Nu am înţeles ce trebuia din
piesa Egoistul. Am crezut că erupe
generozitatea de a oferi bucurie publicului, pănă la moarte. Dar era doar dorinţa de a fi aplaudat. Am crezut că era risipirea de sine în slujba
celorlalţi. Dar era mai ales dorinţa de a avea putere asupra oamenilor, de a-i
influenţa. De a le câştiga încrederea pentru ca la momentul oportun să te
foloseşti de ei. Un egoist autentic juca în Egoistul.
Poate un creator să susţină un plagiator în fruntea ţări? Nu. Poate un om inteligent care îşi iubeşte ţara să o întoarcă spre
metehnele comuniste? Nu.
Teatrul poate fi politic şi actorii pot face politică, dar nu orice fel de
politică. Ci doar aceea care nu subminează propriul act de creaţie, în primul
rând, şi al celorlalţi cetăţeni, în al doilea rând. Nu pot fi poliţist şi în
timpul liber să susţin hoţii, după cum nu pot fi profesor, iar la ceas de seară
să lucrez cu Chippendales.
A fi creator şi a susţine impostura este un non sens, o orbire a raţiunii
publice. Înseamnă că îmi urăsc propriile realizări, că mi-au fost un substitut
pentru altceva, la care nu am reuşit să ajung. Şi cu atât mai mult sunt furios
pe reuşita nedorită cu adevărat cu cât ea este mai mare, cu cât aplauzele celor
care mă iubesc sunt mai nesfârşite, cu cât oamenii lăcrimează de bucurie în
sală în faţa a ceea ce simţeau ca fiind adevărat, autentic. Dar eu doream
altceva, doream stadioane pline, nu o biată sală din prăfuitul Bucureşti, fie
şi teatrului cel mare. Prea mic faţă de dorinţa mea de putere. Politică.
Desigur, sunt şi erori. Heidegger a fost orbit nevăzând ceea ce urma să
vină. “Ce singurătate să nu înţelegi înţelesul atunci când există înţeles. Şi
ce singurătate să fii orb pe lumina zilei,- şi surd, ce singurătate in toiul
cântecului.” Cu domnul Beligan însă nu avem de a face cu aşa ceva, ci cu mult
mai mult. Filosoful nu a vrut să ne întoarcă spre nazism. Dar actorul vrea să
ne întoarcă spre comunism. Deşi am văzut cu toţii de unde venim, am trăit
coşmarul comunist noi înşine. Acum cunoaştem întunericul. “Să nu-nţelegi când
nu există înţeles şi să fii orb la miezul nopţii şi surd când liniştea-i
desăvârşită, - o, singurătate a singurătăţii!”
Un stadion de oameni singuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu