Pălăvrăgeala, Conservatorismul și Progresismul

De ce pălăvrăgim ?

Creștinii știu limpede că nu ar avea de ce să o facă: tăcerea e de aur, să vorbești despre Dumnezeu e de argint, iar restul e osândă. Îndrăgostiții din cuplurile de același sex nu văd cum ar avea timp, asemenea oricăror îndrăgostiț. Discuțiile cu alții scurtează din bucuria dragostei erotice împărtășite, a fericirii de cuplu. Scientiștii atei, progresiștii în genereal, îi văd cu cărți de știință în mână, scufundați în Einstein și Darwin, Crick și Hayek, ori în vestiții lor urmași deținători de premii Nobel. Ei sunt dornici să afle ceva nou despre cosmologie, celulă, teoria jocurilor ori vreo teoremă. Așteaptă fără doar și poate cu fervoare noul număr din Nature sau Science acasă ca să se bucure de el, mai întâi de mirosul paginii nou tipărite, apoi de minunatele informații.

Pălăvrăgim pentru că nu ne interesează nici creștinismul, nici știința, nici dragostea erotică, nici progresul. Ne interesează propria persoană, puterea noastră, să vorbim noi și să tacă alții nu pentru că vor ei, ci pentru că avem dreptate noi.

Vorbăria e de  folos, fără ea am ajunge la forme de violență fizică. Se observă că cei care vorbesc prost au tendință să dea cu pulanul: “Vă pun eu la respect, deștepților care vreți să mă umiliți cu pălăvrăgeala voastră !” Dacă ar pălăvrăgi și ei ne-am înțelege mai bine.

Vorbăria folosește și ca aerodrom de pe care cei care știu să zboare, de aici se decolează și aici se aterizează. Nimeni nu stă doar în zbor, nimeni nu e o stația spațială. Pălăvrăgeala e o autostradă pe care pot circula vehicule ale cunoașterii veritabile. Unde există infrastructura aceasta se poate dezvolta și cunoașterea. Cultură înaltă direct din muțenie socială e ceva utopic, sau distopic. Înjurătura din partea celorlalți ca formă de pălăvrăgeală poate fi de folos. E un semn că există cineva pentru care să creezi o operă.

Răul personal al vorbăriei egocentrate devine, printr-o mână invizibilă, un serviciu public. E ceva asemănător celor din fabula lui Mandeville. Agitații verbal din aceste zile sunt mai pașnici în fapte și țin vii teme de folos pe agenda publică : știința, religia, dragostea, binele, câte și mai câte. Cei dispuși la efort, continenți verbal, interesați de mize existențiale mari, pot astfel să lucreze la ele. Socialmente vorbind mulții și puținii au funcții complementare.

Aplicare la Conservatorism și Progresism

Cu tot tam-tam-ul din educație si popularizarile insistente gândirea de tip darwinian nu va intra prea curând în viața oamenilor. Suntem captivi unor delimitari clare de tipuri de entitati, în timp ce teoriile evoluției au ca miză să arate cum apar si dispar ceea ce noi absolutizăm în tipuri. Le luăm ca dat pentru că avem mize la scări mici de timp, când tipurile sunt ca si constante.

Progresism vs. Conservatorism e o astfel de tipoligizare ratând chestiunea evoluției sociale si culturale inerente. Conservatorul inteligent nu va fi cu C niciodată, iar Progresistul deștept nu va idolatriza progresul, nu va cădea în constructivism, raționalism social. Diferența dintre ei va fi de prioritizari, nu de fundamente de înțelegere a lumii. Grupurile sociale de aceste tipuri vor fi formate din câte o majoritate pusă pe pălăvrăgeală, fără posibilitatea unei înțelegeri reciproce de fond cu “opoziția”, și câte o elită nuanțată. Elita pricepe ce vrea elita complementară, dar adesea se face că nu pricepe, ca să nu fie expulzată pentru “trădare” de majoritatea din grupul ei. Cine e adept al vorbăriei se simt foarte ușor trădat, doar unul ca Hristos, la extrema cealaltă, nu are nici o problemă cu asta. Elita conservatoare și cea progresistă, dacă vrea să fie larg acceptată social, cu un evenetual succes în politică, trebuie să spună de ochii lumii că e Conservatoare, respectiv Progresistă.

Spre potențiala mulțumire a ateilor scientiști nici gândirea de tip creștin nu stă mai bine în societate, cu tot tam-tam-ul din educație și predicile insistente. Si nici nu poate sta vreodată, e croită pentru oameni dispuși să aibă o viață coerentă pe termen lung; cu oglinda a ce sunt in față, nedispuși să se mintă - adică mai nimeni.

Se poate umple totusi în mod plăcut timpul cu dezbateri despre ceva ce nu e de fapt în discuție. Aceasta e o altă funcție, motivantă, a pălăvrăgelii.

Dar am pălăvrăgit destul.

