Să fim mai buni în noul an, să ne fie tot anul sărbătoare !

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.

Fabrica de gânduri bune

Fiecare vede ceea ce caută să vadă:

http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/argument

Despre râsul oamenilor publici

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/despre-rasul-oamenilor-publici/ )

Râsul spune ceva profund despre omul public deoarece este ceva care nu poate fi controlat prea mult, iar atunci când este controlat soluția pentru care se optează e semnificativă pentru felul de a fi al omului. Unii oameni publici râd mult, alții mai puțin, alții abia scapă câte o grimasă. Pe unii nu i-am văzut niciodată râzând. Unii râd doar când au un succes, alți doar când sunt în dificultate. La unii râsul denotă că sunt de treabă, la alții că sunt mai degrabă răutăcioși. În acest text am să fac o scurtă incursiune în felurile de a râde.

Pentru început să adunăm puțin materiale faptic folosind resursele on-line:

·         Dacă vom căuta pe google cuvintele “Ponta râde” vom obținem niște fotografii semnificative pentru stilul de a râde al acestui om (în toate vizibile direct e singur) și următoarele prime patru rezultate: „Binomul Ponta-Geoană: râde hârb de oala spartă”, „Băsescu: Ponta râde, zâmbeşte, e un Oprescu mai de proastă calitate”, „Ponta râde de Băsescu: Nu-l primim în PSD”, „Uniți Salvăm - Ponta râde nervos la prezența activiștilor”.

·         La căutarea “Băsescu râde” obținem fotografii care arată cu totul alt fel de a râde (una e cu Sarko și Merkel), precum și următoarele titluri relevante: „Traian Băsescu râde cu poftă la canonizarea mitropolitului Andrei”, „Basescu rade in hohote: ironii catre Becali si Dragomir”, „Traian Basescu râde de inaltimea lui Boc”.

·         Despre domnul Tăriceanu nu găsime mare lucru: primul rezultat e Tăriceanu rade tot” – confuzie din cauza diacriticelor, iar primul relevant pentru chestiunea în discuție e destul de surprinzător în raport cu imaginea publică a acestui personaj: „Tariceanu râde de Remes ca-i gras”.

·         Nici domnul Antonescu nu prea râde la modul propriu, dar poate că tocmai de aceea râsul lui este deja subiect de analize: “De ce râde Antonescu” (se concluzionează că ar avea un râs nervos, și că ar râde în momente nepotrivite).

·         Dintre cei tineri MRU pare să nu râdă absolut deloc (motorul de căutare dă informații doar despre opiniile inamicilor lui politici că s-ar fi făcut de râs). Același rezultat în cazul domnului Emil Constantinescu.

·         Un caz interesant este domnul Ion Iliescu: nici un titlu de articol în care să aflăm că râde, dar multe fotografii în care afișează cunoscutul zâmbet larg, vesel, cuceritor. Personajul este deja legendar în această privință. Aflăm de exemplu că Lavinia Șandru râde ca Ion Iliescu și găsim articole de profil în revista Kamikaze ( de exemplu “Ion Iliescu e atât de bătrân că la el venea tatăl lui Moș Crăciun”).

·         Oamenii de cultură nu prea se îndeamnă la râs. Domnul Patapievici nu a fost remarcat de media râzând în public niciodată, la fel nici domul Liiceanu (dar la Humanitas avem o colecție Râsul lumii), după cum domnul Pleșu, deși acesta din urma pare a fi destul des acuzat că și-ar fi râs de unul sau de altul (ultimul caz - Gigel). Situația nu ține de afinități elective, nici domnul Manolescu nu râde, iar căutarea “academicianul râde” nu dă nici un rezultat relevant.

·         Surprinzător, căutarea Arșinel râde sau Stela Popescu râde nu dă nici un rezultat. Nici domnul Caramitru nu prea râde, dar declară că "Traian Băsescu are farmecul său, iar râsul lui este molipsitor".

Discuție

Aș spune de la bun început că atât râsul rău, cât și râsul bun sunt simptome ale temerii de eșec, dacă asta n-ar fi greșit înțeles pentru că a fost spus în acest mod abrupt.

Și ar fi greșit înțeles pentru că ține de condiția omului să nu fie absolut sigur dacă a reușit sau nu, dacă va reuși sau nu. Orice scop este subsumabil unui scop mai înalt, relativ la care reușita de a-l atinge pe cel intermediar poate fi pusă în discuție în mod subînțeles, fie și printr-o ironie. Râzi pentru că ești nemulțumit de ceea ce vezi, faci sau auzi. Atunci te detensionezi brusc. Și ești nemulțumit pentru că tu vrei altceva, fie de la tine, fie de la ceilalți. Mircea Geoană râdea înainte de anunțarea rezultatului final al alegerilor din 2009.

