Iarna la Valea Plopului

O aplicare a inteligenței critice

( și pe http://www.contributors.ro/cultura/o-aplicare-a-inteligen%C8%9Bei-critice/ )

Săptămâna asta domnul Pleșu reia un text mai vechi despre proasta folosire a inteligenței. Inteligența poate fi folosită prost fie prin exces, fie prin carență de ceva anume : prin exces critic, prin exces tehnic, prin exces sofistic, prin carență de cultură, de morală sau de spirit. În acest scurt articol comentez tipologia din perspectiva unei persoane înclinate spre excese critice și tehnice. Rostul comentariului este să ne facem o idee de ce unii oameni inteligenți își văd în continuare de felul lor de a fi fără să fie influențați pe fond de categorisirea proastei folosiri a inteligenței.

Tipologia dojenitoare concepută pe model aristotelic (calea de mijloc e cea mai bună) servește practicării unor valori morale și estetice asociate unui mod de viață care face persoana respectivă să fie frecventabilă. Acesta e termenul folosit. Valențele acestei tipologii astăzi par preponderent formative, într-o societate secularizată. Într-una creștină ideea de frecventabil nu știu unde s-ar încadra.

Aplicată unor cazuri extreme ca model descriptiv tipologia este riscantă. Kant: exces critic și exces tehnic. Kant vs. Hegel: inteligență fără spirit vs. inteligență cu spirit. Cerul kantian al stelelor fixe sugerează o lume amplă, dar o lume tot a mea, ca și legea mea morală din mine, nu o lume întemeiată în transcendent (cea mai populară lume care nu manifestă carență de spirit). Asta dacă asociem spiritul cu transcendentul, cu acel capăt al realului despre care se poate vorbi relativ ușor oricui comparativ cu capătul celălalt, transcendental, important pentru Kant, dar despre care nu se poate vorbi aproape nimănui, iar când se întâmplă asta o poți face doar foarte tehnic.

N-aș fi prea critic cu inteligența critică, într-o ordine a frecventabilității stă destul de bine. Tipul de inteligență cel mai puțin frecventabil îmi pare a fi inteligența fără morală, la care se încadrează ca subtip cea care face excese sofistice din interes (le-ar putea face și ludic, dar unii să nu prindă ironiile). Restul inteligențelor mi se pare că au mai degrabă roluri diferite într-un dialog public, se potențează și se limitează reciproc și au meritele lor, mi se par frecventabile.

Modelul unei inteligențe înțelepte, echilibrate, către care celelalte inteligențe se îndreaptă printr-un efort permanent, un ideal esențialist, l-aș completa cu cel al unor inteligențe autentice, poate chiar utilizate excesiv unele, aflate însă într-o permanentă dezbatere civilizată, un ideal al asemănărilor de familie între tipurile de inteligențe, ceea ce revine la o dispariție a caracterului real al tipurilor.

Am pornit cu ideea că primul model, esențialist (adevărata inteligență ca bine folosită inteligență) este folositor mai ales normativ, și am sugerat că al doilea, al inteligenței des-centrate, sau pluri-centrate, este folositor mai ales descriptiv. S-ar putea însă ca și al doilea model să aibă un folos normativ, însă pentru alt tip de structurare a valorilor într-o societate. Și anume pentru o societate în care toleranța diversității culturale și psihologice a oamenilor este o valoare prioritară.

Dacă adepții modelului ascensional al inteligențelor, dinspre carențe și excese către norma înțelepciunii, sunt în interacțiune cu cei ai modelului diversității și complementarității inteligențelor ei își pot pondera reciproc tendințele pentru care uneori nu se frecventează, a primilor spre elitism, a celorlalți spre relativism valoric. Dacă identitatea personală este însă puternic asociată unui model sau altul, atunci vocile importante vor crea învățăcei, grupuri între care nu va exista un dialog real, nimeni din grup nu va asculta cu adevărat pe cel din grupul cu mod de viață diferit.

În aceste condiții devine clar că afirmația din textul comentat că aproape orice se poate spune aproape oricui într-un mod simplu poate fi verificată empiric doar atunci când celălalt te ascultă. Dacă nu te ascultă cel cu care vorbești întrebarea despre adevărul ei este lipsită de sens.

Într-un mod paradoxal, unii oameni inteligenți pot comunica mai puțin între ei decât oameni mai puțin inteligenți. De aici fărâmițarea exagerată a comunităților intelectuale comparativ cu a celorlalți oameni dintr-o țară. Oamenii mai puțin inteligenți nu sunt vulnerabili la îndrăgostirea de scheme conceptuale, de exemplu de cele aristotelice (folosită doar în fundal de domnul Pleșu cu gândul de a transmite cunoaștere filosofică în vorbe pe înțelesul aproape oricui) sau wittgensteiniene (la care am făcut aluzii explicite aici). Oamenii mai puțin inteligenți se pot lăsa purtați doar de limbajul comun, mult mai bogat decât reconstrucțiile teoretice. O schemă teoretică nu va putea niciodată depăși bogăția limbajului comun. De aceea un scriitor bun va fi de mult mai mare folos oamenilor din țara lui decât un filosof bun. Primul va spune multe multora, iar al doilea puține puținora. De aceea filosoful nu va putea fi niciodată rege, sau cel puțin nu va fi datorită faptul că este filosof, ci mai degrabă în pofida acestui fapt. Filosoful va fi de folos țării lui doar pe termen lung, când limbajul comun și ideile exprimabile în el vor fi influențate semnificativ de textele lui.

