Poezia creștină este asemenea tehnicii cinematografice din
fimul lui Hitchcock în care într-un singur cadru, fără montaj, intri din blocul
de vis-a-vis pe fereastra deschisă în casa și intimitatea omului. În sufletul
și frământările, vezi urcușul lui personal, suferința sa, purtat de Psalmii săi
necanonici ai poeziei creștine. Nu este o poezie care ar putea fi scrisă algoritmic,
de AI.
Publicul versurilor de acest fel fiind larg, nu numai cel
credincios, convenția culturală este discutarea textului în termeni de autorat,
structură, mesaj, context, etc. Și e foarte bine că este așa, pentru că altfel
nu am mai putea scrie nimic despre poezia creștină: fie am lăuda, fie am judeca
persoana autorare, ambele nefiind de folos.
Să ne apropiem de structura acestui text [1]. Este compus dintr-o prefață în care eul auctorial vorbește despre
fenomenul auto-traducerii din engleză în română și din 24 de poeme. Primele
treisprezece poeme descriu un proces de germinare duhovnicească a seminței
căzute pe pământ fertil, următoarele opt creșterea unei flori tinere a
credinței, iar ultimul mută accentul spre palierul instituțional creștin, dând
semnele unui interes pentru bunul mers al corabiei în care cresc persoanele
de-a lungul generațiilor. Nimic din aceste etape nu este abordate tezist, sau măcar
explicit. Totul vine din simpla desfășurare a vieții eului auctorial, la care întâi
asistăm, iar apoi chiar participăm într-o împreună lucrare a sa asupra noastră,
mediată de har. Același har atemporal care a permis scrierea și permite și
lectura.
Invarianțele creștine din acest text sunt cele structural
obiective ale creșterii spre pace și bucurie, iar unicitatea despre care se poate
vorbi (cealalată fiind cea inefabilă și de neatins a sufletului persoanei autoare)
este dată de vorbirea în limbi de tip apostolic pe care o întâlnim în această
poezie natural bilingvă, sau, mai precis, scrisă în limba profundă a
sufletului-minții și exprimată pe teritorul lumesc a două culturi simultan.
Invarianțele
Continuarea unui demers de tip analitic de felul celui
din introducerea acestui text de receptare ar sminti cititorul de critică a poeziei,
care nu așteptă reconstrucții de la o vorbire despre poezie, așa încât mai bine
să ne apropiem de magma cuvintelor și spuselor din volum.
Ca o observație generală, eul auctorial trăiește într-o lume
plină de sensuri creștine, nu este măcar o singură poezie care să nu rezoneze
în acest sens. Deslușirea
lumii e plină de aluzii. Mânuțele unor bebeluși “se ridică țeapăn, parcă în slavă”. “Ai vrea să-ți treci
degetele peste albastrul ceresc aș bisericii Kretzulescu timp de ore întregi”. “Sfârșitul lumii”,
“de Crăciun”, “peșteră sfântă”, “În grota unui cinematograf”, “bălai ca un spirit
sfânt”,
“organe divine” sunt câteva expresii ilustrând această situare a vieții.
Dragostea
erotica (“cunosc dragostea?) pune bazele trecerii spre cea agapică. Treptat are loc procesul dureros al despărțirii de sinele vechi: „inima se sfarmă”, se întâmplă un “botez de adio”,
constatăm că “pe casa asta o iubesc cu aceeași intensitate cu care nu mă suport pe mine”, evaluăm că “Dacă dansezi cu balaurii așteaptă-te să arzi”, iar “ceea ce credeai a fi iubire
se descompune repede”, Ai întâlnit oameni “care nu
simt mirare și tristețe față de singurătatea lor infinită” și trăiesc în
registrul lui “a iubi, a naște, a pierde”. Dar “îngerii mei frânți”
ne amintesc de îngeri mai mult decât de cădere, există o forță ascensională în
chiar aceste cuvinte.
Se
întrevede lumina, chiar dacă nu e clară sursa (“de unde venea lumina”), iar “inima
mea” prefigurează căldura fertilă a rugăciunii. Contează și
cultura, nu numai nediscursivul: “penetrară ochii mei această carte tainică”, “citesc viitorul” către
“loc moale, loc sigur”.
Îndoiala
încă există, în linia lui cred Doamne, ajută necredinței mele (“atât de viața mea”?”),
dar alegerea e hotărât pentru calea cea îngustă. “Cu orizonturi din
ce în ce mai înguste, ieși în fiecare seară să asculți clopotele”. Direcția de urmat este chipul Maicii Domnului. “Sfântă Fecioară, vertij palid și neajutorat”.
Curând
vine susținerea prin har “peste cap ca
miere din ceruri”. Chiar dacă initial e sub forma crucii tristeții, ea crește “ca
iubirea, figura dulce a unui copil.” Odată cu acest dar apare și împreuna trăire cu
persoane transcendente: “ai trecut deja în văzduh” “Domnul s-a
deschis din ceruri și radiază de după nori”. “Mi-am scos
nimbul […] aceasta e casa mea”.
