Ziua în care m-am îndrăgostit de americani

 America este locul celor care vor o viață mai bună decât în țările lor și care au avut curajul să pornească în necunoscut. Nu ca fii risipitori, ci umblând în deșert spre pământul făgăduit. America e realizarea acestei făgăduințe nu numai pentru un popor ales, ci pentru întreg neamul omenesc.

 

Nu este un rol pe care și l-au luat americanii, ci este un rol lăsat de Creator și care e la dispoziția oricui alege să îl aibă. În configurația planetară a omenirii există de o vreme un loc geografic cu această funcție, și acesta este America. Cine vrea să distrugă această funcție nu vrea decât să distrugă civilizația creștină, care este universală în profunzimea ei și are loc pentru toți oamenii într-o omenitate a diversității și libertății.

 

Trăsăturile care dau identitatea americanilor sunt tăria de caracter, voința, perseverența și abilitatea de a urmări și realiza ce crezi că trebuie să faci, indiferent în ce constă aceasta. Scopul public și social acceptabil trebuie să fie unul bun, whatever that means. Binele nu poate fi decât bun, oricum ar fi specificat el din perspectiva oricărei culturi, iar această lege meta-morală și meta-constituțională e în fundamentul ei iudeo-creștină cu toate tribulațiile ei din jurul Mediteranei, așa cum este proiectul american.

 

Pentru că America este un proiect, nu o țară a unui neam în sensul biblic. America este singurul proiect rațional posibil de succes și care nu vrea să cedeze anchilozării istorice a instituțiilor sale, acaparării de către farisei și cărturari, nu vrea să cadă în raționalism. Vrea să fie pe cât posibil un proiect al Logosului însuși, de unde și ispita mândririi. Cei care cred că este numai un proiect omenesc și vor să re-proiecteze America oricum ar dori ei nu înțeleg natura proiectului american, ce îl ține în viață.

 

America îi aduce acum în proiectul ei și pe nativii anteriori colonizării, așa cum îi aduce acum și pe cei de oriunde care au ceva de oferit, de luptat, nu numai de folosit ce au făcut alții. Nu poate exista America decât în avânt spre ceva, spre libertate, spre Marte, spre orice, dar va fi America numai dacă acestea sunt pe un fond spiritual. Aceasta e și o dificultate a Americii de azi, uitarea surselor, riscul transformării filantropiei creștine în reflex de organizație non-profit cu un comportament cum au avut străbunicii, dar fără să mai existe credință.

 

Însă America se ține vie prin mecanismul diversității și inclusivității, care obligă la lucru intens permanent pentru coeziunea socială. Împreună lucrarea continuă sub alte conceptualizări. Oriunde neamurile sunt cât de cât omogene etnic, nu există această problemă, lucrarea împreună s-a făcut cândva și acum o parazităm în tihnă. Nu e nevoie de steaguri peste tot, nu e nevoie de noi ritualuri, de noi imnuri, de un entuziam obligatoriu existențial, fără de care mâine am dispărea imediat. Nu te obligă nimeni să îl ai, dar vezi și singur că dai nu-l ai se va prăbuși tot. Nu se poate sta pe loc.

 

În America nu poate exista tihnă în spațiul social larg, există datoria evidentă a lucrului împreună, re-amintirii a ce vrem: să avem succes în țara aceasta, în fața necunoscutului, în avangarda omenității. Unii vor spune că a omenirii, reducând America la abordări științifice și filosofice, dar mulți americani știu clar fără multă teorie că e vorba de a omenității, nu numai a omenirii. Gândirea prin avangarda omenirii duce la abordări globaliste, trăirea prin cea a omenității duce la abordări realiste. Cele două alternează în lumea politică a Americii.

 

Ca și în trecerea prin deșert, unii știu de ce trec prin deșert, alții uită și caută pâine. Oricum însă, nu oricine are ce căuta în deșert, nu are de ce să fi accepta să înceapă traseul. Nu poate exista liniște lumească în omenitatea deșertului lumesc. America nu e cu case pe Tabor, un rai pe pământ, comunist, monahal, sau de orice alt fel. O parte din omenire mereu e pe drum, iar oameni aflați pe drum sunt peste tot în lume. Dar ei au făcut o țară întreagă pentru astfel de oameni din toată omenirea numai în America.