Proasta sau buna folosire a inteligenței s-ar putea să fie evaluabilă obiectiv doar în context organizațional, de breaslă, regional cultural, nu la modul general. Dar obiectivitatea nu este o valoare în sine. Se știe, de altfel, că nici nu poate exista. Azi, când e mai degrabă ceva de făcut, de salvat, decât de gândit, s-ar putea să nu mai fie nici frecventabilă, manifestându-se îndeosebi la idioții utili. Atunci e mai practic poate să tăcem. Sau nu ?

Nu m-aș fi gândit la cele de mai sus fără textul domnului Pleșu, drept pentru care îi mulțumesc.

Demnitatea, libertatea, conștiința și dreptatea unui popor se construiesc prin educație și cultură

(pe contributors aici http://www.contributors.ro/fara-categorie/demnitatea-libertatea-con%C8%99tiin%C8%9Ba-%C8%99i-dreptatea-unui-popor-se-construiesc-prin-educa%C8%9Bie-%C8%99i-cultura/ )

“Acum este momentul să construim o Românie puternică", a urat dl Victor Ponta ziua națională în 2013. Iar dl Antonescu a completat la rândul său că “numai împreună putem construi România”. În acest text susțin că unii lideri români au un capital uman personal precar: deși declară la ocazii că vor să construiască, să lase ceva în urmă, nu au, ei și echipa lor, cunoștințele manageriale și mentalitățile necesare să o facă și ca urmare subminează toate valorile din titlul acestui articol.

Mai susțin afirmația că între investițiile disproporționate în capital fizic, în particular în infrastructură (ilustrată de obsesia autostrăzilor din guvernarea actuală) și starea conflictuală a societății există o legătură organică. Ura și disprețul sunt la cote înalte pentru că mulți dintre noi sunt incapabili de cunoaștere reciprocă și toleranță, iar asta se întâmplă pentru că statistic vorbind trăsăturile umane medii rămase în acest spațiu geografic sunt destul de aproape de ceea ce am putea numi ignoranță, proastă educație, perenizate prin faptul că majoritatea cetățenilor au modele de succes inadecvate, lideri politici care adună în jurul lor oameni cu un capital cultural personal subțire. Bădărăniile și mahalagismele din media care îi reprezintă pe cei care ne duc media statistică spre situația de mai sus nu fac decât să ilustreze starea acestor oameni.

Ce înseamnă a construi un stat ?

Să construim, dar cum? Are sens să ridicăm clădiri de institute și în același timp să încurajăm indirect toți oamenii tineri capabili să facă cercetare să plece din țară? Are sens să dăm drumul la puzderie de șantiere bisericești, dar cunoștințele de greacă, latină și ebraică al tinerelor generații de slujitori să nu le permită să citească textele sacre și patristice în original?

Orice manager de proiect sau de organizație știe că este o eroare gravă să aloce dezechilibrat resursele, știe că procesul de producție depinde tocmai de relațiile subtile dintre diferitele forme de capital necesare. Atunci de ce întreținem un astfel de dezechilibru în mod sistematic? De ce facem datorii publice tot mai mari pentru infrastructură și consum pe care nu le vom putea plăti niciodată pentru că nu vom fi niciodată capabili să producem ceva în absența unei resurse umane și a unui capital cultural de calitate ?

Dezechilibrul actual este continuarea modelului comunist neechilibrat de dezvoltare. Dl. Alexandu Cabuz a analizat în detaliu caracteristicile modului mangerial comunist de gândire într-un text recent aici . Eroarea sa în acest text nu este la nivelul analizei, ci la nivelul strategiei argumentative, și anume căderea într-un argument de tip slippery slope (pantă alunecoasă). Nu pune o graniță conceptuală atunci când caracteristicile unor entități, politicieni în cazul acesta, variază relativ continuu, dar foarte mult între niște extreme. Nu poți să alegi extrema cea mai departe de modelul comunist, în cazul nostru Traian Băsescu, și să o pui într-un titlu în care cel mai potrivit nume propriu ar fi fost Ion Iliescu. Discernământul ne obligă să facem o diferențiere de gen între cele două categorii în care plasăm astfel de oameni politici, iar aici metoda analitică nu ne ajută prea mult, avem nevoie și de o metodă de construcție conceptuală. Din punct de vedere al unei metode de cercetare pur științifică asta ar reveni la o analiză multivariată a unor caracteristici ale politicienilor actuali evaluate pe o scară ordinală. Mă îndoiesc că grupul (clusterul, în termeni de analiză multivariată) de oameni din jurul lui Băsescu nu va fi discriminat foarte puternic de clusterul de oameni din jurul lui Iliescu dacă descri corect spațiul de stare alegând toate variabilele relevante, dacă incluzi de exemplu și opțiunile de politică externă, nu doar pe cele de politică internă, precum și variabile care reflectă conținutul discursurilor publice. Poate un comunist să fie un aliat solid al SUA și să țină conferințe libertariene la UCL ? Poate un comunist să se lupte cu urmașii lui Ion Iliescu ? După părerea mea nu. Din punct de vedere managerial văd la dl Cabuz o eroare strategică asemănătoare cu cea a reformei d-lui Funeriu: în încercarea de a reforma cât mai mult ne îndepărtăm de la noi pe prea multă lume care ne-ar putea susține ideile de reformă într-un context social și istoric dat, cu are caracteristicile sale obiective. O lipsă de realism social. Dar asta se va corecta cu siguranță la următorul mandat Funeriu. Experientia docet.

Revenind, în modelul comunist contau fabricile și uzinele, țelurile mărețe, nu oamenii. Oamenii nu aveau de ales, mergeau unde li se spunea, nu puteau pleca de acolo, aveau rolul pe care șefii lor li-l acordau. Acest mod de abordare nu mai poate fi practicat cu succes în condiții de libertate politică, de democrație fie și formală.

