Octombrie

Egoistul

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/egoistul/)

Nu.

Nu am înţeles ce trebuia din piesa Egoistul. Am crezut că erupe generozitatea de a oferi bucurie publicului, pănă la moarte. Dar era doar dorinţa de a fi aplaudat. Am crezut că era risipirea de sine în slujba celorlalţi. Dar era mai ales dorinţa de a avea putere asupra oamenilor, de a-i influenţa. De a le câştiga încrederea pentru ca la momentul oportun să te foloseşti de ei. Un egoist autentic juca în Egoistul.

Poate un creator să susţină un plagiator în fruntea ţări? Nu. Poate un om inteligent care îşi iubeşte ţara să o întoarcă spre metehnele comuniste? Nu.

Teatrul poate fi politic şi actorii pot face politică, dar nu orice fel de politică. Ci doar aceea care nu subminează propriul act de creaţie, în primul rând, şi al celorlalţi cetăţeni, în al doilea rând. Nu pot fi poliţist şi în timpul liber să susţin hoţii, după cum nu pot fi profesor, iar la ceas de seară să lucrez cu Chippendales.

A fi creator şi a susţine impostura este un non sens, o orbire a raţiunii publice. Înseamnă că îmi urăsc propriile realizări, că mi-au fost un substitut pentru altceva, la care nu am reuşit să ajung. Şi cu atât mai mult sunt furios pe reuşita nedorită cu adevărat cu cât ea este mai mare, cu cât aplauzele celor care mă iubesc sunt mai nesfârşite, cu cât oamenii lăcrimează de bucurie în sală în faţa a ceea ce simţeau ca fiind adevărat, autentic. Dar eu doream altceva, doream stadioane pline, nu o biată sală din prăfuitul Bucureşti, fie şi teatrului cel mare. Prea mic faţă de dorinţa mea de putere. Politică.

Desigur, sunt şi erori. Heidegger a fost orbit nevăzând ceea ce urma să vină. “Ce singurătate să nu înţelegi înţelesul atunci când există înţeles. Şi ce singurătate să fii orb pe lumina zilei,- şi surd, ce singurătate in toiul cântecului.” Cu domnul Beligan însă nu avem de a face cu aşa ceva, ci cu mult mai mult. Filosoful nu a vrut să ne întoarcă spre nazism. Dar actorul vrea să ne întoarcă spre comunism. Deşi am văzut cu toţii de unde venim, am trăit coşmarul comunist noi înşine. Acum cunoaştem întunericul. “Să nu-nţelegi când nu există înţeles şi să fii orb la miezul nopţii şi surd când liniştea-i desăvârşită, - o, singurătate a singurătăţii!”

Un stadion de oameni singuri.

Pentru o universitate privată la standarde occidentale în România

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pentru-o-universitate-privata-la-standarde-occidentale-in-romania/)

Politizarea principalelor universități de stat din România și folosirea lor intensivă pentru recrutarea oamenilor din aparatul de stat mai mult sau mai puțin descoperit sau acoperit duce la încetinirea foarte puternică a evoluției acestor instituții și la emigrarea permanentă a celor mai buni tineri din România către campusurile vestice. Peste acestă situație s-a mai suprapus și politică europeană perdantă în educație, sistemul Bologna, care a bulversat ce mergea bine în unele universități și facultăți.

Ce s-a schimbat în bine în universitățile românești se datorează unor persoane atipice, rare, ca domnii Miclea sau Funeriu, ori unor rectori sau simpli profesori în izolați în marea masă a angajaților din educația universitară și din managementul ministerial al acesteia. Mașina educației universitare publice merge cu frâna de mână trasă de însăși majoritatea comunității academice. Atitudinea acestor oameni este în ton cu mentalitățile societății în ansamblul ei și nu există nici un semn că situația se poate schimba. Nu se poate schimba nici măcar prin reînnoire biologică, sistemul tinde să se reproduce prin recrutarea unor tineri de același nivel de hărnicie și pasiune pentru ștință cu mentorii lor, iar cei care ar putea schimba starea de lucruri alimentează resursa umană din țările occidentale.

Statul nu poate face, avem un blocaj instituțional rezultat dintr-o multitudine de factori politici, economici, socio-culturali, demografici. Nu are nici o importanță cine este responsabil pentru situația la care s-a ajuns. Are importanță doar cum putem ieși din ea.