Din această perspectivă doar două feluri de oameni nu râd niciodată. Cei fără nici un scop pentru că trăiesc animalic, dacă o fi existând așa ceva, și Cel care știe de la bun început că scopul lui a fost atins, adică pentru care între trecut și viitor nu este nici o diferență în veșnicie, adică Dumnezeu. Animalele și Dumnezeu nu râd.

Oamenii râd. Toți. Pentru că orice om este failibil. Dintre oamenii publici cei care nu râd de loc se apropie fie de extrema animalică, adică nu cunosc binele și răul, fie își asumă roluri care le dau un statut de mici dumnezei, caz în care fiind slabi sunt covârșiți de responsabilitatea pe care și-o asumă și permanent serioși.

Să ne imaginăm următoarea scenă: o pisică vrea să ajungă la o bucată de pește atârnată undeva sus și tot sare și nu ajunge, iar când cade înapoi dă cu nasul de podea. Cineva se amuză (filmuleț similar aici, de exemplu). De ce anume? De eșecul ei simpatic. E haioasă. Altcineva intervine: hai, dragă, n-o mai chinui ! Îi dăpeștele, pis pis vino-ncoa. Ea mănâncă în timp ce este mângâiată pe blăniță.

Ce s-a întâmplat în relatarea din paragraful anterior? Cineva a sesizat că noi râdeam în timp ce un animal înfometat se chinuia. Eșecul animalului înfometat masca eșecul nostru de a fi generoși cu un animal înfometat.

Dar dacă era o pisică grasă, sătulă, și doar pofticioasă? Poate că săriturile îi făceau bine, poate că era la ora de gimnastică.

Problema nu este că râdem sau că nu râdem. Problema este când râdem și când nu râdem. Adecvarea râsului este în raport cu scopurile oamenilor din jur, de față cu care râdem.

Să râzi poate fi ceva arogant, dar și să nu râzi poate fi ceva arogant. Depinde de context.

Nu există o soluție rațională de a afla când să râzi și când să nu râzi. E o chestie ce ține de bun simț. Ce este bunul simț? Nu știu. Nu știu nici măcar dacă am. Dar m-ar deranja să îmi spună cineva că nu am, mai ales cineva care cred că are. Cu privire la bun simț se exprimă întotdeauna doar alții despre noi, nu noi despre noi. Dar dacă cineva care nu cred că are bun simț mi-ar spune că eu nu am bun simț aș râde. Râde hârb de oală spartă ! Dacă eu chiar nu am bun simț mi-ar folosi la ceva că am râs? Pe termen scurt da, m-aș simți bine, dar pe termen lung nu, n-aș învăța nimic din critica altuia. Și mai depinde de cum am râs.

Suntem în preajma Crăciunului. Când Iisus Hristos a spus “Cum de vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7) s-a referit și la râs. La un anumit fel de râs.

Când un om râde de alții în mod critic înseamnă că nu îi iubește. Dacă râde când este criticat de alții înseamnă că este incapabil să se schimbe, în măsura în care râde de ceilalți (Ponta râde adesea în acest fel), sau că îi iubește, în măsura în care râde de el însuși.

În raport cu iubirea s-ar putea diferenția mai multe specii de râs.

A râde de omul pe care îl dușmănești. Este o răutate, o judecare, ba chiar o răzbunare. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl dușmănești. Este un masochism, ori o recunoaștere a înfrângerii pentru a capta bunăvoința învingătorului, dar poate fi și o smerire a ta care ai învins cu adevărat. Sau poate fi doar un semn de slăbiciune - râde el, dar nu e râsul lui.

A râde de omul pe care îl iubești. E râsul drăgăstos al celui mare pentru cel mic pe care îl îndrumi, dar e și e râsul copilului pentru părintele sau profesorul care a greșit, iată, chiar și el. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl iubești - e un râs care cheamă la dragoste din partea celuilalt. O cochetărie sau chiar un strigăt.

A râde de omul care îți este indiferent. Râdem de acești oameni atunci când nu suntem suficient de sus în raport cu propriile noastre standarde ca să îi putem ajuta în loc să râdem de ei. Adevărata superioritate se manifestă prin susținere, prin ajutor. Când n-o am, râd. E mai simplu. Uneori poate fi și un indiciu de lene sufletească. De ce să fiu de ajutor controlându-mă să tac? Însă gura bate fundul. Vulgar, dar adevărat. Nu îmi voi face prieteni în acest fel. În fine, a râde de mine însumi în fața cuiva care îmi este indiferent. Asta e ca și cum aș asculta la căști când mă plimbe cu cineva pe stradă. Dacă sunt cu cineva e preferabil să fac conversație, să fiu atent la el, nu tot la mine, fie și râzând de mine însumi. Chiar dacă mă ironizez, nu îl înalț pe el, ci mă țin tot pe mine în centrul atenției.

Râsul rău este râsul care judecă. Râsul bun este râsul care iubește.