În condițiile libertății politice nu mai poți fi sigur de stabilitatea resursei umane educată în țara ta dacă nu investești masiv în crearea unui sistem de stimulente pozitive care să ridice stima de sine a celor care fac poporul dintr-o țară, să le inducă preferința de a vrea să lucreze pentru țara lor, să se identifice cu țara lor nu doar prin apel la mituri și o istorie ideologizată, pe criterii strict emoționale, ci datorită succesului unor oameni din țara lor în domenii bine precizate și încrederii că ei înșiși pot avea succes aici.

Țara înseamnă oamenii ei, liderii ei autentici și instituțiile private și publice, publicul care recunoaște acești lideri și consumă cultura produsă de ei, în toate formele acestei culturi – teoretice, artistice, spirituale. Când aceste elite legitime ale țării sunt subminate țara intră în disoluție, indiferent de satisfacerea nevoilor economice ale oamenilor. Pentru că aceste nevoi pot fi satisfăcute oriunde, poate chiar mai bine. Dacă Ubi bene, ibi patria ajunge să fie doar Ubi panis, ibi patria atunci patria este acolo unde pleacă toți cei care se duc la muncă peste hotare. Brain drain-ul care face ca investițiile în infrastructură în România să pară făcute fără nici o gândire managerială.

A construi un stat înseamnă a gestiona în mod echilibrat, direct și indirect producția tipurilor de capital privat și public necesare pentru dezvoltarea sa în condițiile particulare interne și externe ale acelui stat.

Mentalitățile decidenților și ale cetățenilor obișnuiți

După câte văd în media și cunosc personal există la nivelul decidenților din România o inadecvare la modul de funcționare al unui stat democratic. Ei uită că oamenii au libertate de gândire și de mișcare, că nu mai sunt captivi nici mental și nici măcar economic marea majoritate. De ce uită? În opinia mea pentru că decidenții sunt prinși în încrengătura strânsă a unui sistem de relații cu originea în comunism, ușor și militarizat pe alocuri pe linie de securitate și structurile care au urmat ei - pentru cei rămași activi în aceste structuri, un sistem care te ține sus în piramida socială, dar care îți frânează evoluția mentală.

Unii ar putea spune că se preferă investițiile în capital fizic, în particular înfrastructură pentru că de acolo se poate fura mai mult. Nu cred că acesta e factorul determinant, el poate explica doar unele cazuri punctuale (laboratoare pline de aparate care zac de ani de zile în timp ce oamenii care le puteau utiliza ți-au plecat, etc). Cred că pur și simplu este comportamentul adolescentului îmbătrânit care și-a dorit, dar n-a avut blugi originali la tinerețe și, ca urmare, se zbate să-i obțină și îi poartă când ținuta adecvată vârstei lui este alta. Este o fixație a săracului comunist manifestată la scară mare prin faptul că acești oameni iau decizii relevante la nivel de țară. Un comportament rezultat din complexe de inferioritate și compensat pentru echilibrare prin declarații cu atât mai idealiste și/sau spirituale cu cât faptele arată un dezinteres mai pregnant față de oameni în termenii resurselor financiare direcționate pentru formarea lor.

Un om care psihanalitic vorbind se simte inferior aflat în poziție de decident nu dorește să producă decât ceva măreț, ceva care să îi ridice statutul personal în proprii ochi și/sau ai celorlalți (după caracter). Avem de a face cu niște mici dictatori care vor mica lor măreție, mica lor casă a poporului lor. Numai că poporul „lor” se degradează pe zi ce trece, oamenii obișnuiți pleacă unde văd cu ochii. Iar dacă stau încă aici nu mai fac copii, iar când ar putea să îi facă ucid pe bandă rulantă prin avorturi.

La aceste mecanisme psihice individuale se alătură presiunea socială a grupului lor, a elitei politice de 5% post-gorbacioviste, fesiniste (un articol edificator de Ioan Stanomir cu privire la asta poate fi citit aici). Un fel de univers paralel unde oamenii vorbesc pe limba lor, total decuplați de realitatea socială și juridică a țării. Cea juridică nu li se aplică niciodată, ontologic vorbind, nu pentru asta a fost creată, de unde și inadecvarea reacțiilor când sunt scoși din aceast lume rarefiată a puterii, mergând până la tentative de sinucidere. O lumea a nomenclaturii comuniste, care perpetuează vechile valori și metode în noile împrejurări democratice, gata oricând să revină la tipul de societate abandonat doar tactic, nu și strategic.

Doar aparent pardoxal, în condițiile libertății politice cetățenii nedecidenți s-au transformat mental mult mai repede decât par a se fi transformat decidenții. Mulți dintre cei de vârstă medie au suferit mutații culturale prin contact cu occidentul, au învățat, au imitat, au internalizat valori și comportamente. Mutațiile culturale le-au schimbat identitatea de comuniști (nu că n-ar fi rămas sechele), iar tinerele generații s-au format în alt sistem de valori fie și numai datorită internetului. Cu toții vor altceva decât ceea ce era înaionte și decât vor decidenții actuali, pentru că știu că asta le va aduce o viață mai bună. Cu toții vor altă țară decât decidenții în același spațiu geografic.

