Mistica e dragoste de Dumnezeu, misticismul e înșelare

 Orice persoană care se împărtășește cu trupul și sângele lui Hristos este mistică. Dar pentru că toți ne împărtășim cu nevrednicie, nu suntem mistici. S-a spus că și o singură Liturghie cap la cap dacă aduni cu participare reală, cu toată ființa ta, în lumea asta, ai asigurat un loc în rai. Unii primesc acest dar mai mult, alții mai puțin. Cu toții altfel cât de mult au primit la dreapta judecată, iar mântuirea e numai din mila Judecătorului.

Când Cain l-a ucis pe Abel s-au pus rădăcinile lumești ale misticismului, ale invidiei pentru cei care al căror dar e mai bine primit, pentru cei care fără niciun merit, din dragostea lui Dumnezeu, au mai puțină nevrednicie decât alții.

Misticismul vine din dorința de a pune sub control omenesc ceea ce nu este al tău, voința persoanelor treimice. Acționezi în lume cu gândul că poți controla ce se face în cer. Când lucrurile nu decurg cum ai dori, distrugi, tot dintr-un reflex mistic. Persoanele ucise ajung unde tu nu vei putea ajunge decât prin pocăință.

Adepții misticismului cred că Dumnezeu îl ajută să rezolve probelmele lumești de care sunt cu totul absorbiți. Însuși faptul de a fi atât de absorbit de cele lumești  e o cădere în ispită, deja ești înșelat în felul cum vezi lumea, iar pe acest fond ți se dă gândul că succesele și insuccesele lumești ar depinde de acțiunea duhurilor bune sau rele. În realitate totul este deja precar existențial, iar părerea că unele sunt bune sau rele ți-e dată de ispititor numai pentru a rămâne în starea în care te afli. Un fel de dat la bicicletă fără lanț.

Persoana mistică se desprinde de probleme lumești, le lasă măcar pentru o clipă deoparte, clipa unirii cu Hristos. Și și-ar dori să fie o clipă veșnică. Să treacă dincolo în brațele lui Hristos chiar atunci. Apoi, ca orice om, revine în lume.

Mistica este despre căutarea sfințeniei, misticismul este despre rămânerea în sine. N-ar căuta nimeni sfințenia dacă ar ști ce îl așteaptă la capătul drumului: umilința adâncă și bucuria desăvârșită. Umilința tot mai adâncă este pe pământ, bucuria desăvârșită este numai în cer și veșnic în urcare. Lipsa de răbdare pe drumul crucii personale duce la misticism. În loc să moară și să dea roadă bună, bobul de grâu rămâne cu ale sale: pământurile, bunurile, țara sa. Sfințenia devine iubire de slavă deșartă și putere, demnitatea se închide în sine, sfinții devin un patrimoniu, dorul de Dumnezeu o rană mereu deschisă sub hainele frumoase. Suferința fără capăt e o pregustare a iadului.

Misticul este bunul samarinean care are grijă de cel căzut pe drumul misticismului. Celui care se crede pe sine mistic i se va arăta că e căzut pe drum.

Dorul să nu ne fie cu schimbare în misticism, ci să fie cu revenire în unire adevărată. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

Mila și patria

 Patriotismul este cu steag, sau fără steag. Cel cu steag este al celor care trăiesc într-o patrie pe care o stăpânesc și căreia îi pun granițe. Cel fără steag este de două feluri: al celor care trăiesc în locul lor mai mic decât o patrie, un sat, un oraș, locurile prin care umblă, și cel al oamenilor care trăiesc cu mintea sufletul și uneori și trupul în locuri mult mai largi, până la întreaga omenire. Oricare din aceste feluri de a trăi are folosul său.

 

Cine are steag nu mai poate acorda atenția cuvenită celor fără steag, frații și surorile lor. Ei cred că numai felul lor de a trăi este bun. Unii sau alții din cei fără steag pot să uite de viețile celor cu steag, sau să nu le pese de ele, și la fel să nu le pese unii de alții.

 

Legătura între toți, pentru unitate, se poate face prin milă. Mila se obține cu rugăciune, prin pravila zilnică, rugăciunea împreună și împărtășire. Ca să te poți ruga e nevoie de rugăciune pentru a te putea ruga, așa cum e nevoie de o scânteie ca să aprinzi focul. Rugăciunea pentru a te pute ruga, strigătul ajută-mă când mergi pe apă, e o decizie liberă care separă înțelepciunea de neînțelepciune.

