Calea cea îngustă printre frică, lipsă de dragoste și mândrie

 Frica strânge oamenii lumești unii cu alții și îi preschimbă într-un neam ca să se apere. Creștinii sunt mereu unii cu alții prin rugăciune și se strâng în același loc numai ca să aibă pe Hristos între ei. Se leapădă de sine pentru neam și pacea lumească numai cine nu a pregustat-o pe cea cerească. Lepădarea de sine de folos e pentru Hristos și pentru toți oamenii. Neamul creștinului e mereu unul lumesc, în care spunem că îl vrem pe Hristos să vină, iar când vine sub înfățișarea cuiva îi întoarcem spatele, îl batjocorim și îl răstignim. Nu este un neam mai presus de altul.

 

Să vrei ceva lumesc asemenea neamului tău mai presus de neamuri este lipsă de dragoste. Neamurile sunt cuiburile păsărilor omenești, din care ele vor zbura. Adunate sau risipite, ele rămân locul de unde pleci cu rugăciunea și dincolo. Nu poate fi pace lumească bazată pe lipsa dragostei de oameni cu toate cuiburile felurilor lor de a fi. Și dacă s-ar face, la ce ar folosi? Cum este o casă curățită de rău și lipsită de rugăciune, în care am înlocuit-o cu bunătatea și frumusețea noastră ca și cum am vrea să supraviețuiască floarea fără rădăcini? E moartă și curând în descompunere.

 

În vârful celor două înșelări, a apărării prin neam și prin pace globală, se așează cei mândri. Unii se închină fricii, ceilalți înțelepciunii lumești, cu toții se închină mândriei. Cu toții duc în prăpastie pe cei care-i urmează și îi invidiază pentru puterea lor lumească.

 

Mândria nu lipsește nimănui în lume. Printre mândria, frica și lipsa de dragoste a fiecăruia și mândria frica și lipsa de dragoste a altora e o cale îngustă pe care se poate merge nejudecând, ci observând, cu atenție. Mersul pe calea libertății e o parte lumesc, o parte ceresc. E calea bunei îndrăzniri, a încrederii, a mulțumirii și recunoștinței pentru tot ce ne este dat, a pregătirii în pace sufletească pentru orice va fi. E calea oricui.

Despre iresponsabilitatea adepților trumpismului românesc

 Trumpismul ca opțiune pentru închidere mai mare naționalā și o vitezā rezonabilā de evoluție a instituțiilor globale fārā pretenții de guvernare globalā e ceva benefic în competiția cu oportunismul globalist transformat în business pe seama unor idealuri generoase internaționale. Una e ca prin programe ca Fulbright sau ale Comisiei Europene sā catalizezi o masā criticā pentru cooperare parțial bottom-up și parțial top-down, alta e sā ai un sistem de comandā și control internațional prin elite decuplate de mase și birocrații sā huzureascā pe spinarea celor productivi susținând contra lor o masā de asistați social și discriminați pozitiv. Dar aplicarea trumpismului în alte țāri unde nu a evoluat intern are aceleași probleme ca exportul abordārii cu care e în competiție, anume parazitarea oportunistā și sincretismul cultural cu niște curente care îl vor duscredita local. Trumpismul românesc e compromis de ambele fenomene:

- parazitarea la vârf, la nivel de candidat prezidențial, de un fost oportunist din domeniul dezvoltārii durabile. Probabil cā sunt mulți alții, statistic e inevitabil.
- sincretismul contingent cu filetismul local. În SUA nu existā filetism, la noi nu avea altā soluție, fārā nostalgici ceaușiști și filetiști, numai cu tineri cu nevoi puternice de apartenențā și persoane nemulțumite de sistem nu fācea procentele.

Ceea ce a discreditat decisiv trumpismul românesc este memoria istoricā aupra filetismului nostru, anume gena lui criminalā antisemitā, antiromi, antiminoritāți naționale și de gen. Profesorii și academicenii plini sau asociați trumpiști din România au cālcat pe cadavre și memoria publicā a crimelor din trecut ca sā rezolve o problemā realā de mutare a accentului pe procese interne țārii lor și pe demantelarea birocrației parazitare a problemelor internaționale europene și globale. Au pus în situații delicate pe toți colegii lor care coopereazā în alte țāri cu evrei, subminând eficiența programelor internaționale. Au acționat împotriva intereselor organizațiilor lor și a sponsorilor asociindu-i cu poziții antisemite incompatibile cu lumea civilizatā. Pe scurt, au acționat iresponsabil.

