Este România pe direcția cea bună ?

Nu știu. Dar am putea să ne gândim la înțelesul acestei întrebări.

Direcția bună este cea care îți aduce pace sufletească. Ea pare a fi o îmbinare între personal și comunitar. Personal și comunitar nu înseamnă organism și grup sau individ și societate.

Omul ca individ și societatea ca entitate autonomă sunt termeni teoretici în modele de reconstrucție ștințifiică a proceselor sociale, economice sau politice.

Așa cum omul nu e un organism (termen al biologiei), omul nu e nici un individ (termen al științelor sociale). Predicatul nominal atribuie corect însușirea respectivă, dar dincolo de structura gramaticală se află o realitate care face posibilă însăși structura gramaticală. Omul în sens profund e și ceea ce face posibilă discuția despre el însuși. Are un caracter deschis prin însăși firea sa, e imposibil de surprins într-o definiție sau cu un model. El le construiește.

Este o naivitate să ne identificăm cu niște termeni teoretici în numele prestigiului științei. Facem asta din nemulțumirea față de situațiile în care am ajuns din diferite motive. Dar găsirea drumului bun nu are nici o legătură cu știința. Știința poate servi orice fel de scopuri. Știința e locală existențial, oricât de mare ar fi scara spațio-temporală a proceselor de care se ocupă. Caracterul bun al drumului poate fi evaluat doar la scară globală existențial.

Multora nu ne convine situația în care se află România și credem poate că nu e pe direcția cea bună. Dar ce înseamnă asta altceva decât că nu ne convine situația în care ne aflăm fiecare dintre noi având o țară ca România ? Perspectiva asupra situației țării este cea personală, a fiecăruia. Este aceasta corectă ?

Perspectiva corectă față de orice situațe este cea care permite să mergi mai departe în direcția bună.

O situație nu este o stare de lucruri obiectivă, ci un eveniment într-un proiect omenesc.

Strict vorbind nu există stări obiective de lucruri. Lucrăm pe scară largă cu presupoziția obiectivității ca să obținem cunoaștere pe care o încorporăm în mod necesar în proiecte de viață. Situația României nu poate fi evaluată obiectiv.

Știința este ce se întâmplă într-o mică parte a unui vapor aflat într-o permanentă călătorie. Pentru a înțelege ce face știința nu avem nevoie să știm unde merge vaporul, sau dacă în curând se va scufunda. Situația României nu poate fi evaluată de un om de știință sau o instituție academică.

Nu există perspectivă corectă asupra situației României. Există doar perspective care pot influența starea de lucruri și care nu au nici o putere.

Discuțiile cu privire la direcția bună ne separă sau ne unesc decisiv. Știința și tehnologia derivată din ea ne pot uni doar superficial.

Este România pe direcția cea bună ? Înainte ca această întrebare să aibă sens trebuie să fim siguri că țara are direcție. Cuvântul direcție din această întrebare nu este o metaforă fizică, orice obiect în mișcare se află așa pe o direcție, ci una managerială.

A avea direcție în sensul care ne interesează depinde de o cârmă și un mecanism care transmite semnalul de la scara mică a decidenților la scara vaporului.

Lupta civică din aceste vremuri nu este în privința direcției către care merge România, ci în privința mecanismelor instituționale care fac posibilă existența unei direcții. Mecanismele instituite de clasa cleptocrată sunt pe cale de schimbare. Asemenea vasului lui Tezeu România e reînnoită din mers.

Retorica celor care pierd pe zi ce trece din putere se bazează pe două idei:

·         că cei care reînnoiesc vasul sunt diletanți, nu sunt școliți pe ulițele puterii și vor scufunda vasul

·         că direcția vasului pe vremea când conduceau ei totul era cea bună și va fi și mai bună după ce vor fi din nou la cârmă.

Prima e o manipulare prin emoții negative, a doua prin emoții pozitve. Ambele se adresează naivilor.