Nici râsul rău, nici râsul bun nu sunt adevăratul râs. Râsul autentic este întotdeauna simpatic, spontan și nesubsumat vreunui scop. Râsul adevărat este fără scop fie pentru că temporar l-ai suspendat, spre odihnă (workoholicii, încrâncenații după succes nu râd, și de aceea nici nu prea îl obțin), fie pentru că l-ai atins deja.

Fericiți cei ce râd spontan.

Bancurile ne fac adesea să râdemm spontan. Două roșii pe o șină, una: dragă, uite vine trenul ! Cealaltă: Ete fleoșc ! Ce e un punct alb și un punct roșu pe cer? Porumbelul păcii în chiloți de baie. Ce e un punct negru și două puncte albe pe cer? O muscă cu vată în urechi. Etc.

Râsul spontan cel mai frumos este veselire. Veselirea este râs spontan din dragoste. Nu te poți veseli de altul sau de tine, ci te veselești pur și simplu, sau ne veselim pur și simplu. "Trebuia însa să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat." (Luca, 15, 32).

Să vedem cum se aplică schema de mai sus la un caz concret, numărul executat de un claun la circ. Reprezintă acest tip de râs o formă de ascundere a eșecului sau nu? Problema e un caz particular al întregii industrii sau uneori vocații actoricești a râsului, de la claun până la Stela și Arșinel și Doru Octavian Dumitru.

Dacă am asimila ce fac ei cu a spune bancuri pur și simplu sau cu ceva echivalent, atunci ar fi vorba de un râs autentic, pentru odihnirea noastră. Pare plauzibil, și e confirmat de ideea de industrie a divertismentului. Însă cred că lucrurile sunt ceva mai complicate.

Poate că este vorba și de o latură ce ține de mascare eșecului, nu atât al lor, ca actori, ci al nostru. Este claunul un personaj trist, mai trist decât noi, și care își asumă acest rol pentru a ne ajuta pe noi să ne simțim mai bine ? Claunul se sacrifică pe el însuși pentru ca noi să rădem ? Pare rezonabil să interpretăm că este o doză de altruism în ce face claunul, în măsura în care nu practică doar o meserie ci face ceva din vocație,  poate un act de dragoste față de copiii din bănci și de părinții lor. Sau față de oamenii veniți să se relaxeze într-o sală de teatru.

În funcție de felul în care suntem făcuți să râdem poate că ceea ce face claunul e și încurajarea unui act de cruzime a noastră, de genul exemplului cu pisica. În multe desene animate cred că se poate vedea asta. În funcție de calitatea umorului, cum se zice, s-ar putea să avem de a face cu umor autentic, sau cu un râs de mascare a eșecului. Poate chiar în același spectacol.

Sintetizând discuția despre cazul concret, râsul la circ ar putea fi autentic sau o formă de ascundere a eșecului în funcție de felul de umorul practicat de claunul respectiv în general și în acel moment, de talentul lui și de forma în care se află. Dar chiar dacă mizează pe un umor de genul că se împiedică și cade în fund, iar copiii râd, acesta rămâne un sacrificiu făcut de el, o formă de altruism față de copiii din sală, o faptă făcută din vocație, din dragoste, dacă este un claun adevărat. Și atunci copiii îl iubesc. La un spectacol bun râdem de oameni pe care îi iubim și rădem cu oameni pe care îi iubim. Nu mai suntem actori și spectatori, ci suntem cu toții, împreună.

Singurul fel de râs care dă semne bune despre o persoană publică este acesta din urmă: râsul împreună, spontan. În rest, mai bine lipsă.

____

Acest articole este o dezvoltare a unei postări mai vechi: http://virgiliordache.blogspot.ro/2013/03/despre-rasul-de-diverse-feluri.html

Partea plină a paharului: România renaște

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/fara-categorie/partea-plina-a-paharului-romania-rena%c8%99te/#comment-164080 )

Procesul de transformare a României în bine nu poate fi oprit, oricâte eforturi s-ar face în acest sens de la nivelul unor instituții ale statului. Tot mai mulți oameni și-au luat viața în propriile mâini și fac lucruri bune cu ea. Nu am de gând să țin un discurs despre valoarea inițiativei private și a liderilor responsabili, am să dau doar câteva exemple, care nu fac neapărat rating, însă care există zi de zi.

1 Marți la Biblioteca Națională WWF-România și fundația Ivan Patzaichin – Mila 23 au lansat Cartea Mării Negre (se poate descărca de aici). Am văzut liderii acestor organizații, oameni dintr-o bucată cu valori clare care mi-au inspirat și titlul acestui articol: să vedem partea plină a paharului, să facem tot ce putem face în condițiile actuale, oricât de multe rele s-ar petrece în jurul nostru. Nu se poate ca până la urmă să nu reușim. Cartea se adresează educației ecologice la nivel preuniversitar. Vor lucra cu ea și viitorii profesori de biologie și geografie din universități, printr-o abordare grass-root, implicând doar studenții interesați, fără un cadru formal. În aceeași notă de pragmatism cuplat cu entuziasm și metode pedagogice inovative pe net circulă un nou filmuleț care merită văzut de orice iubitor al naturii (A természet leckéi, cu traducere aici).