Decidenții actuali se mai bazează acum doar pe masa celor care nu au putut sau nu au vrut să aibă o schimbare mentală datorită diferitelor circumstanțe ale vieții personale. Această masă de oameni ar putea să fie suficientă pentru o putere perpetuă dacă s-ar putea pune niște garduri electrificate României. Cum ele nu se pot pune, se apelează la un gard de ură, creat prin mass-media controlată de puterea economică din spatele decidenților politici actuali. Din banii rezultați în urma devalizării țării o parte sunt investiți în crearea de ură, pentru buna controlare a cetățenilor (iar printr-un mecanism pervers o parte din păcate în ctitorii spirituale, pentru a primi iertare de la Dumnezeu – ce fel de iertare când iertare de la oameni nu le trebuie ?).

După 24 de ani de politică de stat deliberată de distrugere sistematică a educației și culturii românești prin subfinanțare și încurajarea imposturii suntem în situația de a avea o țară plină de șantiere a căror viteză de terminare va scădea permanent datorită banilor tot mai puțini generați de țară. Eventual cu o infrastructură publică finalizată a cărei șansă de utilizare la potențialul ei real scade permanent în condițiile scăderii calității și cantității resursei umane. Indiferent că vorbim despre institute de cercetare sau despre biserici.

La anul 2014 România este un șantier prea mare în raport cu plapuma noastră, corespunzător fuduliei noastre, și greu de finalizat datorită corupției majorității cetățenilor și al conflictelor cronice dintre ei (multe din motive prostești). În conformitate cu educația noastră, valorile care domină spațiul public și liderii care ne reprezintă.

Totuși, eu nu cred că decidenții despre care am vorbit mai sus sunt rău intenționați. Cred că pur și simplu sunt blocați în proiect în sensul d-lui Liiceanu. Manifestă prostie ca încremenire în proiect. În forme declarate, ca dl Iliescu, sau în forme mascate discursiv, ca dl Ponta. Lor li se opun mutanții culturali care pot fi caracterizați ca autentici pe baza faptelor lor politice, ca dl Băsescu. La care se adaugă oportuniști politici care nu au vreun interes de stat real, cum sunt domnii Blaga și Antonescu.

La nivelul țării am avea așadar trei categorii de decidenți (comuniști blocați în proiect, mutanți culturali autentici și oportuniști) și două categorii de cetățeni activi politic obișnuiți (mutanți culturali occidentalizați în mentalitate, și votanți captivi ai post-comuniștilor).

Proiectul de schimbare politică

Înlocuirea acestor categorii de decidenți de la toate nivelurile în societate cu oameni care nu mai au mentalități comuniste explicite sau neconștientizate este proiectul de schimbare politică a României. Este un proces care în privința instituțiilor democratice va dura mai puțin, iar în privința instituțiilor tradiționale mai mult. Este un proces care va întâmpina o rezistență acerbă din partea rețelelor post-comuniste de putere transorganizaționale și a maselor blocate mental pe care le manipulează mediatic. Este un proces care trebuie să înceapă cu post-comuniștii declarați și cu democrații impostori. Dacă această eliminare nu va avea loc România va fi dusă către un sistem de tip rus (cu o ancoră și în cel chinez), singurul care poate garanta proiectul de țară al rețelelor de putere post-comuniste. Cei care vrem altă fel de țară va trebui să plecăm din acest spațiu geografic.

Mutanții culturali sinceri grupați în jurul d-lui Băsescu și oportuniștii politici liberali și pedeliști (scuze celor cu valori autentice din aceste partide, dar așa se vede de la nivelul cetățeanului neimplicat politic pe baza faptelor din ultimii zece ani) ar fi de dorit să se alieze pentru a putea ține țara pe traiectoria libertății politice. Dar nu cred că putem aștepta nimic de la liderii partidelor care au arătat comportament oportunist, ei sunt deja în capcana unor înțelegeri politice declarate (dl Antonescu) sau nu (dl Blaga) cu PSD-ul. Oamenii care vor să țină țara în zona valorilor politice și civice occidentale trebuie să lucreze individual cu membri obișnuiți ai acestor partide, cu cei cu funcții mici sau fără funcții. Abia sub amenințarea pierderii bazei din partidele lor poate că vor face și liderii o schimbare de direcție.

Dacă se va reuși eliminarea de la putere a post-comuniștilor în topul listei de priorități pe care ar trebui să o aibă noii guvernanți după ce vor lua puterea ar trebui să se afle finanțarea procentuală consistentă a educației și culturii, eventual cu praguri bugetare minimale stipulate în Constituție. Să nu îmi spuneți că nu este posibilă sub nici o formă creșterea la 1% la cercetare, 6 % a educație și o multiplicare la cultură față de infimul de acum, că nu cred. Vrem viitor, sau nu vrem viitor? Viitor fără investiții în resursă umană și cultură nu există viitor, oricâtă capital fizic, oricâtă infrastructură am avea. Este o eroare enormă să investești în infrastructură fără să investești echilibrat și în oameni, bani aruncați pe fereastră, construiești o țară din care toată lumea capabilă să producă emigrează. În fond asta au făcut comuniștii, a distrus capitalul uman, cultural și social al țării, creativitatea, diversitatea și încrederea, iar urmașii lor se mențin pe aceeași linie.

Prin astfel de măsuri nu s-ar mai putea reveni ușor la o politică de distrugere acestui popor, fie și din prostie. În ce mod să fie reprezentate echilibrat valorile occidentale și valorile tradiționale românești în politica de educație și de cultură, asta e o chestiune separată. Oricum, așa zisul război cultural occident – ortodoxie este doar o fumigenă a dușmanilor României (scopul final: discordie și ură, adică exact ce servește mai bine post-comuniștilor).