 

Popoarele dezvoltate organic timp de secole sau milenii nu pot experimenta viața americană, adăugarea instituțiilor libertății peste fondul colectivist deja existent nu face decât să le restrângă libertatea și mai mult. Chiar cetățenii lor vor folosi aceste instituții ca pe gratii ale propriei libertăți, corupându-le, pervertindu-le. Libertatea se poate trăi altundeva decât America numai în rețele sociale restrânse. Să o vrei peste tot când nu a venit timpul e ispita aruncării mărgăritarelor înaintea porcilor. Se vor întoarce împotriva ta și te vor ucide, înfășurați în steagurile lor ale sclaviei, opuși steagului tău al libertății.

 

Americanii înșiși pot să cadă în sclavie devenind peste generații un neam. De aceea, pentru propria ei libertate și funcția ei în omenire, America atrage așa cum orice om tinde să fie după chipul și asemănarea lui Hristos. Nu are nevoie să o spună explicit, așa cum și textul evanghelic e unul parabolic. Omenirea ca întreg nu e în etapa istorică a vorbirii pe față.

 

America nu e un loc de întâlnire de întâlnire babilonic, o intersecție de interese, ci un loc al căutării, creativității, inventării, ca pe scara spre rai. Te poți prăbuși oricând de pe trepte, ceea ce se și întâmplă, dar există un loc pe unde se urca într-un stat întreg.

 

Viitorul omenirii nu e nici național, nici global, nu e nici de închidere, nu e nici de deschidere, ci este al realismului, în care toate cele menționate sunt numai etape inevitabile, tentații alternative. Orice se poate face bine în țara ta, e de făcut în țara ta, iar pentru ce se face bine numai la scări mari sociale, e nevoie de coordonări sociale mari, cum sunt acum UE și SUA pentru treburile lor interne. Pentru ce se poate face bine numai la scară planetară, există America, centrul civilizației libertății în forma ei actuală. Dar prin însăși natura funcției sale, nu America singură, ci împreună cu toți.

 

Ce va fi în viitor, nu știm, dar atâta vreme cât nu uităm de unde am pornit, cât timp avem memoria realității istorice prin deșertul lumii, câtă vreme ne punem în pielea celoralți și le înțelegem situația, câtă vreme avem curaj moral, empatie, respect și mai ales dragoste, măcar unii dintre noi suficient de mulți, nu avem de ce să ne facem griji. Toate se vor adăuga de la sine.

 

Note

Reflecții pornind de la un meci de fotbal american la Universitatea Yale, într-o vizită în cadrul programului Fulbright.

Foto: Biblioteca de manuscrise rare de la Universitatea Yale.

Știință pentru slava lui Dumnezeu

 Știința pentru slava lui Dumnezeu este cu ascultarea poruncilor Lui. Porunca dragostei de Dumnezeu cere smerenia cunoașterii, recunoașterea puținătății inevitabile a ce gândim și descoperim. Dar tot ea cere și reucnoașterea importanței științei pentru neîngroparea talanților primiți. Între importanță și smerenie este calea cea îngust: de o parte prăpastia mândriei, de cealalaltă a ignoranței leneșe.

 

Porunca dragoste de oameni cere ca știința să fie una onestă, asemenea medicului care spune ce poate și ce nu poate face de folos. Ca să poți fi onest cu alții, vei fi mai întâi cu tine însuți: omul nu se poate explica pe sine însuși cu totul, iar orice mică explicare nu poate fi decât o împreună lucrare.

 

Știința cu dragoste de oameni nu va spune că dragostea este mai mică decât adevărul științei. Nu va cere nimănui să se închine științei omenești. Și nu va încuraja pe nimeni să facă asta, chiar dacă înșelați fiind oamenii ar vrea.

