Recent a apărut cartea "Altfel despre Părintele Arsenie Boca" în
care sub coordonarea domnului Marius Vasileanu personalităţi din diferite
domenii, de la cel teologic la cele artistice şi ştiinţifice răspund unui număr
de întrebări (detalii aici).
Ideea unei cărţi care să reflecte o abordare interdisciplinară în această
privinţă este foarte bună, deoarece se vede pe viu în ce măsură poate fi
obţinut pe această cale ceva relevant în privinţa eventualei canonizări a
Părintelui Arsenie.
În mod cert cartea susţine faptul
sfinţeniei, fiecare dintre invervievaţi fiind şi un mărturisitor în acest
sens.
În ce priveşte utilitatea unei eventuale comisii interdisciplinare în
opinia mea din parcurgerea textelor din carte rezultă că o astfel de comisie nu
ar aduce nimic relevant în plus. Ba chiar, în anumite privinţe, ar risca
să ducă discuţia spre probleme de mică importanţă.
Intelectuali umanişti, oameni de artă şi medici punctează cu discernământ
faptul că, fără a fi lipsite de orice relevanţă, nu dimensiunile culturală,
artistică şi ştiinţifică sunt cele care susţin statutul duhovnicesc excepţional
al Părintelui Arsenie. Toate aceste elemente din biografia sa reflectă
preocupările mundane ale unei persoane inteligente şi talentate formate în
interbelic, dar care ar fi putut foarte bine să existe şi indiferent de
influenţa duhovnicească enormă a părintelui.
Aceste aspecte ale biografiei sale au un caracter contingent în raport cu
influenţa spirituală directă asupra oamenilor în calitate de duhovnic. Există
însă din altă perspectivă o semnificaţie spirituală a preocupările multiple ale Părintelui Arsenie, şi anume aceea de a ne arăta către ce profiluri
existenţiale unice şi surprinzătoare poate veni cu atâta intensitate harul.
Altfel spus, mesajul pe care îl putem citi este că nu există un tipar unic
al manifestărilor oamenilor cu viaţă sfântă, identificabil de mintea noastră,
pe baza căruia să stabilim cine merită canonizat şi cine nu, uneori sfinţenia
fiind evidentă şi la persoane care manifestă în anumite privinţe o destul de
puternică originalitate.
Astfel, dimensiunea instituţională a unui sfânt apare şi în acest caz, la
fel ca în altele, ca fiind în mod esenţial post-factum, de constatare a
fenomenului mărturisit deja în masă de credincioşi, şi nu un rezultat efectiv
al comparării unor fapte cu nişte criterii în mod detaliat stabilite. Imaginea
noastră însăşi asupra criteriilor şi nuanţelor lor poate varia în timp, ceea ce
e perfect compatibil cu viziunea creştină asupra unicităţii fiecărui om.
Chestiunea caracterului eminamente post-factum al sfinţeniei are legătură
şi cu eventualul rol al oamenilor de ştiinţă într-o comisie de canonizare.
Niciun credincios nu are nevoie de explicaţii obiective cu privire la faptele
reţinute după selecţia cuvenită din cele care circulă cu privire la viaţa unui
om sfânt pentru a-i accepta sau nu sfinţenia. El sau ea are întotdeauna
o experienţă personală, ca şi persoanele intervievate în carte, pe baza căreia
crede ceea ce crede.
Încercarea de a oferi explicaţii
ştiinţifice minunilor, sau anumitor tipuri de minuni, bine intenţionată, poate
fi un serviciu doar dacă rămâne în plan secund, întrucât cuplajul direct dintre
zona de competenţă a ştiinţei şi cea a teologiei nu poate rezista la o analiză
serioasă. Adus în spaţiul public high profile asociat unei comisii de
canonizare un discurs de a acest tip va fi cu uşurinţă deconstruit atât din
perspectiva oamenilor de ştiinţă suficient de riguroşi, cât şi a filosofilor
ştiinţei.
Utilitatea eforturilor de cuplare directă dintre ştiinţă şi teologie ţine
în primul rând de menţinerea unor punţi de dialog deschise între domeniile
respective. Este o utilitate din perspectiva funcţionării comunităţilor
respective. Un dialog care să producă rezultate de cunoaşte teoretică în sens
propriu, singura cu valoare strategică pentru Biserică, presupune şi implicarea
cunoaşterii filosofice ca mediatoare între cele două tipuri de discursuri. Îndrăznesc
să exprim opinia că unitatea dintre ştiinţă şi credinţă pe care o caută oamenii
de ştiinţă credincioşi nu poate fi asigurată în termeni discursivi fără
contribuţia filosofiei, deşi existenţial fireşte că ea există într-un mod
tacit, cel puţin la cei care nu supralicitează puterea ştiinţei.
În al doilea rând utilitatea eforturilor de cuplare directă dintre ştiinţă
şi teologie ţine de faptul că oamenii neiniţiaţi în ştiinţă văd în mod clar
eforturile unor cercetători de a construi punţi de comunicare, chiar dacă nu
înţeleg conţinutul sau limitele produselor culturale respective. Indiferent de
consistenţa rezultatului, însuşi efortul de a-l produce este un indiciu că
poziţia antireligioasă a oamenilor de ştiinţă nu este monolitică, ceea ce
reduce influenţa discursurilor ateiste venind din această zonă.
Nici una dintre cele două utilităţi ale implicării ştiinţei menţionate mai
sus nu poate avea relevanţă pentru o eventuală canonizare, chiar şi completată
cu o prezenţă a filosofiei, deoarece, pe de o parte, sfinţenia părintelui Boca
nu s-a manifestat prin produse intelectuale teoretice de anvergură şi, pe de
altă parte, abordarea explicativă a minunilor nu adaugă nimic la credinţa în
existenţa lor celor care deja cred, creând simultan oportunităţi pentru
discuţii publice care riscă în climatul secular existent să distragă atenţia de
la ceea ce este cu adevărat important: recunoaşterea masivă a sfinţeniei de
către credincioşi.
În concluzie, colecţia de interviuri "Altfel despre Părintele Arsenie
Boca" este de mare folos.