Pentru a nu sări din lac în puț cum ar putea să tenteze pe cei cu opțiuni libertariene precizez că renunța la mentalitatea comunistă nu înseamnă în mod necesar a renunța complet la metodele top-down de management (nicăieri în lume nu s-a dovedit funcțional așa ceva):

-          Nu trebuie trecut de la un sistem de principii dominant top-down (t-d) centrat pe mari obiective la unul dominant bottom-up (b-u) centrat pe obiective realizabile la scară mică ca regulă generală, ci trebuie găsită soluția adecvată de cuplare a celor două abordări în funcție de regulile informale (în sensul D.C. North) respectate de grupurile de cetățeni la nivel bottom. Pentru aceste reguli ale oamenilor, o dată cunoscute, să avem reguli formale potrivite, programe publice adaptative, și cu cele două seturi de reguli să fie conceput un co-management adecvat.

-          ponderea celor două abordări t-d și b-u este preferabil să fie adaptată în politicile publice în funcție tipul de problemă publică și de regiunea din țară, pentru că structura stake-holder-ilor și implicit valorile lor informale variază în funcție de sector și geografic. Pe anumite zone sau tipuri de probleme se poate merge pe un co-management cu rol major al cetățenilor, pe alte zone și tipuri de probleme se poate menține în un comanagement cu un rol major al autorităților. Lucrurle astea sunt banalități în orice carte occidentală de management al resurselor naturale.

-          Posibilitatea de a pune în practică în România cele de mai sus ține de un corp de cunoaștere ștințifică socio-umană pentru care sunt necesare resurse în programele guvernamentale de finanțare a cercetării (capitalul social și cultural). Evident că pentru reacția rapidă politică se va merge pe intuiții și ipoteze, dar strategic identificarea soluțiilor bune trebuie susținută și prin politici publice adecvate. Asta pentru că acum suntem cu o mentaliate dominantă top-down ca popor în acest spațiu geografic, iar procesul de trecere la mentalitatea antreprenorială în mod organic va fi foarte lent.

-          Pe plan teoretic observațiile de mai sus țin de recunoașterea faptului că între holism politico-social și individualism politico-social există numeroase variante posibile teoretic și practic. Adecvate în plan practic într-o țară sunt cele care permit construirea de organizații, de echipe, private și publice funcționale, productive. Construirea eficientă a lor depinde și de un mediu extern favorabil (reglementări de ex., climatic politic, social, capital natural public), nu doar de calitățile de lider ale oamenilor care au inițiativa construcției (care firește că sunt determinante). Și iată-ne astfel înapoi la problema construcției, cu care am început acest articol...

A construi un stat care servește cetățenii săi înseamnă ceea ce încearcă echipa care are ca lider charismatic pe Traian Băsescu să facă de nouă ani încoace. Este nerelevant la acest nivel politic că pe plan cultural Traian Băsescu pare din prestația publică modest ca persoană, atâta vreme cât valorile sale sunt utile pentru această țară și capitalul cultural al echipei pe care o adună în jur este adecvat unei astfel de construcții, atâta vreme cât a transformat Președinția într-o instituția care poate fi carismatică și după plecarea sa, folositoare construcției țării în această etapă de dezvoltare a ei. Cu sistemul de justiție construcția a reușit. Cu alte sisteme s-au făcut erori tactice. Dar direcția strategică este cea bună.

Dacă vrem ca România să reziste procesului final din tranziția de la comunism la democrație în condițiile internaționale date trebuie să ne mobilizăm. Un stat puternic și democratic aici nu este decât în interesul câtorva lideri deocamdată atipici, al cetățenilor români obișnuiți care au ajuns la un nivel de autonomie economică și mentală, și doar contingent al unor state occidentale aflate departe de noi. Interesul majorității politicienilor actuali, al cetățenilor captivi ei, al unor state mai mult sau mai puține vecine, și al unor organizații occidentale care beneficiază de brain-drain este să rămânem cum suntem, sau să ajungem chiar mai rău.

Eu personal cred că vom reuși. Atâta vreme cât în țara asta mai trăiește măcar o singură persoană demnă, liberă, cu conștiința că trebuie să lupte până la capăt și cu simțul dreptății totul se poate schimba. Și nu suntem doar unul, suntem mulți.

Faptele doamnei Victoria Nuland în vizita din România: o lecție de bun simț

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/fara-categorie/faptele-doamnei-victoria-nuland-in-vizita-din-romania-o-lec%C8%9Bie-de-bun-sim%C8%9B/ )

Dacă un condamnat pentru fapte de corupție ca dl. Năstase poate să își permită din închisoare să critice “gafele” diplomației americane ocazionate de vizita sub-secretarului de stat american, cred că și un cetățean obișnuit poate să își exprime opiniile în privința aceasta. Cu atât mai mult cu cât și alte intervenții publice ale politicienilor români au fost complet deplasate în privința acestei vizite.

Din vizita doamnei Nuland rețin următoarele fapte:

·         Este un fapt că a oferit guvernului și prin extensie României posibilitatea de a interpreta vizita prin prisma aniversării celor zece ani de la accesul României în NATO.

·         Este un fapt că a oferit un buchet de flori d-lui Corlățean cu ocazia zilei acestuia (nu am reținut din presă dacă și domnia sa a primit vreun buchet de flori de la vreun politician român, în calitate de doamnă care vizitează o țară).

·         Este un fapt că a declarat că este doar o întâmplare nepotrivirea de program cu dl Ponta.

·         Pe de altă parte, există și alte fapte discursive evidențiate de simpla lectură a declarațiilor în mod complet, de lista întrevederilor, coroborate cu întrevederile ambasadei SUA cu reprezentanții CSM chiar înainte de vizită.

Orice cetățean obiectiv poate constata faptele de mai sus din presă, fără să fie partizanul vreunui partid.