Acest fapt va rāmâne în memoria publicā alāturi de cele legionare și nicio persoanā rezonabilā nu îi va mai credita în afara domeniului lor de strictā specialitate academicā. Faptul cā intenționau desprinderea propagandisticā de partenerii de drum e irelevant. Sunt lucruri care nu se fac pentru cā pot scāpa prea ușor de sub control și dumnealor le-au fācut.

Ceea ce trebuie evitat dupā eșecul agresiunii iliberale oportunist-fundamentaliste asupra societāții românești este: - sā sārim în puțul progresist. Acesta își are locul firesc în ecosistemul cultural ideologic, dar are aceleași înclinații autoritariste dacā i se dā prea mult apā la moarā.

- marginalizarea tip Antipa a profesioniștilor enablers ai agresiunii oportunist iliberale. Pentru cine nu știe, Antipa a fost marginalizat social și științific dupā WW1 pentru cā fusese filogerman, ceea ce nici n-avea cum sā nu fie pentru cā era atașat academic locului unde se formase, însemna sā fie un trādātor.

A spune lucrurilor pe nume și a limita accesul la poziții de control al resurselor de scarā mare e suficient, trebuie lāsați și încurajați pe nișa lor de expertizā. Fārā asta nișa va fi ocupatā de persoane cu nivel mult mai slab, ceea ce în cazul Antipa a întârziat dezvoltarea domeniului managementului resurselor naturale cu zeci de ani, a facilitat erori istorice ca îndiguirea pe scarā mare a luncii Dunārii, a facilitat securitzarea sectorialā a mediului cu toatā ineficiența economicā și academicā în care trāim mult mai prost decât am fi putut trāi prin valorificarea expertize acelui om.

Cum lucrează o parohie ortodoxă fără bani de la stat

Parohia Sf. Dumitru din Manhattan [1] are o istorie semnificativă, a fost înființată de un grup de români în 1928 pe 30 septembrie cu primul ei păstor sufletesc Pr. Nicolae Ciucă un an, apoi Pr. Ambrozie Neder. În anul 1939, parohia a reușit să cumpere un “town house” (cu 3 etaje) în Manhattan, lângă Central Park, pe care l-au modernizat pentru a răspunde nevoilor parohiei: s-a amenajat lăcașul de cult, birourile parohiale o mică bibliotecă, sala socială și apartamentul pentru preotul paroh. După plecarea în România a episcopului Policarp Morușca (primul episcop român ortodox din America), parohia a fost sub purtarea de grijă a viitorului Patriarh ecumenic Athenagoras, la vremea acea arhiepiscop al Arhiepiscopiei ortodoxe grecești din New York, cel care a și sfințit biserica amenajată în noua locație în luna octombrie 1941 și a hirotonit un nou preot paroh, Pr. Vasile Hațegan.

 

După ruperea Episcopiei românești de la Vatra (cu sediul în Grass Lake, Michigan) de Patriarhia română, parohia Sf. Dumitru a preferat să rămână în cadrul acestei episcopii, unde este și astăzi, fapt ce a dus la răcirea totală a relațiilor cu Biserica din România. Dupa 1989, relațiile cu Patriarhia română au fost reluate: episcopia româneasca de la Vatra a fost recunoscută ca fiind o episcopie canonică de către Sinodul de la București.

 

Planul duhovnicesc

 

Spre deosebire de parohiile din instituții creștine finanțate de stat, cum sunt cele din România, credincioșii se roagă mult mai mult pentru preotul lor, care li s-a dat și la care țin foarte mult. Dumnezeu îl inspiră pe acesta pentru rugăciunile puternice ale credincioșilor și fluxul dragostei prin vasele în curs de curățire rugătoare unele pentru altele curge tot mai intens. Smerenia survine de ambele părți din intensitatea bucuriei trăite în urma dragostei reciproce și pentru Dumnezeu. Bucuria e tot mai mare și prea mare pentru a fi compensată de vreo formă de recunoștință materială, de unde starea de creatură smerită în fața lui Dumnezeu. Oamenii dau și primesc cu toții însutit. Puțina rugăciune devine mai multă, și mereu tot mai puțină în raport cu darul slujbelor, al predicilor inspirate și împărtășirii.