2 Există un bar în București făcut de geologi pentru geologi. De obicei lucrurile care se petrec aici sunt cele din orice bar: drink, jazz, rock, țigară, dar săptămâna trecută a fost un concert special: colinde ale copiilor de la Valea Plopului (afiș aici). Un concert caritabil în urma căruia s-au strânsă o grămadă de lucrușoare care apoi duminică le-au fost duse celor care aveau nevoie de ele. Dintre studenții mei cei care nu au ajuns deja se gândesc acum să strângă un ban ca să trimită și ei ceva folositor. Fără conotații religioase, doar pur și simplu. Învățăm să lucrăm în echipă.

3 La Cluj un grup entuziast de economiști români din diaspora cu antecedente în munca altruistă pentru țară (de ex. Sebastian Buhai, fost editor la platforma acum.tv a diasporei în vremurile ei de glorie) împreună cu colegi de la Universitatea Babeş-Bolyai au lansat platforma Econacademia. Un prim obiectiv operațional organizarea unei conferințe anuale la standarde internaționale pentru prezentarea unor rezultate economice relevante pentru România (detalii aici). Condiție de eligibilitate în comitetul științific este publicarea în reviste de top din domeniul economic (primele 5 din clasamentele internaționale și cel imediat următoare). Comitetul include și oameni de la Banca Națională. Între ce se vrea vedem și reversarea parțială a brain-drain-ului, participarea unor deținători de premii Nobel, alte lucruri foarte ambițioase. Una peste alta este o acțiune care va modifica puternic fața cercetării din științele sociale românești.

4 Tot marți Universitatea din București a circulat către cadrele didactice o noutate în procesul de evaluare a acestora: fișa de evaluare între colegi. Ea este complementară celei de autoevaluare, evaluării de către colegii șefi și celei de evaluare din partea studenților. Fiecare coleg are acum posibilitatea să dea calificative celuilalt și să comenteze la liber cât dorește, dar sub semnătură. În acest mod se vor dezamorsează foarte multe dintre frânele informale care subminează calitatea capitalului social, încrederea dintr-o comunitate academică. Chiar dacă opiniile personale vor fi aceleași, va exista cu siguranță mai multă reținere în a le exprima verbal în fața altora o dată ce ai scris într-un fel, sau o dată ce ști că alții au cu totul alte opinii. Iar când toate opiniile vor fi de același fel din partea tuturor înseamnă că ele se bazează pe ceva obiectiv. Măsura asta va accelera evoluția climatului de lucru către unul favorabil standardelor academice înalte.

5 Liderii celor cinci mari universități din România cer renunțarea la tratamentul egalitarist al universităților din România și la acordarea dreptului de conducere doctorală unei instituții indiferent de performanța științifică. Sunt criticate explicit politicile de disipare a resurselor pentru susținerea activităților performante și o legislația a muncii care împiedică motivarea cercetătorilor (detalii aici). În climatul politic actual aservit pe planul educației și cercetării adepților contrareformei acesta este un act de curaj, cu semnificație strategică majoră pentru dezvoltarea spațiului academic românesc.

6 Societatea civilă românească a reacționat în bloc la ce s-a încercat în parlament săptămâna trecută, iar acțiunile ei au fost convergente cu ale tuturor partenerilor noștri strategici din lumea democrată. Am fost curajoși și nu am fost singuri. Cei care se bazau pe confuzie și lipsă de reacție datorită proximității sărbătorilor au eșuat. Operațiunea Salvați a trecut din faza de contestare a proiectelor în cea de contestare a corupției în genere. Oamenii își asumă un bine și un rău. A inhiba prin critici revolta acestor oameni cum că nu e organizată deja în mod coerent conceptual e ca și cum ai critica faza de aprindere la motor pentru faptul că e o simplă explozie, care nu produce încă lucrul mecanic. Unii ar dori să construim pistoanele și toată transmisia, să-i punem volan și să își asume cineva să fie lider. Dar liderul și ideologii vor fi discreditați imediat mediatic, ținte pentru cei cărora li se lezează interesele cleptocratice, de unde și respingerea ideii de a avea lider de către cei implicați. În condițiile presei aservite de acum este mult mai bine fără lider. Chiar dacă nu vor avea niciodată un lider este suficient ce se întâmplă ca să dea apă la moară opoziției pentru două lucruri: eliminarea corupților din propriile ei rânduri, și mai ales eliminarea corupților din rândurile celor de la putere.