Setul de fapte listat mai sus arată că nu doar aniversarea accesului României în NATO și cu atât mai puțin a d-lui Corlățean au fost motivul vizitei, ci și chestiunea justiției. Și poate constata obiectiv că justiția a fost un subiect important al vizitei, nu unul periferic.

Tot un astfel de cetățean poate constata că purtătorul de cuvânt al PSD, care declară că vizita doamnei Nuland a fost ocazionată de aniversarea celor zece ani, preia doar ceea ce îi convine din vizită, respectiv faptul asociat aniversării accesului în NATO. Și neglijează complet un aspect important al vizitei, situația justiției.

Cui se adresează acest purtător de cuvânt? Cu siguranță nu celor care sunt informați obiectiv, ci celor care nu caută informații în presă și ascultă doar ce spune domnia sa. După părerea mea se adresează unui electorat neinformat și care nu vrea să se informeze altfel decât din gura reprezentantului celor pe care i-a votat. Unui cetățean fără gândire critică, unui cetățean manipulabil.

Din perspectiva unui cetățean care se informează folosind toată media nu s-a urmărit prin mesajul cu aniversarea de zece ani doar de menajarea d-lui Ponta (e adevărat că acestuia i s-a dat astfel implicit posibilitatea să iasă neșifonat din vizită, to save his face, așa cum i s-a dat și explicit prin declarația că doar din întâmplare nu s-a potrivit programul). S-a urmărit în primul rând de o menajare a imaginii României așa cum este ea percepută din exterior prin media, dar și de către cetățenii informați din interior. Cu această declarație doamna Nuland a dovedit bun simț în relația cu România și cetățenii ei, contrar a ce a dovedit dl Năstase prin atacul său făcut înainte de a cunoaște toate faptele vizitei (ciudat pentru un fost diplomat, denotă lipsă de autocontrol, dar nu surprinzător în situația dată).

În al doilea rând mesajul despre aniversarea a zece ani este și o punere în lumină proastă a mesajelor d-lui Frunda și a celui cu “unghiuțele la control” (nu i-am reținut numele), făcute înainte de acest mesaj al d-nei Nuland. Dânșii apar acum ca total nepoliticoși, ca agresivi chiar. Apar în plus în contradicție cu purtătorul de cuvânt al PSD, ceea ce e un semn de slăbiciune chiar în fața electoratului PSD (ori îi criticăm pe americani, ori îi pupăm, nu? Pentru un om neinformat lucrurile astea trebuie să fie clare ca să nu intre în disonanță cogntivă).

Ca cetățean oarecare eu văd din faptele dânsei că în ansamblu doamna Nuland a venit pentru a susține colaborarea Ponta-Băsescu, mai precis Guvern-Președinție. Legat de colaborarea Ponta-Băsescu e limpede pentru oricine se informează că ea este în interesul stabilității politice a României în actualul context electoral, implicit a securității României și a funcționalității acestui flanc al NATO unde deja Grecia și Turcia nu se simt prea bine.

Colaborarea menționată a fost nășită de câteva puteri occidentale, nașul mare fiind SUA ca să zic așa, iar vizita doameni Nuland este tocmai o vizită a reprezentanților unuia dintre nașii cuplului politic. A celui mare. Așa cum și în familiile obișnuite nașii de cununie au datoria să se îngrijească de mersul căsniciei. De o vreme a mers cam prost căsnicia, s-a ajuns la o criză, și anume datorită abuzurilor partenerului de mariaj Ponta-USL în domeniul justiției. Nașul nu vine niciodată justițiar, ci vine plin de dragoste creștinească, sau măcar de înțelepciune mediatoare. Tocmai pentru a salva căsnicia vizita a fost pusă, cum e și firesc, sub semnul unor evenimente pozitive, aniversarea de zece ani de când relația cu nașii occidentali dă roade bune.

Legat de dispariția d-lui Ponta de la vizita reprezentantului nașilor, eu cred că s-a convenit asta chiar cu americanii, pentru că ar fi avut costuri electorale prea mari pentru dl Ponta ca om politic. Nu cred că dl Ponta și-ar fi putut permite să dispară pur și simplu, ofensând SUA. Tocmai pentru că aceast aranjament a fost acceptat probabil de SUA cred că a și existat mesajul care să salveze imaginea lui Ponta cât de cât. Se mai întâmplă asta și când vreun partener de căsătorie e prea orgolios, sau mai imatur, sau pus pe divorț, dar fără curajul de a lua decizia finală : se face că are treabă când vine omul nașului.

Americanii nu au dorit să îl umilească pe Ponta, să intre în jocul politic intern, pentru că ei susțin căsătoria asta făcută doar din interes, dar au dorit să dea un mesaj clar că anumite fapte, de ingerință în justiție, sunt intolerabile. Este un exemplu tipic de înțelepciune creștină, critici faptele și lași oamenilor care le-au făcut posibilitatea de reabilitare. Chiar și cei condamnați ca dl Năstase se pot reabilita, dar pentru asta trebuie în primul rând să-și accepte vinovăția și să recunoască justețea condamnărilor. Ce câștig enorm pentru România ar fi ca dl Năstase să spună : da, am greșit, nu faceți ca mine. Am avea poate o mutație culturală în masă a admiratorilor dânsului, de la o cultură a corupției la una a corectitudinii. Iar dl. Ponta nu ar mai trebuie să aleagă între a-și trăda mentorul și a-și trăda țara.