 

Mila face să vezi sufletul altuia cu mintea fără să-l judeci. Mila nu e despre prietenie, duioșie, afecțiune lumească. Mila apropie oamenii lăsându-i diferiți, uneori cu totul separați lumește, dar uniți cerește. Mila face să vezi că poate fi și altceva de folos decât folosul tău.

 

Cine ia înțelepciunea ca fiind a sa, sau o caută pe cont propriu, o va pierde, sau nu o va găsi. Cine strigă după ea și urmează calea deschisă, o va primi.

 

Mila nu are steag, nici patrie. Patria tuturor e locul unde lucrează mila.

Calea cea îngustă printre frică, lipsă de dragoste și mândrie

 Frica strânge oamenii lumești unii cu alții și îi preschimbă într-un neam ca să se apere. Creștinii sunt mereu unii cu alții prin rugăciune și se strâng în același loc numai ca să aibă pe Hristos între ei. Se leapădă de sine pentru neam și pacea lumească numai cine nu a pregustat-o pe cea cerească. Lepădarea de sine de folos e pentru Hristos și pentru toți oamenii. Neamul creștinului e mereu unul lumesc, în care spunem că îl vrem pe Hristos să vină, iar când vine sub înfățișarea cuiva îi întoarcem spatele, îl batjocorim și îl răstignim. Nu este un neam mai presus de altul.

 

Să vrei ceva lumesc asemenea neamului tău mai presus de neamuri este lipsă de dragoste. Neamurile sunt cuiburile păsărilor omenești, din care ele vor zbura. Adunate sau risipite, ele rămân locul de unde pleci cu rugăciunea și dincolo. Nu poate fi pace lumească bazată pe lipsa dragostei de oameni cu toate cuiburile felurilor lor de a fi. Și dacă s-ar face, la ce ar folosi? Cum este o casă curățită de rău și lipsită de rugăciune, în care am înlocuit-o cu bunătatea și frumusețea noastră ca și cum am vrea să supraviețuiască floarea fără rădăcini? E moartă și curând în descompunere.

 

În vârful celor două înșelări, a apărării prin neam și prin pace globală, se așează cei mândri. Unii se închină fricii, ceilalți înțelepciunii lumești, cu toții se închină mândriei. Cu toții duc în prăpastie pe cei care-i urmează și îi invidiază pentru puterea lor lumească.

 

Mândria nu lipsește nimănui în lume. Printre mândria, frica și lipsa de dragoste a fiecăruia și mândria frica și lipsa de dragoste a altora e o cale îngustă pe care se poate merge nejudecând, ci observând, cu atenție. Mersul pe calea libertății e o parte lumesc, o parte ceresc. E calea bunei îndrăzniri, a încrederii, a mulțumirii și recunoștinței pentru tot ce ne este dat, a pregătirii în pace sufletească pentru orice va fi. E calea oricui.

Despre iresponsabilitatea adepților trumpismului românesc

 Trumpismul ca opțiune pentru închidere mai mare naționalā și o vitezā rezonabilā de evoluție a instituțiilor globale fārā pretenții de guvernare globalā e ceva benefic în competiția cu oportunismul globalist transformat în business pe seama unor idealuri generoase internaționale. Una e ca prin programe ca Fulbright sau ale Comisiei Europene sā catalizezi o masā criticā pentru cooperare parțial bottom-up și parțial top-down, alta e sā ai un sistem de comandā și control internațional prin elite decuplate de mase și birocrații sā huzureascā pe spinarea celor productivi susținând contra lor o masā de asistați social și discriminați pozitiv. Dar aplicarea trumpismului în alte țāri unde nu a evoluat intern are aceleași probleme ca exportul abordārii cu care e în competiție, anume parazitarea oportunistā și sincretismul cultural cu niște curente care îl vor duscredita local. Trumpismul românesc e compromis de ambele fenomene:

- parazitarea la vârf, la nivel de candidat prezidențial, de un fost oportunist din domeniul dezvoltārii durabile. Probabil cā sunt mulți alții, statistic e inevitabil.
- sincretismul contingent cu filetismul local. În SUA nu existā filetism, la noi nu avea altā soluție, fārā nostalgici ceaușiști și filetiști, numai cu tineri cu nevoi puternice de apartenențā și persoane nemulțumite de sistem nu fācea procentele.

