cetățenii trebuie să se implice în procesele civice de deliberare asupra deciziilor și a consecințelor lor. Să conduci un neam ca pe o națiune este imoral, și conduci o națiune ca pe un neam este tot imoral.

 

Într-un neam disputele despre claritatea morală sunt un semn de slăbiciune, o dezbinare din interior, într-o națiune sunt un semn de sănătate cu condiția să respecte regulile dezbaterilor publice și de bun simț.

 

Claritatea morală ține mai mult de a fi, decât de a avea. Dorința de a o avea atunci când ești în umbră sau chiar în întuneric e un semn al dorului de Hristos. Disputele publice că o ai tu, și nu o are altcineva, care îți este adversar sau dușman, ține tot de dorul de Dumnezeu, urmat cu mijloace bune, dacă îl respecți pe cel care vede altfel, sau mai puțin bune, dacă vrei să-i impui ce vezi tu. Toate acestea se liniștesc atunci când ești luminat cu adevărat înăuntru și aduci în jur pace.