Deși personal am resentimente împotriva regimului d-lui Ponta datorită încurajării imposturii academice și a distrugerii standardelor din educația universitară, a subminării cercetării românești de performanță, pot să învăț din exemplul atitudinii d-nei Nuland și să mă ocup doar cu criticarea faptelor, nu și a persoanelor. În fond pe dl Ponta ca om nici nu îl cunosc, cunosc doar faptele sale politice și produsul mediatic creat de echipa dumnealui de relații publice (întâlnirile cu Majestatea Sa Regele, cu Ghiță ciobanul, cu Sarmizegetusa regia, etc).

Revenind la chestiune, urmărind știrile din preajma vizitei d-nei Nuland și punându-le cap la cap am avut parte personal de un exemplu excepțional de diplomație pragmatică. Poate că a fost vizibil exemplul mai mult decât la vizitele de nivel foarte înalt pentru că cei de nivel foarte înalt se expun mai puțin mediatic. Am sentimentul că americanii au dat o lecție clasei noastre politice, deși probabil că nu asta au urmărit, și că avem ce învăța de la ei în ce privește modul de tratare a relației cu state mai slabe. Avem și noi state mai slabe ca noi pe care vrem să le ajutăm să își ridice standardele instituțiilor publice, de exemplu Moldova, și unde nu trebuie să creăm tensiuni inutile (aviz amatorilor).

Din punct de vedere cultural comportamentul diplomatei americane în acest caz mi se pare un exemplu de bune practici care poate avea semnificația unui export de civilizație dacă cei în măsură care vor decide să imite un astfel de comportament la nivelul clasei noastre politice. În timp ce exemplul d-lui Năstase comentând în mod penibil și ofensator pentru toți cetățenii României din închisoare este un exemplu de rele practici, un deserviciu major adus României.

Poate că tocmai aceasta e valoarea pe plan cultural a alianței cu occidentul, anume că putem învăța să fim mai civilizați în comportamentul public. Comparativ, din est nu putem învăța decât ceea ce fac acei oameni cu cetățenii lor și cu statele cu care au relații. În acest context mi se pare că dl Antonescu a progresat destul de bine, a învățat ceva de anul trecut. Cel puțin a știut că tăcerea poate fi de aur : nu vei acuzat nici că trădezi USL, dar nici că ești anti-american. Poate și pentru că nu se simte personal ținta potențială justiției și-a permis asta, spre deosebire de unul dintre dulăii de serviciu care au intervenit public înainte de vizita d-nei Nuland, – veșnicul avocat pro-corupție care mai ajunsese în situații penibile cu declarații inadecvate și prin Parlament anii trecuți. Totuși prin tăcerea sa dl Antonescu nici n-a câștigat nimic din punct de vedere politic. Reținem doar că șefia Senatului n-a fost în lista de instituții cu care a avut contact emisarul SUA.

Cam așa se văd lucrurile din afara partizanatelor politice, deși nu neapărat fără să existe preferințe politice.

Dacă aș fi în locul d-lui Ponta aș oferi un buchet de flori doamnei Nuland, măcar printr-o firmă de curierat.

____

Notă : Acest articol este o dezvoltare a unui comentariu la un articol de pe contributors (aici).

Raport de tură în Parâng, sau progres fără efort nu există

Acesta este un raport de tură disponibil fără partea de interpretare și pe un forum montan specializat aici.

Traseu : Gura Roșia - Valea Sliveiului – creasta la Gemănarea – Coasta lui Rus – Coricia – Schitul Jieț – Gura Roșia, cam 32 km

Echipament folosit : de iarnă de bivuac, o cordelină cu carabă pentru tras rucsacul în caz de nevoie, GPS, frontală, colțari, bețe, piolet, condiție fizică și psihică bune.

Tura a fost foarte frumoasă. Mi-ar fi prins bine niște rachete de zăpadă, ar fi ușurat deplasarea pe destul de multe porțiuni. Ar fi trebuit să mai renunț la niște haine de corp și să am rachetele. A fost o reușită și datorită vremii bune, conform prognozei. Pe vreme rea nu se poate face tot, are porțiuni de orientare dificilă, cu spații largi și/sau jnepeni deși și zăpadă adâncă, iar poteca pe curbă de nivel cruce galbenă pe valea Sliveiului devine total impracticabilă, cu risc mare de avalanșe. În astfel de situații poate că merge mai bine creasta Sliveiului sau Mija cu trecere pe Cârja (la asta preferabil doi oameni cu asigurare) pentru acces în creastă.

Am dormit trei nopți afară în condiții de bivuac (sac, suprafolie, izopren), prima în pădure, a doua într-o căldare sub creastă între niște pietre, iar a treia pe creastă lângă o stâncă mare care adăpostea de vânt.

Am avut primus cu protectie de vant si am topit zapada seara si dimineata, o dată și ziua. Tehnica de somn a fost cu foit de pe o parte pe alta periodic, iar când mă lua frigul mai ronțăiam ceva dulce sau o felie de salam uscat din buzunarul hanoracului și mă încălzeam la loc. Este uluitor cum poți sta-dormi de la 19 la 7 în condițiile astea, noaptea a treia deja mă specializasem. Cel mai bine e să lași termosul plin cu ceai fierbinte de cu seară bine izolat între haine în rucsac (asta înseamnă să ai răbdare să fierbi doi litri), până se face apa fiartă dimineața numai bine te hidratezi și strângi lucrurile. Sticla de apă de plastic se poate ține strivită în rucsac și se folosește doar intermitent, când se face o supă sau o cafea cu consum direct din sticlă, fără stocare. Ținerea sticlei de plastic în sac în timpul somnului nu rezolvă mare lucru, nu se păstrează cald conținutul.