Care va fi direcția României rămâne de văzut. Deocamdată să profităm de acalmia apelor din jur, câtă mai este, și să avem un vas care să ne servească tuturor. Nu doar celor de pe puntea căpitanului, cu ceilalți la galere.

Totul în pace sufletească, fără nici o înverșunare. Cu siguranță vom reuși.

“Anatomia ratării” – cum suntem și dacă se poate face ceva

„Deci, foarte bucuros mă voi lauda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos [… ] când sunt slab, atunci sunt tare” (Corinteni, 12, 10).

Ratarea României e un caz particular al problemelor civilizației europene. Problemele acesteia din urmă vin din îndepărtarea de valorile fondatoare ale libertății, autolimitării, dragostei și moderației.

Particularitățile noastre vin din istoria mai îndepărtată sau mai recentă, parte a contextului regional. Nu avem nimic special nici măcar în ce privește tarele. Nu suntem buricul pământului.

La noi pare să capete proporții uriașe proasta creștere. E ceva firesc, descindem din țărani și muncitori la modul cel mai propriu cei mai mulți dintre noi. Limitele socio-culturale ale familiilor nu pot fi compensate cu totul nici de inteligență, nici de eventuala hărnicie. Durează minim trei generații ca să ajungi din sărăcia lucie a țăranului oltean isteț cu șapte clase la Cambridge ca student și strănepot al lui. Oamenii din familii aflate de generații în contact cu educația serioasă au reflexul autolimitării și al moderației chiar în absența unor experiențe spirituale. Omul necultivat este însă prin natura sa excesiv în mai tot ce face. Îl poate salva doar o experiență spirituală.

Dacă în antebelic oamenii cu educație precară, deși majoritari statistic, nu aveau practic nimic de spus în privința statului, prin comunism ei au ieșit în față. Oamenii culturii înalte au fost lichidați, iar puterea au luat-o diletanții resentimentari, care în circa 50 de ani au falimentat țara.

Au continuat și după 1989. Prin brutalitatea mineriadelor s-a încurajat deliberat exodul celor mai inteligenți, harnici sau creativi, indiferent de gradul de bună creștere. Ce a rămas aici are astfel o inteligență medie și o hărnicie în mod obiectiv mai mică. La fiecare generație de tineri, cei care nu vor să se rateze aici și pot să plece pleacă.

Vidarea culturală avansată a României în comunism a făcut ca la redeschiderea comunicării cu lumea să absoarbim rapid și fără discernământ tot ce era la îndemână. Rezultatul e un amestec incoerent de valori și mentalități din toate timpurile: moderne și post-moderne pe un fond istoric pre-modern. De aici tensiuni grupale și irosirea energiei în dispute interminabile pentru că presupozițiile asumate sunt incompatibile.

Acestei mase i s-a dat formal o libertate cu care nu știe ce să facă, iar când decide ceva, nu știe cum să facă. Rezultă masive nemulțumiri, frustrări, agresivități, tot tacâmul reacțiilor psihologice compensatorii și al încercărilor ratate de salvare, cu particularitățile lor în diferite contexte sociale și profesionale. Inclusiv ura viscerală față de puținii oameni care dețin o cultură înaltă, care au capital simbolic.

Pe acești oameni nu îi agreează nici masele, pentru că le oferă un exemplu de succes la care nu pot ajunge, nici elita informațional-politică, cel puțin până de curând, pentru că le relevează impostura și le încurcă ploile de control total. Ori încearcă să îi distrugă mediatic, ori să îi atragă într-un joc de legitimare.

Toți cei care pun mâna pe putere la nivel de stat sau organizații publice sub masca procedurilor democratice prin minciună, reguli distorsionate, abuz, jocuri de culise, încearcă imediat după să atragă pe cei înșelați într-un joc de imagine comun, să arate vezi Doamne că ei sunt corecți. S-a căzut adesea în aceasă capcană.

În fapt, așa zisa clasă politică e dominată de niște escroci, nimic mai mult, iar singura modalitate de a-i sancționa, când au puterea, este delimitarea de ei. Nu există bine comun real alături de astfel de persoane obsedate de un control total, incapabile de compromisuri de substanță, de împărțirea resurselor. Binele comun a devenit o simplă retorică.