7 A apărut o carte fundamentală pentru România de acum, Diavolul în Istorie. Tocmai am terminat-o de citit. Îți modifică în mod complet modul de percepere a tribulațiilor ideologice de la noi, inclusiv a celor spiritualizante și naționaliste. Te scoate din orice naivități ar mai fi posibile. Este de-a dreptul șocantă convergența textuală dintre viziunea creștină de a fi adusă la nivel de stat și articolul lui Mussolini despre doctrina fascismului. Cineva care a cunoscut fața răului care ne-a mutilat viețile noastre și poate mai ales pe cele ale celor apropiați nouă nu se mai poate opri să nu aducă și altora la cunoștință cele știute, nu mai poate să nu tragă un semnal de alarmă fără încetare. Cred că Humanitas ar trebui să caute un donor în țările care susțin libertatea de gândire și cartea acesta să fie distribuită gratuit către orice casă din România. Poate că un astfel de proiect civic ar avea șanse să accelereze dizlocarea somnului rațiunii într-o țară în care nu toți oamenii s-au trezit la realitate. Dar în care există semne tot mai intense că sunt pe cale să se trezească.

Procesul de transformare a României în bine nu poate fi oprit, oricâte eforturi s-ar face în acest sens de la nivelul unor instituții ale statului. Avem prieteni care ne susțin, iar cei care ne doresc răul au tot mai puțină putere să ne influențeze. Tot mai mulți oameni și-au luat viața în propriile mâini și fac lucruri bune cu ea. Pentru ei, pentru cei din subordinea lor, pentru cei din jurul lor.

Despre mândrie, putere și cunoaștere

Mândria este părerea bună despre tine însuți afirmată ție însuți și vizibilă celorlalți. Cu cât ai mai multe puncte slabe pe care crezi că nu le poți depăși, cu atât ții să te convingi pe tine și pe ceilalți că ești puternic, când de fapt nu ești. Când începi să crezi că sunt șanse să scapi de ce nu îți place la tine devii tot mai puțin mândru, și mai puternic.

Mândria este un semn de nelinișite interioară, de viață orientată strategic poate bine, dar tactic rău. Mândria este o suferință inutilă. Exemplul suferinței din mândrie nu ajută decât prin exemplul de a nu urma un astfel de exemplu.

Mândria este invers proporțională procentului de putere personală la care ai ajuns din cât ai putea ajunge cel mai mult.

Persoana mândră nu poate primi daruri cu adevărat, pentru că s-ar simți pusă în inferioritate, pe care inferioritate în fața altuia o urăște deoarece se simte inferioară deja. Va simți nevoia să dea ceva în schimb. Dacă nu poate da nimic în schimb va respinge sau returna darul.

Mândrul este întotdeauna suspicios când nu i se cere nimic după ce într-o anumită situație de viață i s-a dat ceva. El nu poate înțelege că există daruri, că există ajutor dezinteresat. El va crede că se dorește să fie manipulat, chiar dacă nu înțelege cum și nu va afla niciodată în ce fel a fost manipulat (pentru că nu a fost). Dar va refuza cu obstinență să nu proiecteze schema sa de gândire asupra altora, pentru că nu poate să nu o facă, încă.

Mândrul nu poate comunica ușor cu oamenii, nu își poate deschide sufletul și nici nu poate primi un suflet deschis. Are o barieră, vamală. Tot ce trece trebuie verificat și taxat. Valoarea supremă a mândrului este sentimentul de siguranță, de control asupra a ce se întâmplă cu el sau cu ea, tocmai pentru că este ușor de perturbat pentru că este slab.

Mândrul cade în minciună pentru a-și proteja sinele său slab. Când și-a asumat o obligație, decât să vină și să spună altora nu pot, ajutați-mă, preferă să se retragă invocând un pretext. Uneori își ia jucăriile și pleacă, indiferent de consecințele pentru el și pentru alții. Dacă vrei să îl ajuți nu îi spune niciodată că nu crezi în pretextul lui. S-ar putea să revină și astfel va fi mai puternic, spre binele lui și al celor din jurul lui.

Persoana mândră își va construi o lume alternativă, în care să fie cea mai puternică dintre cei care trăiesc în această lume alternativă. Cea mai tristă lume alternativă este cea în care trăiești doar tu.

Disprețul oamenilor și criticile răutăcioase sunt pentru omul mândru cel mai rău lucru care i se poate întâmpla. Nu își dă seama că printr-o simplă schimbare de atitudine, prin absența totală de reacție emoțională, toți cei care sunt răutăcioși devin demni de compasiune, așa cum și sunt.

Cu cât este mai puternic cineva, cu atât mai puțin se arată ostentativ a fi puternic.

O grup de oameni mândri nu va putea face nimic împreună, nici măcar să primească ceva în comun. Iar de oferit ceva în comun cu atât mai puțin, fie și celui mai sărac și nevoiaș om. Fiecare va dori să ofere doar el sau ea, el și numai el sau ea și numai ea. Persoanele mândre nu pot face o alianță în numele binelui. Ci doar în numele răului, al unei amenințări comune.