 

Știința pentru dragoste de oameni nu va spune că omul poate fi o marfă, că rolul cunoașterii e numai să facem bani cu ea și să ne vindem unii altora, ca niște Iude în miniatură. Dar nici nu va risipi puținul avut al oamenilor pentru a face mai multă știință decât putem duce material și avem nevoie la un moment dat. Știința pentru dragoste de oameni e una eficientă și atentă la ce se întâmplă cu ea și la ce e folosită.

 

Știința e ceva modest, omenesc, fără acces la taine. Nu este un obiect de cult, pentru a-L slăvi folosind-o direct, ritualic. Doxologia prin știință e asemenea celei prin coacerea pâinii în cuptor, prin măturatul curții, prin îngrijirea orașelor. E doxologia puținului onest pe care îl putem face, ca pe un fel de rucodelie.

Filantropia protestantă și unirea ortodoxă sunt complementare

 “Cine dă bani pentru scopuri bune este un donor, cine alocă timp și dă din viața lui este filantrop, adică iubitor de oameni. Un filantrop nu trebuie să fie neapărat și un donor.”

 

Nu banii mișcă lumea, o știu prea bine protestanții, ci dragostea: a lui Dumnezeu pentru creația lui și a oamenilor filantropi față de alți oameni.

 

Când toți ce ți-a rămas e porunca dragostei de oameni, pierzând unirea cu trupul și sângele Lui, filantropiei în rămâne să miște singură munții din loc. Munții faptelor bune aici.

 

Există o smerenie, o ascundere a faptelor și recunoaștere a meritelor altora mai săraci ca tine, dar mai talentați, mai dăruiți, prin care se pot face faptele de folos, dintr-un fel de recunoaștere a sărăciei vieții. Meritocrația protestantă vine din sărăcia de Dumnezeu, pe care Îl cauți atunci cu asiduitate în ceilalți oameni.

 

Când ești bogat în Dumnezeu prin unire cu el, cum suntem ortodocșii, prin comparație ceilalți oameni tind să devin la fel de valoroși, dar nu în susl ci în jos, mici, mărunți față de Creator. Numai ochiul cu îndumnezeit va mai putea vedea și diferențele. La ortodocși diferențele dintre oameni sunt percepute ca mici, la protestanți ele sunt percepute ca mari.

 

Cum sunt, de fapt, diferențele dintre oameni? Omul nu poate să vedă asta, el are de căutat numai unitate a omenității. Peste tot sunt frații și surorile lui, indiferent de confesiune.

 

Noi, cei căldicei, n-am prea mai suporta să trăim cu persoane înviate miraculos, necum să ne bucurăm de învierea lor cum au făcut contemporanii lui Hristos. Și nu e nicio diferență să crezi în învierea morților sau în reînnoirea omului prin spovedanie.

 

Protestanții credincioși se împărtășesc poate direct prin aerul care atinge sfintele taine ale ortodocșilor sfințiți, nici nu e nevoie să își dea seama de asta. Iar miracolul e posibil prin rugăciunile ortodocșilor credincioși pentru toți semenii lor.

 

Unirea cu trupul și sângele lui Hristos te face să înțelegi ce este Dumnezeu și să îl iubești cu adevărat, filantropia te face să nu îți urăști semenii care nu sunt ortodocși iubind pe Dumnezeu. Odată înțelese aceste lucruri mândria se alungă printr-o o viață plină de umilință, fără case pe Tabor, în urcuș, dezgropând talanții neștiuți cu rugăciunea.

Invarianțe și unicitate creștine în poezia americano-română din placheta de versuri “Hotare”

 Poezia creștină este asemenea tehnicii cinematografice din fimul lui Hitchcock în care într-un singur cadru, fără montaj, intri din blocul de vis-a-vis pe fereastra deschisă în casa și intimitatea omului. În sufletul și frământările, vezi urcușul lui personal, suferința sa, purtat de Psalmii săi necanonici ai poeziei creștine. Nu este o poezie care ar putea fi scrisă algoritmic, de AI.