Binele comun în viziunea lor este binele lor, iar tu doar un sclav, preferabil de bună voie, pentru atingerea binelui lor.

E atâta tristețe în împărțirea mizerabilelor resurse existente în instituțiile publice și stat încât poți avea doar un sentiment de compasiune pentru cei care le administrează. Cine o face cu dăruire și corectitudine punând între paranteze cariera profesională din afara serviciului public e cu adevărat un erou. Din nefericire, pe lângă oamenii admirabili de acest fel sunt și mulți fripturiști vrând doar să-și astâmpere foamea cu o parte ceva mai mare din puținul disponibil, sau  bieți resemnați blocați într-o lume din care nu știu cum să iasă.

Mica elită reală românească se sprijină pe un fundament social de pură extracție comunistă. Într-o astfel de lume a trăi normal e vecin cu aroganța. Disperarea de a nu pierde până și mizeria ne face să o dorim.

Totuși, există speranțe. Ele vin din deschiderea lumii actuale, în care e prinsă și România. Informația circulă imediat, nu mai e loc de dictaturi în acest colț de lume. Și în privința înrețelării globale importantă e moderația. Dar pentru mulți aceste instrumente, chiar și când circulă informație folositoare, au alt rol, cum ar fi scoaterea din anonimat. Efectul net prin agregare este însă imposibilitatea controlului, un lucru bun.

Rețelele sociale nu au cum să scoată pe cineva din anonimat. Simpla cunoaștere a unui nume care e asociat unui comportament discursiv public nu înseamnă cunoașterea persoanei care are acel nume. A ieși din anonimat înseamnă a fi cunoscut ca persoană cu atributul nume și fapte asociate numelui. Scoaterea din anonimat poate rezulta numai dintr-o relație interpersonală, adică prin dragoste ca valoare fondatoare.

Suntem leneși, prost crescuți, grăbiți să avem succes fără efort, și nu se mai poate face nimic la nivel social global, pentru că nu putem accepta nici o autoritate în afara forței. Statul nostru rezistă doar pentru că e prins în structuri suprastatale. În acest sens el are un rol, pe care nu noi, cetățenii, i l-am dat. Rolul e pus în practică de o clasă politică oportunistă pentru care celelalte obiective de interes public sunt secundare. Ei se prevalează de interesele strategice ale României ca să nu servească cetățenii mai mult decât strictul necesar. Într-un mod ciudat, tocmai susținătorii occidentali ai României, prin presiunile pentru reformarea sistemului, sunt mai aproape de interesul cetățenilor români decât mulți dintre actualii politicieini.

Ieșirea personală la lumină prin maturizare intelectuală și educație intensivă e responsabilitatea fiecăruia în parte.

Să faci ceva pentru țara ta e o chestiune de sacrificiu, nu vei primi nimic în schimb. A spune adevărul în România are caracterul unui sacrificiu.

E în cartea "Anatomia ratării" o înțelepciune practică surprinzătoare, un down-scaling al cunoașterii antropologice la situația românilor de acum exprimat într-un mod cât se poate de direct, fără ca astfel să fie pierdute înțelegerea empatică și fără să fie respinse nuanțele, acolo unde e cazul.

E surprinzătoare tocmai datorită unei idei preconcepute larg răspândite în mentalul colectiv, aceea că intelectualii nu se pricep la estimarea situațiilor concrete. Chiar și cei care au înclinații intelectuale și simultan mai știu și ceva concret se consideră mai degrabă o excepție.

Această presupoziție e demolată probabil definitiv de cartea menționată. Spiritul dilematic manifestat la scara mare a asimilării unui corp de cultură cu relevanță universală e perfect compatibil cu certitudinile locale, evaluările precise și bisturiul fin al decupajele analitice  într-un context istoric și cultural bine precizat. Gânditorul, creatorul, poate să fie la fel de bine și un manager eficient.