Cu cât omul este mai slab și mai mândru, cu atât mai mare este dorința lui de a avea poziții de putere. Un om mândru care ocupă o poziție de putere este o catastrofă pentru ceilalți, deoarece va folosi puterea primită doar pentru sine, cu atât mai mult cu cât mai mult duce lipsă de ea.

Relația dintre mândrie și cunoaștere este neliniară. Cunoașterea puțină și multă sunt asociate mândriei puține, iar cunoașterea în curs de consolidare este asociată unei mândri mari. Când ne-am apucat să cunoaștem și simțim că începem să scăpăm de mândria de a cunoaște e semn că am început să cunoaștem destul ca să ne fie de folos nouă și altora ceea ce cunoaștem. Dacă ne oprim înainte de acest punct există riscuri mari pentru noi și pentru alții.

Când o societate de oameni se oprește în masă înainte ca să cunoască destul ajunge la catastrofe raționaliste, prin aplicarea unei cunoașteri insuficiente în condiții de exacerbată mândrie instituționalizată.

Liderii unei societăți sau ai unui grup sunt persoanele care dețin puterea doar când aceste persoane care o dețin nu și-au dorit puterea. O societate va avea lideri politici autentici doar atunci când cei care nu își doresc puterea vor fi dispuși să lupte din toate puterile cu cei mândri și slabi puternic motivați care și-o doresc pentru ei, să lupte doar ca să ajute pe alții folosind puterea politică.

Noua strategie de cercetare – materialistă și pseudo-holistă

(http://www.contributors.ro/editorial/noua-strategie-de-cercetare-%E2%80%93-materialista-%C8%99i-pseudo-holista/ )

Ceea ce îmi propun în acest mic și efemer text este doar să demolez mitul că strategia de cercetare și inovare 2014-2020 este spre binele României. Pentru asta mă voi folosi de aparatul conceptual al clientului așa cum apare din text, anume cel holist.

O strategie națională de cercetare fără autori. Presupoziția ontologică este următoarea: creativitatea nu aparține persoanelor, indivizilor, cercetătorilor, ci grupurilor. Un număr de experți anonimi a propus, alți anonimi, dar mai puțini, au sistematizat, sintetizat și selectat, iar alții, și mai puțini, au dat forma finală. Autor nu e deci nimeni anume, ci Grupul, Comunitatea. Chiar și cei care nu mai găsesc nici măcar o literă din ce au propus ei (marea mojoritate) trebuie să și-o asume, altfel sunt declarabili ca iraționali. Pentru cine nu cunoaște teoria, comunitatea există înainte să existe vreun om anume. Ăștia, oamenii, sunt ceva secundar, doar vin și pleacă să umple sau să golească niște roluri vacante din structură. Institutul de cercetare e mai ales o clădire cu birouri goale și aparate neutilizate, în care plasez o resursa umană gândită ca un întreg fără chip de om, dar cu oarece turn-over organizațional (exprimat din lipsă de altă unitate de măsură mai potrivită în oameni pe unitate de timp). Cu o excepție semnificativă: a managerului general, suprem (de neînlocuit), care, deși pare contraintuitiv, nu este un om, el se crede Instituția așa cum Soldatul Švejk se credea sfinții Chiril și Metodiu ca să capete porție dublă la spital. Sau cum partidul comunist era Partidul, indiferent de oamenii care îl populau, cu excepția lui Le Conducator (termen teoretic creat special pentru Nicolae Ceaușescu). Așa și aici, nimeni nu are vreo responsabilitate, cetățeanul care vrea să dea un feed-back în consultaera publică se află în fața unui dialog kafkian cu instituții anonime și puternice (în treacă fie spus el nici măcar nu este un cetățean, i se pare asta în falsa lui conștiință – în realitate este un deținător de CNP pe o durată limitată în evidența de ansamblu a Statului. Cip încă n-are).

Cu toate că astea sunt presupozițiile ontologice, și anume holiste, toată lumea știe că atunci când se contruiește un plan strategic finanțat de stat în România de azi marea bătălie este să ai mica ta direcție la care te pricepi precizată explicit în plan, fie și la anexe. Astfel ai garantate proiectele potențiale pe care cu siguranță doar tu le poți câștiga, dar fiind nivelul de detaliere a priorităților și comunitatea mică de entități juridice și persoane care pot aplica. În cazul altor strategii e și mai și, ai deja proiectele gata, miniere, energetice, mai trebuie doar strategia de dezvoltare în care să le plasezi. La fel de important este să nu se observe remorcarea strategiei la interesele personale și de grup foarte clar, să ai o metodologie care să reducă tensiunile dintre cei care au câștigat și cei care au pierdut. Cu cît planul strategic va fi mai detaliat, cu atât va fi mai mare introducerea care să dovedească faptul că este numai și numai în interes național ca statul să dea bani pentru ceea ce te pricepi doar tu și ai tăi să faceți, cel care ați reușit să vă strecurați prioritățile personale și de grup. Nu îmi propun în acest text să dovedesc empiric cele afirmate în acest paragraf în cazul noii strategii de cercetare lansate în dezbatere acum câteva zile (aici). O vor face cu siguranță alții, dacă mai are cineva curaj în fața discreționarismului puterii actuale în alocarea fondurilor.