 

Depinzând material total de resursele mobilizate prin dăruire directă sau implicită în parohie, preotul renunță de bună voie la exercitarea unor drepturi civile ca votul și declină orice discuție politică în interiorul parohiei. Nu poate fi cineva mai iubit decât altcineva în funcție de opțiuni politice. Cine simte că are înclinații către rânduiala politică e îndemnat să se roage să primească gând bun și toți se roagă pentru el, astfel încât ajuns în responsabilități publice șansele să fie un servitor al binelui public sunt mari. Criteriile de vot recomandate sunt ca persoana votatā sā nu persecute Biserica și sā nu fie vreun ispititor din vremurile din urmā. La prima se vede ușor, a doua poate mima comportamentul creștin, chiar sā facā minuni, dar ne ghideazā discernāmântul ca sā identificām când ceva nu e în regulā. Anxietatea în fața viitorului politic lipsește, pentru că ancora păcii Bisericii este nădejdea. Toate cele de mai sus se întrețin vii prin amintire și reamintire oricând e nevoie.

 

Planul social și material

 

N-ai de ce să te duci prin alte părți la slujbe, cu excepția vizitelor, pentru că toate în parohie sunt ale noastre dintru ale Lui. Nimeni din cei ai casei nu e un vizitator și un contributor parțial, ci un împreună creator deplin de casă a Domnului, după puterile sale și puterile tuturor. Aceasta susține credincioșii în lucrul la talanții pentru urcat spre cele înalte și în lucrul la talanții pentru o bună rânduială lumească a vieții, care să le permită să contribuie cât mai mult la casa Domnului. Casa Domnului nu tinde să devină un spațiu cu funcții mai degrabă sociale, de susținere psihologică și socială, ca acolo unde finanțarea statului e importantă, dar le îndeplinește și pe acestea pentru cei aflați în nevoi. Nimeni nu e lăsat să-și ducă singur crucea dacă se poate da o mână de ajutor.

 

Smerenia creștină merge mână în mână cu demnitatea lucrului făcut cu mâinile tale și mândria comunitară în fața altor comunități. Din cele adunate dai și altora, străini și oaspeți, cum e umilul semnatar al acestor rânduri [2]

 

Sursele de finanțare ale parohiei sunt donațiile și evenimentele petrecute împreună. Principalii donatori actuali sunt oameni care au fost persecutați grav de comuniști și salvați de parohie. Evenimentele sunt organizate de parohie, iar din biletul de participare o parte merge către acoperirea costurilor evenimentului (când nu sunt susținute de donatori) și alta, sau întregul bilet, către parohie. Pe lângă funcția economică, evenimentele consolidează relațiile sociale dintre oameni, care se cunosc foarte bine unii pe alții, și adaugă un rol cultural identitar important Bisericii în spațiul multicultural american.

 

Toată energia lumească a preotului se concentrează pe bunul mers al comunității sale, iar comunitățile parohiale se susțin unele pe altele, solidaritatea fiind crucială pe marea tulburată a lumii.

 

Rezultat dincolo de planul material

 

Și astfel, din Dragoste și dragoste se naște în cadrul libertăților oferit de stat o viață firească și bogată pentru mai marea și adevărata libertate a oamenilor, cea a independenței de cele materiale și a pregătirii sufletului pentru bucuria veșnică cerească.

 

 

Note

 

[1] Text publicat cu binecuvântarea Preotului Paroh Ioan Cozma. Alte informații despre parohie sunt disponibile pe pagina de web https://www.stdumitrunyc.org/language/en/ și pe pagina de FB https://www.facebook.com/p/StDumitru-Manhattan-100078164831824/

[2] Reflecții într-o vizită la New York în cadrul programului Fulbright.

 

Foto: Intrarea în biserica Sf. Dumitru din Manhattan.

Ziua în care m-am îndrăgostit de americani

 America este locul celor care vor o viață mai bună decât în țările lor și care au avut curajul să pornească în necunoscut. Nu ca fii risipitori, ci umblând în deșert spre pământul făgăduit. America e realizarea acestei făgăduințe nu numai pentru un popor ales, ci pentru întreg neamul omenesc.