Stilistic e o carte radicală, rezultatul unei experiențe care arată imposibilitatea amestecării uleiului cu apa, a compromisului politic între valoare și non-valoare în interesul binelui comun.

Cartea e un croșeu definitiv la adresa mentalităților și părerilor de sine ale celor care se regăsesc în ea (și cine nu se găsește într-o măsură mai mică sau mai mare în această situație, pe ici pe colo ?). O lovitură imparabilă, răspuns la agresiunea imposturii.

Pentru cine aspiră către un ideal al civilizației europene este un must read.

Singura modalitate de a nu te lăsa educat de ea este să n-o citești.

Notă

Acest text pornește de la cartea “Anatomia ratării – tipuri și tare din România post-comunistă” (Baconschi T. și Boeriu D. L., editura Humanitas, 2016) și nu este o recenzie a ei. Stimulat de cele citite mi-am permis și câteva dezvoltări personale. Pentru a cunoaște cu precizie opiniile autorilor recomand cu căldură citirea cărții. O carte a unor oameni puternici, conștienți adică de slăbiciunile țării lor și de situația omului pe lumea asta.

Mulțumesc editorului pentru comentariile constructive care au îmbunătățit semnificativ textul față de prima sa versiune.

Ce poate însemna că USB e un partid nici de dreapta, nici de stânga ?

Am putea spune de la bun început că a nu fi nici de dreapta, nici de stânga în România înseamnă a nu fi implicat și a nu tolera în nici un fel fraudarea alegerilor, indiferent de mizele geopolitice aflate în joc. Mai înseamnă a nu vota persoane aflate în închisoare sau anchetate și a nu propune astfel de candidați. Înseamnă, dacă vreți, a face orice fel de politici publice în care crezi doar pentru a susține interesul general al concetățenilor tăi.

A nu fi nici de dreapta, nici de stânga în România înseamnă, pe scurt, a-ți asuma o claritate morală în actul politic. Acea claritatea morală pe care și-o permit doar oamenii care stau pe picioarele lor, maturi intelectual și relativ autonomi matierial în raport cu nevoile pe care și le formulează singuri.

Acste afirmații greu de acceptat în general pot descrie, totuși, realitatea într-un context socio-cultural în care partidele existente au aruncat în derizoriu semnificația publică a noțiunilor de dreapta și stânga prin instrumentalizarea lor sistematică în vederea profitului grupal și personal.

Mecanismele acestei aruncări în derizoriu sunt manageriale, țin de decuplarea dintre valorile și scopurile politice formulate la nivel strategic și faptele publice efective la nivel operațional. Agenda declarată este alta decât agenda reală.

Am să explicitez în câteva cuvinte ce am în vedere prin ce am spus din paragraful anterior:

• identificarea ideologică de dreapta sau de stânga se face la nivel strategic pe baza unor valori prioritare, să zicem:

◦     libertatea tuturor persoanelor de formulare a scopurilor lor fără a avea garantate de nimeni mijloacele (o libertate principială de acțiune concretă și discursivă), pentru dreapta și

◦     libertatea anumitor personae de a putea acționa efectiv având garantat un anumit nivel al mijloacelor de atingere a anumitor scopurilor private de către stat prin resurse luate de la alte persoane fizice și juridice, pentru stânga

• la nivel operațional politicile publice și proiectele de genul pus țevi de apă caldă sau tras curent sau făcut autostradă nu sunt de dreapta sau de stânga, ele pot fi catalogate așa într-un program doar prin prisma surselor de finanțare.

• dacă libertatea în sensul dreptei e garantată din exterior prin apartenența la NATO, parteneriatul strategic cu SUA, apartenența la UE, iar libertatea în sensul stângii pentru proiecte publice majore e garantată parțial prin fonduri nerambursabile UE existența unor partide care să susțină libertatea de dreapta e redundantă pe termen scurt cu factorii de comandă externi ai României. Adică pe termen scurt nu există o utilitate în acest sens, ci doar strategic, pentru a asigura stabilitatea valorilor liberale în condiții de decuplare de organizațiile menționate (perspectivă pur teoretică acum).