Ziua lumină de mers a fost scurtă, cam opt-nouă ore, iar mersul lent în condiții de iarnă și rucsac greu, plus greutate din care trebuie sa mai dau jos. Mi-ar mai fi trebuit si niste ciorapi de iarnă de schimb, seara se incalzeau greu picioarele (cu tot cu plastici in sac) si dimineata se răceau rapid cand ii scoteam uzi la mers (se incalzeau dupa vreo ora de mers, dar în cazul picioarelor mele foste degerate treaba asta nu e prea bine de tolerat, că nu ști cum se termină – tura asta a fost destuld e cald, nu s-a dus spre -20). M-am ales si cu ceva rosături la sfarsit de la ciorapii uzi, dar putine față de ce ma așteptam, si nici nu mă dor prea tare picioarele, față de alta dată, după fracturile de la avalanșa de pe Coștilei din 2002.

Ziua cea mai dificilă a fost pe Valea Sliveiului porțiunea centrală unde am luptat din greu cu jnepenii care aveau zăpadă insuficient înghețată pe ei, a trebuit să ies din traseu la pârâu ca să scap din zonă și să urc la loc. Nu sunt convins că am ales varianta cea mai bună, dacă aveam niște puncte încârcat în GPS cu intrarea potecii în jnepeniș cred că scăpam mai ieftin. Ocolirea cascadei care vine de la căldarea cu lacul verde nu se putea face pe poteca normală care urcă spre lacul înghețat din cauza zăpezii prea mari și epuizante. A trebuit urcat pârâul înghețat direct la colțari vreo 20 de m și tras rucsacul, dar luarea deciziei mi-a luat ceva timp. S-a dormit bine în căldarea de sub Gemănarea, sigură, dar cam friguroasă.

Ziua de mijloc a fost paradisiacă, soare, cald, peisajele minunate, toate zonele sub 1200 m în mare de nori, popase de însorire și hidratare cu supă la primus, cornișe puține și deja lucrate bine de doi oameni înaintea mea. Nimeni nu coborâse direct spre lacul Roșiile prin horn, se urcase pe Pontul Roșu, se vedeau urme.

Ziua finală de coborâre dinspre vârful Găuri putea fi la fel de dificilă ca cea de pe valea Sliveiului, dar niște oameni tăiaseră urme înainte câțiva km buni și am mers pe urmele lor. În plus zona dificilă ca orientare printre jnepeni fusese făcută deja de niște oameni cu rachete de zăpadă pe urmele cărora m-am scufundat nu prea des. Doar la final am decis să nu mai țin traseul, o potecă de gropi-urme și încă doi km plus șosea mai multă de luat în plastici, și am coborât direct prin pădure la neve, profitând de absența desișurilor și niște tăieturi proaspete, folosind GPS-ul direct spre schitul Jieț.

Una peste alta, am intrat în traseu marți pe la 2:00 p.m.pe la gura Roșiei și am ieșit în național înapoi lângă Schitul Jieț vineri. Schit pe care îl știam de acum doi ani și unde am intrat și acum, se pare că între timp a devenit mânăstire de maici. Când am ajuns lângă mașină vreo 2 km mai jos bateria era descărcată de la alarmă cred, se aprinsese de la vreun animal, și m-a ajutat cabanierul de la Groapa Seacă să o încarc. A fost un gest de mare omenie, nu mi-a luat nimic. Îl cheamă Romulus Rîbu. Pe viitor o să las mașina în curte la cabana Groapa Seacă (cinci lei ziua să o lași înăuntru), acum am aflat ca e functionala si iarna, vine lume care merge la schi langa coada lacului Vidra, peste șa, iar șoseaua e întreținută de drumari care stau la el. M-a intrebat de ursi, lupi, dacă am armă, i-am spus ca n-am armă și n-am văzut (am văzut însă capre), dar că am mers vreo cativa km pe urme de urs spre Valea Sliveiului, pe drumul spre stână (pe urmele lui zapada nu se mai rupea asa usor). Mulțumită acestui om am ajuns cu bine acasă vineri pe la 22 după ce am condus înapoi cei 360 de km (prin Tg. Jiu).

În drum spre intrare pe 31 mă oprisem la mănăstirea Lainici și mă rugasem la Sf. Irodion și la Maica Domnului, au o icoană primită de la Athos. Pe traseu în general am spus rugăciunea inimii și m-am încredințat cu totul Domnului. Este o atmosferă cu totul specială la mănăstirea Lainici, probabil datorită sfântului care a fost stareț aici.

Nu am facut poze, nu am cărat aparatul, iar mobilul nu l-am folosit la asta (semnal e doar pe creastă între Gemănarea și Parângul Mare), am vrut să mă bucur de ceea ce văd și simt fără să mă mai gândesc la altceva.

N-aș fi postat pe blog acest raport, dar un carpatist mi-a dat aseară după citirea raportului mesaj că n-am fost singur în tura asta, că l-am avut pe Sf. Irodion cu mine, iar dimineața asta am primit un mesaj de la cineva care nu știa pe unde și cum am fost și care avea atașată și poza cu ursul îmblânzit de mai jos (Sf. Serafim din Sarov are hram pe 2 ianuarie; nu știam că are hram pe 2; părintele Arsenie Boca a avut o întâlnire miraculoasă cu Sf. Serafim în muntele Athos). Prin urma tura se pretează și la interpretări spirituale, de formare. S-ar putea să fie de folos și altora, nu neapărat montaniarzi.

Formare până când? Formare mereu, fără oprire. Progres fără efort nu există. Sau cum spunea un filosof german a cărui operă acum o văd prin grila modului de viață creștin, important este să fim mereu pe drum (însă nu doar al unei gândiri care idolatrizează puterea de a gândi - capcana intelectualului, ci pe un drum de om complet).