Ceea ce a discreditat decisiv trumpismul românesc este memoria istoricā aupra filetismului nostru, anume gena lui criminalā antisemitā, antiromi, antiminoritāți naționale și de gen. Profesorii și academicenii plini sau asociați trumpiști din România au cālcat pe cadavre și memoria publicā a crimelor din trecut ca sā rezolve o problemā realā de mutare a accentului pe procese interne țārii lor și pe demantelarea birocrației parazitare a problemelor internaționale europene și globale. Au pus în situații delicate pe toți colegii lor care coopereazā în alte țāri cu evrei, subminând eficiența programelor internaționale. Au acționat împotriva intereselor organizațiilor lor și a sponsorilor asociindu-i cu poziții antisemite incompatibile cu lumea civilizatā. Pe scurt, au acționat iresponsabil.

Acest fapt va rāmâne în memoria publicā alāturi de cele legionare și nicio persoanā rezonabilā nu îi va mai credita în afara domeniului lor de strictā specialitate academicā. Faptul cā intenționau desprinderea propagandisticā de partenerii de drum e irelevant. Sunt lucruri care nu se fac pentru cā pot scāpa prea ușor de sub control și dumnealor le-au fācut.

Ceea ce trebuie evitat dupā eșecul agresiunii iliberale oportunist-fundamentaliste asupra societāții românești este: - sā sārim în puțul progresist. Acesta își are locul firesc în ecosistemul cultural ideologic, dar are aceleași înclinații autoritariste dacā i se dā prea mult apā la moarā.

- marginalizarea tip Antipa a profesioniștilor enablers ai agresiunii oportunist iliberale. Pentru cine nu știe, Antipa a fost marginalizat social și științific dupā WW1 pentru cā fusese filogerman, ceea ce nici n-avea cum sā nu fie pentru cā era atașat academic locului unde se formase, însemna sā fie un trādātor.

A spune lucrurilor pe nume și a limita accesul la poziții de control al resurselor de scarā mare e suficient, trebuie lāsați și încurajați pe nișa lor de expertizā. Fārā asta nișa va fi ocupatā de persoane cu nivel mult mai slab, ceea ce în cazul Antipa a întârziat dezvoltarea domeniului managementului resurselor naturale cu zeci de ani, a facilitat erori istorice ca îndiguirea pe scarā mare a luncii Dunārii, a facilitat securitzarea sectorialā a mediului cu toatā ineficiența economicā și academicā în care trāim mult mai prost decât am fi putut trāi prin valorificarea expertize acelui om.

Cum lucrează o parohie ortodoxă fără bani de la stat

Parohia Sf. Dumitru din Manhattan [1] are o istorie semnificativă, a fost înființată de un grup de români în 1928 pe 30 septembrie cu primul ei păstor sufletesc Pr. Nicolae Ciucă un an, apoi Pr. Ambrozie Neder. În anul 1939, parohia a reușit să cumpere un “town house” (cu 3 etaje) în Manhattan, lângă Central Park, pe care l-au modernizat pentru a răspunde nevoilor parohiei: s-a amenajat lăcașul de cult, birourile parohiale o mică bibliotecă, sala socială și apartamentul pentru preotul paroh. După plecarea în România a episcopului Policarp Morușca (primul episcop român ortodox din America), parohia a fost sub purtarea de grijă a viitorului Patriarh ecumenic Athenagoras, la vremea acea arhiepiscop al Arhiepiscopiei ortodoxe grecești din New York, cel care a și sfințit biserica amenajată în noua locație în luna octombrie 1941 și a hirotonit un nou preot paroh, Pr. Vasile Hațegan.

 

După ruperea Episcopiei românești de la Vatra (cu sediul în Grass Lake, Michigan) de Patriarhia română, parohia Sf. Dumitru a preferat să rămână în cadrul acestei episcopii, unde este și astăzi, fapt ce a dus la răcirea totală a relațiilor cu Biserica din România. Dupa 1989, relațiile cu Patriarhia română au fost reluate: episcopia româneasca de la Vatra a fost recunoscută ca fiind o episcopie canonică de către Sinodul de la București.