Dar putem observa că într-un model holist al statului avem nevoie de mai multe tipuri de capital: uman, financiar, fizic (infrastructură, etc), cultural, social. În mare din strategie rezultă că există ceva infrastructură și că trebuie concentrată și mai bine, că marea majoritate a capitalului uman a zburat în țările calde și nu știm dacă și când se va întoarce, și că avem nevoie de bani pentru niște lucruri foarte foarte preciese din diferite domenii (pe planul 1), colateral și pentru niște domenii mai generice și neimportante cum sunt cercetarea fundamentală (pe planul doi), de parcă aplicațiile ies din pălărie hocus pocus preparatus, fără cunoaștere fundamentală. Asta e însă un detaliu de proritizare, când n-o să mai fie ministru de la politehnică se schimbă în doi timp și trei mișcări, și adio consens pe strategie. Se știe de pe acum. Ce este realmente grav este că despre capitalul cultural nu există nici măcar o vorbă în strategie, cu excepția subtipului capital intelectual (cu referire la rezultate precise de cunoaștere din anumite domenii). Iar despre capital social nici atât – zero. Ori tocmai acestea, calitatea capitalului cultural și social din România sunt cele care restricționează major dezvoltarea țării și în particular dezvoltarea sectorului de cercetare. Nu banii și nici infrastructura. Bani s-au tocat cu nemiluita în MENER-uri, AGRAL-uri și RELANSIN-uri, iar infrastructură s-a cumpărat la greu și zace uneori nici măcar montată, deja uzată moral. Am o rudă care întâmplător a lucrat la o firmă privată care se ocupa de producție de ciuperci și avea un proiect ca IMM cu o universitate. Când le-a venit uscătorul inovator de ciuperci de la domnul Profesor era de fapt o cutie goală, de tablă, iar ciupercile au fost uscate la soare, noroc că nu ploua și activitatea a fost raportată ca fiind o testare de succes a uscătorului. Care însă trebuia introdus în inventarul firmei și ... de aici nu mai povestesc, pentru că ieșim de sub zodia umoristicului.

Datorită culturii organizaționale a climatului de lucru, a relațiilor informale inter-umane care subminează ethosul de performanță academică, de excelență, se vor usca încă multă vreme ciuperci ca mai sus în proiectele aplicative din România și nimeni din cei 15000 de cercetători din diaspora pe care i-am dori înapoi nu se vor întoarce în țară vreodată. De altfel cuvântul excelență a dispărut aproape total din vocabularul noii strategii, apărând doar sporadic pe ici pe colo din inerție după reforma din spațiul academic. Excelența este ceva ce subminează obediența, ceva ce afirmă personalitatea cercetătorilor, ceva de care n-avem nevoie. Se vede că cineva a tras cu dinții să nu se piardă tot din ce s-a câștiga la refromă,  cineva curajos, dacă pot să spun așa.

Miza ignorării capitalului cultural și social e simplă. Ce nu există nu trebuie cunoscut, iar ce nu trebuie cunoscut nu primește bani. Deci științele sociale și umane, care se ocupă într-un model holiste de gândire de aceste forme de capital, nu trebuie să primească bani. Conform modelului de gândire materialist-dialectic primează economia asupra ideilor, a gândirii, deci dacă pompăm în asistarea dezvoltării bazei economice care face bani o să se dezvolte de la sine și suprastructura, o să țâșnească ca dintr-o fântână arteziană ideile și cultura de la sine din fabrici și uzine. Se știe sloganul: Noi muncim, nu gândim. De gândit o să gândim la timpul cuvenit, când legile istoriei vor împlini, vor coace momentul. E limpede că la putere sunt reprezentanții autotintitulați ai clasei muncitoare, nu ai celor ce gândesc. Perpetuăm de 24 de ani aceeași dihotomie absurdă și contraproductivă de sorginte comunistă a unor tehnocrați fără curajul răspunderii, al semnăturii. Ascunși în spatele ședințelor de partid.

Cei care au imprimat modul de gândire al acest document sunt adepții ideologiei scientismului. Ei ratează relația de incluzine a științei în cultură pentru că nu îi interesează mofturi de-astea. Autorii nu realizează că știința este doar o formă a culturii, că ideile științifice sunt de nedespărțit de restul ideilor care circulă, că niciodată nici o instituție de cercetare din România nu va produce nimic oricâți bani s-ar băga în ea în actualele condiții de capital cultural și social. Pentru că mai toți cei creativi vor pleca din acest sistem, ca și până acum. Nu realizează că nimic din știință nu se poate nici măcar comunica fără riscuri într-o societate dacă nu există cunoaștere cu privire la presupozițiile cunoașterii produse și a modului cum poate fi ea utilizată ideologic într-un fel sau într-altul. Iar asta vine din științele umaniste. Războinicii scientismului au pornit la lupta cea mare împotriva științelor umaniste.