 

Publicul versurilor de acest fel fiind larg, nu numai cel credincios, convenția culturală este discutarea textului în termeni de autorat, structură, mesaj, context, etc. Și e foarte bine că este așa, pentru că altfel nu am mai putea scrie nimic despre poezia creștină: fie am lăuda, fie am judeca persoana autorare, ambele nefiind de folos.

 

Să ne apropiem de structura acestui text [1]. Este compus dintr-o prefață în care eul auctorial vorbește despre fenomenul auto-traducerii din engleză în română și din 24 de poeme. Primele treisprezece poeme descriu un proces de germinare duhovnicească a seminței căzute pe pământ fertil, următoarele opt creșterea unei flori tinere a credinței, iar ultimul mută accentul spre palierul instituțional creștin, dând semnele unui interes pentru bunul mers al corabiei în care cresc persoanele de-a lungul generațiilor. Nimic din aceste etape nu este abordate tezist, sau măcar explicit. Totul vine din simpla desfășurare a vieții eului auctorial, la care întâi asistăm, iar apoi chiar participăm într-o împreună lucrare a sa asupra noastră, mediată de har. Același har atemporal care a permis scrierea și permite și lectura.

 

Invarianțele creștine din acest text sunt cele structural obiective ale creșterii spre pace și bucurie, iar unicitatea despre care se poate vorbi (cealalată fiind cea inefabilă și de neatins a sufletului persoanei autoare) este dată de vorbirea în limbi de tip apostolic pe care o întâlnim în această poezie natural bilingvă, sau, mai precis, scrisă în limba profundă a sufletului-minții și exprimată pe teritorul lumesc a două culturi simultan.

 

Invarianțele

 

Continuarea unui demers de tip analitic de felul celui din introducerea acestui text de receptare ar sminti cititorul de critică a poeziei, care nu așteptă reconstrucții de la o vorbire despre poezie, așa încât mai bine să ne apropiem de magma cuvintelor și spuselor din volum.

 

Ca o observație generală, eul auctorial trăiește într-o lume plină de sensuri creștine, nu este măcar o singură poezie care să nu rezoneze în acest sens. Deslușirea lumii e plină de aluzii. Mânuțele unor bebeluși “se ridică țeapăn, parcă în slavă”. “Ai vrea să-ți treci degetele peste albastrul ceresc aș bisericii Kretzulescu timp de ore întregi”. “Sfârșitul lumii”, “de Crăciun”, “peșteră sfântă”, “În grota unui cinematograf”, “bălai ca un spirit sfânt”, “organe divine” sunt câteva expresii ilustrând această situare a vieții.

 

Dragostea erotica (“cunosc dragostea?) pune bazele trecerii spre cea agapică.  Treptat are loc procesul dureros al despărțirii de sinele vechi: „inima se sfarmă”, se întâmplă un “botez de adio”, constatăm că “pe casa asta o iubesc cu aceeași intensitate cu care nu mă suport pe mine”, evaluăm că “Dacă dansezi cu balaurii așteaptă-te să arzi”, iar “ceea ce credeai a fi iubire se descompune repede”, Ai întâlnit oameni “care nu simt mirare și tristețe față de singurătatea lor infinită” și trăiesc în registrul lui “a iubi, a naște, a pierde”. Dar “îngerii mei frânți” ne amintesc de îngeri mai mult decât de cădere, există o forță ascensională în chiar aceste cuvinte.

 

Se întrevede lumina, chiar dacă nu e clară sursa (“de unde venea lumina”), iar “inima mea” prefigurează căldura fertilă a rugăciunii. Contează și cultura, nu numai nediscursivul: “penetrară ochii mei această carte tainică”, “citesc viitorul” către  “loc moale, loc sigur”.

 

Îndoiala încă există, în linia lui cred Doamne, ajută necredinței mele (“atât de viața mea”?”), dar alegerea e hotărât pentru calea cea îngustă. “Cu orizonturi din ce în ce mai înguste, ieși în fiecare seară să asculți clopotele”. Direcția de urmat este chipul Maicii Domnului. “Sfântă Fecioară, vertij palid și neajutorat”.