 

Planul duhovnicesc

 

Spre deosebire de parohiile din instituții creștine finanțate de stat, cum sunt cele din România, credincioșii se roagă mult mai mult pentru preotul lor, care li s-a dat și la care țin foarte mult. Dumnezeu îl inspiră pe acesta pentru rugăciunile puternice ale credincioșilor și fluxul dragostei prin vasele în curs de curățire rugătoare unele pentru altele curge tot mai intens. Smerenia survine de ambele părți din intensitatea bucuriei trăite în urma dragostei reciproce și pentru Dumnezeu. Bucuria e tot mai mare și prea mare pentru a fi compensată de vreo formă de recunoștință materială, de unde starea de creatură smerită în fața lui Dumnezeu. Oamenii dau și primesc cu toții însutit. Puțina rugăciune devine mai multă, și mereu tot mai puțină în raport cu darul slujbelor, al predicilor inspirate și împărtășirii.

 

Depinzând material total de resursele mobilizate prin dăruire directă sau implicită în parohie, preotul renunță de bună voie la exercitarea unor drepturi civile ca votul și declină orice discuție politică în interiorul parohiei. Nu poate fi cineva mai iubit decât altcineva în funcție de opțiuni politice. Cine simte că are înclinații către rânduiala politică e îndemnat să se roage să primească gând bun și toți se roagă pentru el, astfel încât ajuns în responsabilități publice șansele să fie un servitor al binelui public sunt mari. Criteriile de vot recomandate sunt ca persoana votatā sā nu persecute Biserica și sā nu fie vreun ispititor din vremurile din urmā. La prima se vede ușor, a doua poate mima comportamentul creștin, chiar sā facā minuni, dar ne ghideazā discernāmântul ca sā identificām când ceva nu e în regulā. Anxietatea în fața viitorului politic lipsește, pentru că ancora păcii Bisericii este nădejdea. Toate cele de mai sus se întrețin vii prin amintire și reamintire oricând e nevoie.

 

Planul social și material

 

N-ai de ce să te duci prin alte părți la slujbe, cu excepția vizitelor, pentru că toate în parohie sunt ale noastre dintru ale Lui. Nimeni din cei ai casei nu e un vizitator și un contributor parțial, ci un împreună creator deplin de casă a Domnului, după puterile sale și puterile tuturor. Aceasta susține credincioșii în lucrul la talanții pentru urcat spre cele înalte și în lucrul la talanții pentru o bună rânduială lumească a vieții, care să le permită să contribuie cât mai mult la casa Domnului. Casa Domnului nu tinde să devină un spațiu cu funcții mai degrabă sociale, de susținere psihologică și socială, ca acolo unde finanțarea statului e importantă, dar le îndeplinește și pe acestea pentru cei aflați în nevoi. Nimeni nu e lăsat să-și ducă singur crucea dacă se poate da o mână de ajutor.

 

Smerenia creștină merge mână în mână cu demnitatea lucrului făcut cu mâinile tale și mândria comunitară în fața altor comunități. Din cele adunate dai și altora, străini și oaspeți, cum e umilul semnatar al acestor rânduri [2]

 

Sursele de finanțare ale parohiei sunt donațiile și evenimentele petrecute împreună. Principalii donatori actuali sunt oameni care au fost persecutați grav de comuniști și salvați de parohie. Evenimentele sunt organizate de parohie, iar din biletul de participare o parte merge către acoperirea costurilor evenimentului (când nu sunt susținute de donatori) și alta, sau întregul bilet, către parohie. Pe lângă funcția economică, evenimentele consolidează relațiile sociale dintre oameni, care se cunosc foarte bine unii pe alții, și adaugă un rol cultural identitar important Bisericii în spațiul multicultural american.

 

Toată energia lumească a preotului se concentrează pe bunul mers al comunității sale, iar comunitățile parohiale se susțin unele pe altele, solidaritatea fiind crucială pe marea tulburată a lumii.

 

Rezultat dincolo de planul material

 

Și astfel, din Dragoste și dragoste se naște în cadrul libertăților oferit de stat o viață firească și bogată pentru mai marea și adevărata libertate a oamenilor, cea a independenței de cele materiale și a pregătirii sufletului pentru bucuria veșnică cerească.

 

 

Note

 

[1] Text publicat cu binecuvântarea Preotului Paroh Ioan Cozma. Alte informații despre parohie sunt disponibile pe pagina de web https://www.stdumitrunyc.org/language/en/ și pe pagina de FB https://www.facebook.com/p/StDumitru-Manhattan-100078164831824/

[2] Reflecții într-o vizită la New York în cadrul programului Fulbright.

 

Foto: Intrarea în biserica Sf. Dumitru din Manhattan.