 

Nu este un rol pe care și l-au luat americanii, ci este un rol lăsat de Creator și care e la dispoziția oricui alege să îl aibă. În configurația planetară a omenirii există de o vreme un loc geografic cu această funcție, și acesta este America. Cine vrea să distrugă această funcție nu vrea decât să distrugă civilizația creștină, care este universală în profunzimea ei și are loc pentru toți oamenii într-o omenitate a diversității și libertății.

 

Trăsăturile care dau identitatea americanilor sunt tăria de caracter, voința, perseverența și abilitatea de a urmări și realiza ce crezi că trebuie să faci, indiferent în ce constă aceasta. Scopul public și social acceptabil trebuie să fie unul bun, whatever that means. Binele nu poate fi decât bun, oricum ar fi specificat el din perspectiva oricărei culturi, iar această lege meta-morală și meta-constituțională e în fundamentul ei iudeo-creștină cu toate tribulațiile ei din jurul Mediteranei, așa cum este proiectul american.

 

Pentru că America este un proiect, nu o țară a unui neam în sensul biblic. America este singurul proiect rațional posibil de succes și care nu vrea să cedeze anchilozării istorice a instituțiilor sale, acaparării de către farisei și cărturari, nu vrea să cadă în raționalism. Vrea să fie pe cât posibil un proiect al Logosului însuși, de unde și ispita mândririi. Cei care cred că este numai un proiect omenesc și vor să re-proiecteze America oricum ar dori ei nu înțeleg natura proiectului american, ce îl ține în viață.

 

America îi aduce acum în proiectul ei și pe nativii anteriori colonizării, așa cum îi aduce acum și pe cei de oriunde care au ceva de oferit, de luptat, nu numai de folosit ce au făcut alții. Nu poate exista America decât în avânt spre ceva, spre libertate, spre Marte, spre orice, dar va fi America numai dacă acestea sunt pe un fond spiritual. Aceasta e și o dificultate a Americii de azi, uitarea surselor, riscul transformării filantropiei creștine în reflex de organizație non-profit cu un comportament cum au avut străbunicii, dar fără să mai existe credință.

 

Însă America se ține vie prin mecanismul diversității și inclusivității, care obligă la lucru intens permanent pentru coeziunea socială. Împreună lucrarea continuă sub alte conceptualizări. Oriunde neamurile sunt cât de cât omogene etnic, nu există această problemă, lucrarea împreună s-a făcut cândva și acum o parazităm în tihnă. Nu e nevoie de steaguri peste tot, nu e nevoie de noi ritualuri, de noi imnuri, de un entuziam obligatoriu existențial, fără de care mâine am dispărea imediat. Nu te obligă nimeni să îl ai, dar vezi și singur că dai nu-l ai se va prăbuși tot. Nu se poate sta pe loc.

 

În America nu poate exista tihnă în spațiul social larg, există datoria evidentă a lucrului împreună, re-amintirii a ce vrem: să avem succes în țara aceasta, în fața necunoscutului, în avangarda omenității. Unii vor spune că a omenirii, reducând America la abordări științifice și filosofice, dar mulți americani știu clar fără multă teorie că e vorba de a omenității, nu numai a omenirii. Gândirea prin avangarda omenirii duce la abordări globaliste, trăirea prin cea a omenității duce la abordări realiste. Cele două alternează în lumea politică a Americii.

 

Ca și în trecerea prin deșert, unii știu de ce trec prin deșert, alții uită și caută pâine. Oricum însă, nu oricine are ce căuta în deșert, nu are de ce să fi accepta să înceapă traseul. Nu poate exista liniște lumească în omenitatea deșertului lumesc. America nu e cu case pe Tabor, un rai pe pământ, comunist, monahal, sau de orice alt fel. O parte din omenire mereu e pe drum, iar oameni aflați pe drum sunt peste tot în lume. Dar ei au făcut o țară întreagă pentru astfel de oameni din toată omenirea numai în America.