 

Curând vine susținerea prin har “peste cap ca miere din ceruri”. Chiar dacă initial e sub forma crucii tristeții, ea crește “ca iubirea, figura dulce a unui copil.” Odată cu acest dar apare și împreuna trăire cu persoane transcendente: “ai trecut deja în văzduh” “Domnul s-a deschis din ceruri și radiază de după nori”. “Mi-am scos nimbul […] aceasta e casa mea”.

 

Am asistat așadar la o creștere complex, reală, pe care nu o putem imita, dar a cărei existență ne încurajează să o căutăm pe a noastră.

 

În următoarele opt poezii simbolistica și descrierea fenomenelor este înlocuită cu roadele faptelor bune, răbdării și dragostei (“Merg în vizită la băbuțe să le cumpăr flori”) și smerirea de sine (“dacă tu ești fiul raiului, de ce nu-i rogi pe îngeri să te coboare”. Apar expresii patericale: “Tot ce e sfânt trebuie pus la colț, cel mai mare păcat dintre păcate nu e răul, ci ținerea de minte a răului”. Eul auctorial scrie “în Morse pe inimă, biata ciuntă pe dinăuntru” și privește uneori spre cel vechi: “când am smuls iarba sălbatică din țărână, pământul care a ieșit era ud și viguros”, constatând “ce inutile au devenit lucrurile care îți aduceau cândva plăcere: ciocolata, plimbările”. E pace, “nu știi unde ești, dar îți place unde ești”. Citim parcă ceva din Evanghelia după Ioan dacă ar fi scris-o când era copil: “mă chiorăsc cam timidă către Dumnezeu prin crăpăturile între scânduri, mă tem să pierd și mă tem să am.” Fisurile, crăpăturile, sunt locurile pe unde vine sfințenia: “și sfințenia din fisură mai ales”. Ele sunt un fel de loc smerit al împărtășirii, cu ușile împărătești numai puțin deschise, un prag între lumi: “s-ar putea ca eu încă să aparțin în mod incurabil luminiței de pridvor”. Dar din acest prag se pot întinde mâinile nădejdii “abia atingând firele stratosferei voastre cu vârful degetelor mele, pipăind cu tălpile planeta”. Urmează bucuria că “ai înnodat, cu mâinile tremurând, serafimi”. Crucea a rodit: “nu știu de ce suferința m-a înfrumusețat.”

 

Unicitatea

 

Unicitatea textelor în context cultural constă în retrăirea poeziei creștine în mai multe limbi. Nu avem un eu auctoral care stă ani într-o peșteră ca să traducă o carte și ne relatează într-o notă ce a făcut, ci e ca și cum un text creștin s-ar fi arătat a fi scris deodată în mai multe culturi. Ceea ce de obicei e prin oameni diferiți, aici e prin același personaj implicit al textului, făcând ca o astfel de cărticică să fie relevantă și peste milenii, când ar descoperi-o vreun arheolog al depozitelor geologice electronice. Ne aduce aminte de capacitățile apostolilor. Spre deosebire, însă, nu e nimic miraculos (sau cel puțin nu explicit miraculos) în această situație. Ea rezultă din procesele curente de fertilizare reciprocă a culturilor lumii prin viața persoanelor. Un eu auctorial conștient de ce i s-a întâmplat poate acum desluși și sensuri mai vechi privind “o fotografie cu mine de la șase ani: mai degrabă pictată de Giotto decât ortodoxă, îmbujorată și bretonată”. Conștientizarea duce la responsabilitate socială, de unde și aluzia finală că ritmurile instituționalizate pot tinde să încorseteze libertatea credinței într-o lume în care Dumnezeu a lăsat ca cele lumești să se schimbe: “s-ar putea ca aceste ore să fie afectate de ziua armatei și de Adormirea Maicii Domnului”.

 

Încheiere

 

Placheta „Hotare” ne vorbește despre hotare sufletești, duhovnicești și culturale, dar nu pentru a despărți, ci pentru a uni, a uni viu, nu instituțional,  însă îmbrățișând și instituțiile și memoria lumii.