• generațiile tinere ajunse în clasa de mijloc au internalizat ca presupoziție în proiectele lor de viață existența de facto a libertății de dreapta pe un termen suficient de lung ca să nu aibă nici o utlilitate pentru ele susținerea prin investiții personale a acestei valori strategice. Ea e prioritară pentru cei care au investit anterior pentru ea, cum ar fi oamenii din societatea civilă a anilor 90, oameni care au o gândire și un interes pe termen lung cu privire la România care rezultat al unor proiecte de viață de nivel mai înalt, neconsumiste.

• pentru generațiil tinere din clasa de mijloc libertatea de dreapta are caracterul unui bun public gratuit, creat cu investiții ale altora, din țară și din exterior. Autoconstruiți pe model consumist pe ele le interesează maximizarea utilității la nivel operațional, din proiecte publice, direct perceptibilă la scara de timp a efortului făcut ca să obțină ceva. Utilitatea pe termen scurt e ceva care interesează și pe cei cu viziuni de viață mai spiritualizate, chiar dacă se pot debarasa de ea într-o anumită măsură în caz de nevoie, de unde o susținere mai largă a USB.

• în acest sens poate exista un cu succes pe un termen scurt și mediu în condiții de stabilitate strategică a valorilor fundamentale asigurată de alții un partid fără interese strategice, concentrat doar pe eficiența proiectelor pe termen scurt, operaționale.

• în acest sens USB poate fi un partid autoperceput ca apolitic din punct de vedere strategic, adaptat la contextul de minorat cultural al României în raport cu valorile fundamentale ale civilizației occidentale.

Din perspetiva societatății civile care susține libertatea de dreapta USB apare ca un free - rider în ce privește această valoare, nu face nimic să o țină vie, deși se bazează pe ea, dar din din punct de vedere social de ansamblu este complementar cu această societate civilă prin insistența pe nivelul operațional al politicilor publice. Apărătorii libertății de dreapta nu se ocupă în general cu proiecte tehnice urbane, cel mult cu chestiuni din domeniul culturii și educației.

Oportunitatea USB este cu atât mai mare cu cât exact nivelul operațional e cel mai neglijat de actorii politici majori de pe piața politică. În numele unor valori fundamentale strategice acești actori au  jefuit efectiv România și implicit pe cetățenii ei la nivel operațional. Cum s-ar spune, diavolul a stat în detalii. Aceasta este sursa disprețului generalizat pentru ceea ce se percepă ca politică (indiferent că e de dreapta sau de stânga) în rândul susținătorilor USB.

Dar între susținătorii USB se află și oameni care conștientizează importanța valorilor cadru necesare pentru orice succes operațional al politicilor publice.

USB vrea să elimine diavolul din detalii, adică să cupleze viziunile strategice de orice culoare ideologică ar fi ele cu o abordare corectă, clară moral, a măsurilor concerte.

Evident că a vrea să faci binele doar în particular fără să susții binele în general sugerează o anumită naivitate. E ca și cum ai crede că poți avea curat în casă mereu doar dâns cu aspiratorul și dereticând, fără să te îngrjești de acoperiș niciodată. Fie și ca simple resurse culturale valorile generale sunt necesare pe termen lung unei societăți care vrea să poată face bine în fiecare caz concret, ale ne apără de intemperiile autoritarisemelor și totalitarismelor.

Susținătorii avizați ai acestor oameni le-ar putea arăta că dacă vor ca răul să nu intre mereu și mereu la loc în deciziile mici și concrete, ca o picăturăc chinezească, e nevoie și de o susținere explicită a valorilor fundamentale ale civilizației apusene.

Notă

Noțiunile libertate de dreapta și libertate de stânga nu sunt teoretice, ele sunt însă suficiente cred pentru utilizarea publică pe termen scurt a acestui text.  Pentru o abordare riguroasă se poate începe de către cine este interesat cu Isaiah Berlin, disponibil aici.