Poate că nu întâmplător despre Etica în cercetare, dezvoltare și inovare găsim doar următoarele cuvinte în toată Strategia: „Responsabil cu etica în cadrul sistemului CDI este Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării (CNECSDTI).” Nimic despre cunoașterea de tip Mang&Ponta, nimic despre excelență muncii persoanelor ca obiectiv național, nimic pe fond despre felul în care practicile care încalcă standardele academice au distrus și distrug în masă capitalul social din comunitatea cercetătorilor. Nimeni dintre cercetători din diaspora să se întoarcă într-un astfel de sistem oricât de „concentrat” al fi el și bine plătit. Ar însemna să își vândă stima de sine pentru bani.

O abordare realmente holistă ar fi acordat o atenție la fel de mare fiecărui tip de capital necesar pentru România și dependent de cercetarea  din institute, universități și firme. Din modul de structurare a strategiei e limpede că avem de a face cu un pseudo-holism, nu cu un holism real, adică se invocă binele și structura întregului, România, fără a face apel la un model conceptual realmente holist, care să dea seamă de toate componentele stucturale necesare pentru o bună funcționare a țării. Ce pare că interesează este mai degrabă direcționarea resurselor către niște grupuri de interese asociate unora dintre formele de capital necesare României, nu însă și altora.

Afirmația că avem de a face cu o retorică pseudo-holistă la remorca unor interese de grup se poate susține și la nivel de detaliu. Incapacitatea unora dintre conducătorii de doctorat de a obține finanțare pe baza unor proiecte de cercetare în competiție cu colegii lor se reflectă în strategie prin politica de asigurare a finanțării pentru programe doctorale în genere. Dar binele școlii doctorale nu constă în faptul de a avea bani în genere prin finanțare instituțională globală pe școală, ci de a crește productivitatea prin înlocuirea celor neperformanți cu conducători de doctorat performanți pe bază de rezultate ale doctoranzilor și competiție de proiecte ale conducătorilor de doctorat.

Este iresponsabil și imoral să impui o strategie de cercetare a României care să servească preponderent intereselor de grup ale liderilor pe educație/cercetare din partidele aflate la putere, fără vreo considerație pentru interesele naționale și ale cetățenilor alta decât standardele înalte și cultura scientometrică perpetuată de managerii executivi ai cercetării (bravo lor) de la mandatul Funeriu la cel actual. Dar nu este și surpinzător, pentru că un plan strategic național nu face decât să reflecte forța de lobby a celor implicați. Iar la ora asta pseudo-holiștii au o forță incontestabilă. Forța anonimă (așa cum sunt și ei) a ignoranței celor care îi susțin indiferent de modul cum cheltuie banii publici.

Atâta vreme cât valorile promovate de SNCDI 2020 sunt exclusiv materialismul pe plan ontologc și holismul pe plan organizațional (iar acesta mai este și neautentic) a mai vorbi de inteligență strategică în implementare ca alternativă la comandă și control, a cere asumare individuală a valorilor acestei strategii este o cacealma lipsită de orice subtilitate, de-a dreptul jenantă. Cui i se cere asta, dacă nu mai există indivizi ? Creatorii anonimi care se cred instituții și-ar dori ca pentru banii care vin pentru anumite priorități de cercetare cercetătorii să își schimbe valorile personale, să fie adică utilitariști. Ghinion, cercetătorii creativi sunt în genere deontologiști în ce privește valorile fundamentale. Dar speranța autorilor este semnificativă: o speranță utopică de modelare a omului către o formă pe care un grup de oameni fără nume o consideră ca bună. De ce este considerată bună? Pentru că reflectă sistemul LOR de valori, dacă pornim de la premiza de onestitate, sau pentru că e o metodă bună de a folosi oamenii pentru a ne atinge interese de grup, dacă punem la îndoială onestitatea. Cum grupul este heterogen cel mai probabil este să avem de a face cu un amestec al celor două situații.

Există premize serioase ca strategia de cercetare și inovare 2014-2020 să nu aibă mare folos pentru România dacă va rămâne în forma actuală. Dacă aș fi holist aș include un obiectiv transversal dedicat cercetării și identificării căilor de adecvare a regulilor formale de la toate nivelurile ierarhice publice la capitalul cultural și social existent în vederea creșterii productivității științifice, a performanței economice și a dezvoltării unei democrații substanțiale funcționale în România.

Dar nu sunt. Strategia va rămâne așa cum este până când cei care nu sunt continuatori ai socialismului științific vor veni la putere în România.