Fie un spațiu de stare prin care descriem omul format din n variabile. Dacă împărțim setul de variabile în două subseturi, unele descriptibile prin metodele ștințelor și unele prin metode teologice vom obține două posibilități de analfabetism funcțional al persoanelor specializate:
-
Oamenii care cunosc
științe vor fi analfabeți funcționali în privința sistemelor de semne din
teologie
-
Oamenii care cunosc
teologie vor fi analfabeți funcționali în privința sistemelor de semne din
științe
În situații reale există întotdeauna un set de variabile
care se suprapun, observabile pe baza cunoașterii comune, a bunului simț, etc și
cel mai adesea asociate unor procese și obiecte care sunt explicate diferit în
temenii limbajelor tehnice din științe și teologie. Cu cât această cunoaștere
intermediară, să-i spunem umanistă, este mai largă, cu atât tensiunile datorate
analfabetismului funcțional teologic și științific sunt mai difuze, mai
nuanțate, potențialul de tolerare reciprocă fiind mai mare. Când însă zona
umanistă în sens larg este ea însăși analfabetă funcțional în raport cu sisteme
de semne ștințifice și teologice funcția sa de punte se erodează, iar
comunicarea între analfabeții din științe și teologie se rezumă la ce poate
furniza vocabularul de zi cu zi al oricărei persoane neinstruite.
Să numim consecințe primare cele care urmează
imediat acestei dezvoltări sectoriale a cunoașterii. Ele țin de competiția pentru
resurse în dauna intereselor în fapt comune, reprezentări false despre alte
domenii considerate ca adevărate, incapacitatea de a te înțelege adecvat pe
tine însuți, pe alții și procesele sociale și politice care decurg de aici. Există
însă și niște consecințe secundare, care se manifestă atunci când formezi
pe alții pe baza cunoașterii pe care o deții, în special la nivel
preuniversitar. Aceste consecințe sunt de altă natură decât cele datorate unui
analfabetism real, complet, caracteristic unor perioade istorice trecute, în
care analfabeții aveau un respect pentru cunoaștere neînțelegând nimic din ea,
dar știind că există și unii oameni o dețin.
În absența unei reprezentări complexe asupra omului și
lumii în care acesta se află, cunoașterea din domeniile fragmentare va fi
transmisă necontextualizat, fără a-i fi arătate limitele și semnificația în
întreg. Soluția cea mai simplă este să fie transmisă ca adevăruri stabile și
lipsite de conexiune cu alte cunoștințe din alte domenii. Soluția relativistă
și pluralistă, la fel de simplă, nu este decât rar adoptată întrucât scade relevanța
socială a celui care o prezintă. Odată internalizate adevărurile tari de către publicul
instruit acesta se va afla în realitatea vieții în fața unor situații în care
aceste adevăruri își arată limitele, ceea ce la scară socială duce la erodarea
încrederii în existența adevărului și a realității descrise de ele. După
instalarea unor astfel de situații psihologice vor urma la un moment și dat
degradarea instituțiilor reprezentante ale intereselor sectoriale ale diferitelor
clase de analfabeți funcționali de primul nivel (cunoscători în domeniile lor,
dar incapabili să citească înțelegând în alte domenii) și se va dezvolta un
grup social tot mai mare de analfabeți funcționali cvasi-totali, care nu consider
eă că mai are rost să investească în a cunoaște ceva devreme ce nu mai există
nimic credibil. Un stadiu și mai avansat se manifestă când analfabeții
funcționali cvasi-totali formați după câteva generații încă din preuniversitar
într-un astfel de climat de cunoaștere vor începe să fie preluați, în lipsă de
altă resursă umană, pentru formare și angajare în instituțiile cunoașterii
sectoriale, de unde vor ajunge inevitabil și în roluri de putere decizională în
societate și în stat.
Câteva observații
politice
Un stat are nevoie de unitatea mentalităților
cetățenilor, soluțiile uzuale fiind unitate derivată din teologie și unitate
derivată din științe. Când statul optează pentru un tip de soluție sau pentru
alta încurajează un monopol al unui tip de cunoaștere sau a altuia și eliminarea
eventual, sau măcar marginalizarea celuilalt. Astfel de situații presupun ca
social vorbind să există încă o tendință ca oamenii să fie analfabeți funcționali
de primul nivel, nu cvasi-totali. Ce se întâmplă însă când majoritatea
publicului este analfabet funcțional cvasi-total? Se întâmplă fenomene de felul
celor la care asistăm acum în diferite țări, între care și a noastră. Orice
hibridizare lipsită de sens din punctul de vedere al adevărului între varibilele
din spațiul de stare prin care caracterizăm omul și lumea devin potențiale
vehicule pentru unitate politică.
Din perspectiva micului model schițat în acest text
devine evident că unitatea politică obținută în acest fel nu mai poate fi una care
folosește la ceva, pentru că îi este subminată capacitatea de acțiune practică,
fiind bazată pe reprezentări fără sens, decuplate de orice realitate și de
orice cunoaștere, fie ea și fragmentară.
Într-o astfel de societate orice fel de proiect de orice
scară este destinat eșecului, ineficacității și ineficienței, ceea ce nu poate duce
decât la colapsul statului. Pentru a susține pe termen scurt statul
instituțiile de forță vor susține abordări ideologice fără nicio legătură cu
realitatea și vor respinge spunerea adevărului despre situația de fapt. Nu va
mai fi vorba de ascunderea adevărului textelor marginalizate, ca în societăți
totalitare clasice, ci a oricărui fel de adevăr, științific sau teologic. Fenomenul
se va manifesta în special în condiții de competiție conflictuală între state,
pentru a asigura supraviețuirea grupală pe termen scurt. Ce se poate face
pentru a preveni un astfel de stadiu avansat al fenomenelor mai mult decât deja
se manifestă?
Rezistența poate fi pe câteva planuri:
-
al științelor
-
al teologiei
-
al domeniilor
umaniste în sens larg ca punte între primele două
-
al integrării în spațiul
de stare complet necesar pentru descrierea adecvată a omului și lumii în care
se află.
Oamenii care acționează numai în unul dintre primele trei
planuri sunt și responsabili și victime ale dinamicii analfabetismului
funcțional. Din postura de victime ar putea investi către înțelegerea altor domenii
sau în exercitarea rolului lor mediator. Această înțelegere trebuie să fie una vie,
de angajarea în producerea adevărului din diferite domenii, nu reproducerea doar
a rezultatelor lui anterioare. Educația fără cercetarea este calea sigură spre
disoluția adevărului și a înțelegerii realității. Deciziile de acest fel nu pot
fi decât ale unor lideri organizaționali, neexistând niciun fel de motivație de
a-ți asuma astfel de costuri la nivel individual profesional în contextul
instituținal existent. O parte a soluțiilor decizionale ar trebui să fie și să
nu punem toate ouăle în același coș de sistem, de instituții. Cu câte
descentralizarea și policentricitatea decizională sunt mai mari, cu atât
șansele ca prăbușirea simultană a criteriilor de realitate și adevăr să aibă
loc în toată societatea vor fi mai mici.
E posibil ca o astfel de soluție să nu fie posibilă în societăți mici,
riscul să nu poată fi micșorat pe această cale. În acest caz devine crucială
integrarea în grupuri de societăți mai mare, care să asigure plasa de siguranță
necesară în cazul unui colaps național al reprezentărilor realiste.
Persoanele care acționează deja în al patrulea plan pot
lucra la menținerea unor bule sociale de adecvare la realitate în jurul lor și
se pot susține reciproc în acest demers cu altele care înțeleg ce se întâmplă.