 

Înfiată de Hristos, Andreea Scridon nu e fiică de preot, ci direct a Marelui Arhiereu, cu riscurile de rigoare al căderii de sus. De aceea își și pregătește cu migală și responsabilitate plasa de siguranță a propriei opere dăruită celorlalți din dragoste de oameni și ca să-i fie așezată pe talerul faptelor bune: „numai citind și scriind, scriind, scriind, vei putea să o faci din nou decentă, așa cum ar trebui să arate o figură omenească”.

 

O poetă din aceeași familie culturală cu Marina Dumitrescu, Andreea Scridon va continua să își înmulțească talanții spre folosul iubitorilor de poezie, pe care îi va modela cu sau fără voia lor să poată privi spre sursa dragostei și bucuriei, ademenindu-i cu nada frumuseții lumești a poemelor sale. Mica sa plachetă de poezii e bogată și deschizătoare de drum. Istoric, e foarte posibil să fie numai un început, vremurile viitoare oferind condiții și altora pentru ca astfel de produse culturale să fie mult mai frecvente.

 

La cât mai bogată pescuire!

 

 

Notă

 

[1] Scridon A. I., 2021, Hotare, Editura Universitară, București.

 

Despre sfințenie

 

“Cum te cheamă?” „Hristos este numele meu” Dacă n-ar ști deja, copilul ar întreba și i s-ar răspunde. Iar după ce știe, copilul mai întreabă din când în când, ca să se simtă în siguranță.

 

Sfântul întreabă în suflet și simte dulceața răspunsului. Lacrimile îi curg asemenea copilului care și-a găsit părintele. Dacă ar putea, nici n-ar mai întreba, ci s-ar uni cu totul cu cel iubit. Dar timpul încă nu a sosit pentru asta.

 

Dumnezeu ia trup în toate mădularele Bisericii Lui. “Îmi dai trupul tău să vin în el cu toată ființa mea?” Sfântul ar vrea, dar nu poate. Numai Cel Sfânt poate. Dar sfânta și sfântul locuiește împreună cu El. Sunt doi într-un trup. Unul ia cu mâna și înghite mâncarea, Celălalt i-o binecuvântează cu pace.

 

Marta din om face un pic de curățenie în casă, dar lumina oaspetelui arată că acest efort e aproape inutil, mereu se vede ceva care nu se vedea înainte. O vreme omul continuă să curățească din obișnuință, apoi nu mai adaugă mizerie. Apoi nu mai are nevoie să mănânce. Apoi nu mai are nicio nevoie. Biologia i-a tăcut, fiind viu. Mizeria rămasă devine aproape frumoasă, ca niște sfinte moaște. Sfânta și sfântul nu se mai învinovățesc din mândrie pentru ceea ce omului nu îi e dat să poată face.

 

Cel care l-a confundat pe Dumnezeu cu el însuși îl ia în proprietate. Dumnezeu e bun și îl lasă, dar finitul nu poate acoperi ceea ce este fără de început și sfârșit. Veșnicia și bucuria ei se trăiește în mai multe persoane. Sfânta și sfântul înțeleg că n-are rost să iei ceea ce oricum ți se dă.

 

Sfințenia nu este pentru în lume, ci pentru afara lumii. Prietenia cu Hristos în tine nu este o dedublare lumească, ci o urcare cerească. Relația nu e de la egal la egal, ci de la o ființă mai mică la Ființa prin care poți fii. Nu vrei să îl aduci pe Dumnezeu pe pământ din nou, ci te lași ridicat tu de aici pe cât se poate. Plutești pe puțina rugăciune care ți s-a dat.

 

Are rost să ne gândim la sfințenie numai în măsura în care gândirea a devenit rugăciune. Gândirea cu lacrimi. Bănuțul văduvei față de lacrimile din Ghetsimani. Pe care Hristos a îmbrățișat-o cu mila Lui, adică a sfințit-o.