Radu J. Bogdan, filosof român emigrat în America, descrie într-un inteviu din 2010 (link) situația din Turcia:

„Aici ar fi multe de spus. Bilkent University rămâne pentru mine ‒ ca şi pentru toți care vizitează  campusul  ‒  o remarcabilă  surpriză  şi un exemplu de considerat pentru viitorul învățământului în România. Am petrecut doi ani la Bilkent, predând atât filosofie cât şi psihologie [...],

Într‐o  țară eminamente musulmană, destul de naționalistă şi oarecum precară politic, ca Turcia, să ai primele top cinci universități  ‒ două de stat (Bogazici  şi METU)  şi trei private (Bilkent, Koc şi Sabanci) ‒ cu predare în limba engleză şi cu un substanțial corp academic străin ‐‐ este o performanță, cum sunt  şi ambiția  şi standardele ridicate la care aspiră  aceste universități. [...]

Bilkent‐ul, cea mai prestigioasă dintre cele private, a fost creată acum 25 de ani de o remarcabilă familie, Dogramaci, pe model american, cu un campus uriaş (într‐o suburbie

a Ankarei), verde, plăcut  şi bine întreținut. O treime din corpul didactic e străin, toți găzduiți în apartamente mobilate gratuite. O remarcabilă  atenție la mici detalii  ‐‐ microbuze la fiecare 15 minute care au traseu dintr‐o parte a campusului în alta,  şi la fiecare oră  spre Ankara, vreo zece cantine, un faculty club cu o vedere frumoasă  a dealurilor Ankarei, o splendidă sală de concerte, ş.a.m.d. Salariile sunt aproape de nivelul european, lunch‐urile sunt subvenționate cu vreo $100 pe lună, iar călătoriile profesionale sunt decent finanțate. Mentalitatea administrației e competitivă: publici suficient  şi prestigios or eşti concediat sau, în cel mai bun caz, predai mai multe clase. Din păcate, două  aspecte ale sistemului american nu au fost preluate  ‐‐  sistemul turc îi obligă  pe studenți să  fie admişi la o facultate anume, ca în România; iar mentalitatea locală  e autoritară şi top down, fără multă democrație internă”

Înființarea unei universități private mari și serioase în România, chiar și de către un investitor din afara țării, dacă miliardarii noștri nu sunt interesați să facă ceva pentru țara lor, este o soluție pentru a modifica starea actuală.

Nici un părinte nu este fericit să își trimită copilul să învețe în străinătate, să nu îl mai vadă cu lunile. Și totuși, știu nenumărate cazuri de profesori și cercetători din universități care și-au încurajat copii să plece la mastere și doctorate în afara țării, conștienți de situația precară din țară, din universitatea în care chiar ei predau sau fac cercetare. Când nu obțin burse se fac sacrificii materiale importante pentru întreținerea lor, se contribuie la dezvoltarea universităților unde ei pleacă. Majoritatea acestor tineri nu se mai întorc, își întemeiază familii acolo unde găsesc de lucru, sau își iau și familia de aici dacă o aveau deja.

Dacă ar există o ofertă educațională în țară comparabilă cu cea de afară mulți tineri dornici să învețe ceva folositor ar opta să facă studiile aici. Practicarea unor prețuri modice ar permite atragerea și a studenților din țările pentru care universitățile occidentale sunt inaccesibile financiar. O universitate privată serioasă are capacitate mult mai mare de atragere a resurselor financiare pentru cercetare, fiind mult mai deschisă către întreprinderi și fundații private. Are o viteză de acțiune mult mai rapidă decât o organizație birocratizată de stat, încetinită permanent de proceduri de achiziție publică.

Înființarea unei astfel de universități după modelul celei de la Bilkent ar fi pentru marile universitățile de stat din România un competitor puternic. Ar oferi managerilor argumentele necesare ca să pună în practică politici pentru restructurarea resursei umane, pentru creșterea standardelor academice. Nu în vorbe și documente oficiale, ci în faptele administrative de zic cu zi. Ar obliga guvernul la finanțare focalizată a celor mai performante universități de stat pentru ridicarea calității campusurilor, crearea unui climat de lucru care să permită performanță. După un exod inițial al resursei umane performante de la stat către universitatea privată, am putea spera la o reînnoire a modului de gestionare al resurselor umane la stat, la renunțarea la acceptarea tacită a practicilor anti-meritocratice, și odată cu acești pași la o creștere a calității producției de servicii educaționale și de cercetare.

După reforma Funeriu și anti-reforma Mang-Andronescu nu mai cred în posibilitatea statului de a aduce universitățile românești de stat la standarde occidentale. Critica permanentă a managerilor publici ai cercetării și educației este ineficientă, guvernanții se orientează doar după majoritatea aducătoare de voturi. Organizațiile reformiste cum este Ad-Astra și diaspora românească interesată în a lucra în țară după ce a făcut carieră afară ar putea să susțină crearea unei astfel de universități private.

Abia cu o astfel de instituție privată de succes educația universitară din România ar ieși din comunism.