 

Popoarele dezvoltate organic timp de secole sau milenii nu pot experimenta viața americană, adăugarea instituțiilor libertății peste fondul colectivist deja existent nu face decât să le restrângă libertatea și mai mult. Chiar cetățenii lor vor folosi aceste instituții ca pe gratii ale propriei libertăți, corupându-le, pervertindu-le. Libertatea se poate trăi altundeva decât America numai în rețele sociale restrânse. Să o vrei peste tot când nu a venit timpul e ispita aruncării mărgăritarelor înaintea porcilor. Se vor întoarce împotriva ta și te vor ucide, înfășurați în steagurile lor ale sclaviei, opuși steagului tău al libertății.

 

Americanii înșiși pot să cadă în sclavie devenind peste generații un neam. De aceea, pentru propria ei libertate și funcția ei în omenire, America atrage așa cum orice om tinde să fie după chipul și asemănarea lui Hristos. Nu are nevoie să o spună explicit, așa cum și textul evanghelic e unul parabolic. Omenirea ca întreg nu e în etapa istorică a vorbirii pe față.

 

America nu e un loc de întâlnire de întâlnire babilonic, o intersecție de interese, ci un loc al căutării, creativității, inventării, ca pe scara spre rai. Te poți prăbuși oricând de pe trepte, ceea ce se și întâmplă, dar există un loc pe unde se urca într-un stat întreg.

 

Viitorul omenirii nu e nici național, nici global, nu e nici de închidere, nu e nici de deschidere, ci este al realismului, în care toate cele menționate sunt numai etape inevitabile, tentații alternative. Orice se poate face bine în țara ta, e de făcut în țara ta, iar pentru ce se face bine numai la scări mari sociale, e nevoie de coordonări sociale mari, cum sunt acum UE și SUA pentru treburile lor interne. Pentru ce se poate face bine numai la scară planetară, există America, centrul civilizației libertății în forma ei actuală. Dar prin însăși natura funcției sale, nu America singură, ci împreună cu toți.

 

Ce va fi în viitor, nu știm, dar atâta vreme cât nu uităm de unde am pornit, cât timp avem memoria realității istorice prin deșertul lumii, câtă vreme ne punem în pielea celoralți și le înțelegem situația, câtă vreme avem curaj moral, empatie, respect și mai ales dragoste, măcar unii dintre noi suficient de mulți, nu avem de ce să ne facem griji. Toate se vor adăuga de la sine.

 

Note

Reflecții pornind de la un meci de fotbal american la Universitatea Yale, într-o vizită în cadrul programului Fulbright.

Foto: Biblioteca de manuscrise rare de la Universitatea Yale.

Știință pentru slava lui Dumnezeu

 Știința pentru slava lui Dumnezeu este cu ascultarea poruncilor Lui. Porunca dragostei de Dumnezeu cere smerenia cunoașterii, recunoașterea puținătății inevitabile a ce gândim și descoperim. Dar tot ea cere și reucnoașterea importanței științei pentru neîngroparea talanților primiți. Între importanță și smerenie este calea cea îngust: de o parte prăpastia mândriei, de cealalaltă a ignoranței leneșe.

 

Porunca dragoste de oameni cere ca știința să fie una onestă, asemenea medicului care spune ce poate și ce nu poate face de folos. Ca să poți fi onest cu alții, vei fi mai întâi cu tine însuți: omul nu se poate explica pe sine însuși cu totul, iar orice mică explicare nu poate fi decât o împreună lucrare.

 

Știința cu dragoste de oameni nu va spune că dragostea este mai mică decât adevărul științei. Nu va cere nimănui să se închine științei omenești. Și nu va încuraja pe nimeni să facă asta, chiar dacă înșelați fiind oamenii ar vrea.

 

Știința pentru dragoste de oameni nu va spune că omul poate fi o marfă, că rolul cunoașterii e numai să facem bani cu ea și să ne vindem unii altora, ca niște Iude în miniatură. Dar nici nu va risipi puținul avut al oamenilor pentru a face mai multă știință decât putem duce material și avem nevoie la un moment dat. Știința pentru dragoste de oameni e una eficientă și atentă la ce se întâmplă cu ea și la ce e folosită.

 

Știința e ceva modest, omenesc, fără acces la taine. Nu este un obiect de cult, pentru a-L slăvi folosind-o direct, ritualic. Doxologia prin știință e asemenea celei prin coacerea pâinii în cuptor, prin măturatul curții, prin îngrijirea orașelor. E doxologia puținului onest pe care îl putem face, ca pe un fel de rucodelie.