Am
asistat așadar la o creștere complex, reală, pe care nu o putem imita, dar a
cărei existență ne încurajează să o căutăm pe a noastră.
În următoarele opt poezii simbolistica și descrierea fenomenelor
este înlocuită cu roadele faptelor bune, răbdării și dragostei (“Merg în vizită la băbuțe să le cumpăr flori”) și smerirea de
sine (“dacă tu ești fiul raiului, de ce nu-i rogi pe îngeri să te coboare”. Apar expresii
patericale: “Tot ce e sfânt trebuie pus la
colț, cel mai mare păcat dintre păcate nu e răul, ci ținerea de minte a răului”. Eul auctorial
scrie “în Morse pe inimă, biata ciuntă pe dinăuntru” și privește uneori spre cel vechi: “când am smuls
iarba sălbatică din țărână, pământul care a ieșit era ud și viguros”, constatând “ce
inutile au devenit lucrurile care îți aduceau cândva
plăcere: ciocolata, plimbările”. E pace, “nu știi unde
ești, dar îți place unde ești”. Citim parcă ceva din
Evanghelia după Ioan dacă ar fi scris-o când era copil: “mă chiorăsc cam timidă către Dumnezeu prin crăpăturile între scânduri, mă
tem să pierd și mă tem să am.” Fisurile, crăpăturile,
sunt locurile pe unde vine sfințenia: “și sfințenia
din fisură mai ales”.
Ele sunt un fel de loc smerit al împărtășirii, cu ușile
împărătești numai puțin deschise, un prag între lumi: “s-ar putea ca eu încă să aparțin în mod incurabil luminiței de pridvor”. Dar din acest prag
se pot întinde mâinile nădejdii “abia atingând firele stratosferei voastre cu vârful degetelor mele, pipăind cu
tălpile planeta”.
Urmează bucuria că “ai înnodat, cu mâinile tremurând,
serafimi”.
Crucea a rodit: “nu știu de ce suferința m-a
înfrumusețat.”
Unicitatea
Unicitatea textelor în context cultural constă în
retrăirea poeziei creștine în mai multe limbi. Nu avem un eu auctoral care stă
ani într-o peșteră ca să traducă o carte și ne relatează într-o notă ce a făcut,
ci e ca și cum un text creștin s-ar fi arătat a fi scris deodată în mai multe
culturi. Ceea ce de obicei e prin oameni diferiți, aici e prin același personaj
implicit al textului, făcând ca o astfel de cărticică să fie relevantă și peste
milenii, când ar descoperi-o vreun arheolog al depozitelor geologice
electronice. Ne aduce aminte de capacitățile apostolilor. Spre deosebire, însă,
nu e nimic miraculos (sau cel puțin nu explicit miraculos) în această situație.
Ea rezultă din procesele curente de fertilizare reciprocă a culturilor lumii prin
viața persoanelor. Un eu auctorial conștient de ce i s-a întâmplat poate acum
desluși și sensuri mai vechi privind “o fotografie
cu mine de la șase ani: mai degrabă pictată de Giotto decât ortodoxă, îmbujorată
și bretonată”.
Conștientizarea duce la responsabilitate socială, de unde și aluzia finală că
ritmurile instituționalizate pot tinde să încorseteze libertatea credinței într-o
lume în care Dumnezeu a lăsat ca cele lumești să se schimbe: “s-ar putea ca
aceste ore să fie afectate de ziua armatei și de Adormirea Maicii
Domnului”.
Încheiere
Placheta „Hotare” ne vorbește despre hotare sufletești, duhovnicești
și culturale, dar nu pentru a despărți, ci pentru a uni, a uni viu, nu
instituțional, însă îmbrățișând și
instituțiile și memoria lumii.
Înfiată de Hristos, Andreea Scridon nu e fiică de preot,
ci direct a Marelui Arhiereu, cu riscurile de rigoare al căderii de sus. De
aceea își și pregătește cu migală și responsabilitate plasa de siguranță a
propriei opere dăruită celorlalți din dragoste de oameni și ca să-i fie așezată
pe talerul faptelor bune: „numai citind și scriind, scriind, scriind, vei putea
să o faci din nou decentă, așa cum ar trebui să arate o figură omenească”.
O poetă din aceeași familie culturală cu Marina Dumitrescu,
Andreea Scridon va continua să își înmulțească talanții spre folosul iubitorilor
de poezie, pe care îi va modela cu sau fără voia lor să poată privi spre sursa
dragostei și bucuriei, ademenindu-i cu nada frumuseții lumești a poemelor sale.
Mica sa plachetă de poezii e bogată și deschizătoare de drum. Istoric, e foarte
posibil să fie numai un început, vremurile viitoare oferind condiții și altora pentru
ca astfel de produse culturale să fie mult mai frecvente.
La cât mai bogată pescuire!
Notă
[1] Scridon A. I.,
2021, Hotare, Editura Universitară, București.