Condiţiile necesare şi suficiente unei societăţi decente sunt libertatea, efortul şi admiraţia

Nu e nici o diferență de atitudine între un politician care luptă să servească interesul public în România, un monah izolat care se chinuie să ridice o mănăstire cu eforturi uriașe în condiții grele, un om de stiintă dedicat cunoașterii încercând să publice la cel mai înalt nivel într-un ocean de lene si impostură, un ecologist care face o arie protejată de la zero si o ingrijeste sau un gânditor care dă exemplu altora cum se gandeste printr-o operă.

Toți cer mult de la ei, sunt atenți cu alții dacă văd bună credință si nu pierd timpul cu vorbăria si neaveniții. Când construcția e gata si masele o inundă încep alte proiecte unde nu se înghesuie multă lume.

Nu este nevoie ca aceşti oameni să fie mulţi, e nevoie ca ei să fie luaţi ca modele de cei mulţi. Ţine de natura creativităţii să aibă loc pe drumuri foarte diverse. Cine ştie mai bine decât o plantă în creştere drumul spre lumină ? Există în aceste vremuri idolatrizare a planificării denotând slăbiciune, necunoaştere, lenea de croi drumuri sau de a urma unora deschise de alţii cu succes şi care trebuie bătătorite.

Democraţia funcţională are o structură piramidală a admiraţiei pentru ce fac bun alţi oameni.

Respectul pentru orice formă de creativitate e semnul sănătăţii sociale. În orice domeniu creativii sunt puţini şi ţin vii organizaţiile. Sunt prea puţini pentru ca să ne permitem ca nemulţumirile noastre faţă de ce fac uneori majorităţile să îi afecteze şi pe ei. Polarizările vehemente, lipsa nuanţelor denotă prostie. Nici o marcă insituţională, nici o valoare invocată nu poate justifica lipsa nuanţelor. A învinge monocolor este a pierde, a-ţi distruge matricea socială în care te poţi dezvolta. Este lene, oboseală personală, ridicate la rang de regulă, este simplificarea premergătoare morţii, este co-extensivă urii. Dragostea nu înseamnă decât să laşi să existe ceea ce există.

Omul este născut să observe, să gândească, să discearnă, să acţioneze. Nici una dintre ele urmărite exclusiv nu poate aduce vreo schimbare de folos. Sunt etape ale oricărui proiect. Preferinţele personale pentru una sau alta dintre etape pot da o stilistică anume, dar nu pot elimina procesul ca întreg. Procesul este ceea ce uneşte oamenii cu cele mai diferite drumuri, numai procesul duce la o creaţie, la un dar palpabil de folos semenilor. Calitatea procesului e vitală, rezultatul nu primează asupra procesului. Scopul nu scuză mijloacele.

Când le scuză suntem deja în iad, în imperiul lenei şi al prostiei, sclavi ai unor speranţe deşarte, ai unor cuvinte pe o hârtie moartă.

Fericiţi cei care (nu) vor merge la referendum

Oricine poate observa multă înţelepciune şi toleranţă în atitudinile şi afirmaţiile cu privire la participarea la referendumul pentru familie. Cei care nu au preocupări religioase înţeleg pe deplin şi acceptă că poate exista o dinamică naturală a textului Constituţiei la care au dreptul să încerce să contribuie şi oamenii credincioşi prin preferinţele lor. Creştinii ştiu şi ei că nimeni nu s-a mântuit sau, Doamne fereşte, a ajuns în iad pentru că a ieşit la vreun vot într-o democraţie liberală sau pentru că n-a ieşit. Mai ştiu şi că drepturile omului sunt o bază de discuţie cu toată lumea civilizată, cum este şi să nu scuipi pe jos la o recepţie şi altele de acest fel.

E plăcut să observi că toţi cetăţenii acceptă matur fireasca poziţionarea faţă de ce se va vota prin prisma valorilor personale, că doar de-asta există mai mult posibilităţi legale, da, nu sau absenţa de la vot, că resping cu bun simţ vehemenţa şi pretenţia de a cunoaşte ce vrea altul de la viaţa lui, sau mai rău, ce trebuie să facă din viaţa lui.

Ca popor înţelept nu suntem străini nici de gândul că e lipsit de orice eficienţă să incluzi stipulări morale în acte legislative, fie ele despre familie sau furt, că viaţa morală e temelia dreptului, nu invers, că trebuie dat Cezarului ce al Cezarului, iar morala n-are treabă cu Cezarul, cu puterea şi resursele. Nu ne intrigă nici că lideri de instituţii religioase îndeamnă la participare, ce altceva ar putea să facă, organizaţiile nu funcţionează doar cu cultură organizaţională şi rugăciuni.

Votul despre familie, fiind în curtea Cezarului, e despre putere şi resurse. Unii dintre noi vrem ca famiile formate din bărbat şi femeie să aibă mai multă putere şi resurse şi credem că prin acest vot se va rezolva ceva.

Alţii, îi numeri pe degete, credem că singurul motiv realist pentru un da la Referendum ar fi fără nici o legătură cu familia, si anume de a crea încrederea că Biserica în diversele ei confesiuni poate avea acțiuni civice eficiente într-o democrație liberală si că generează o anume unitate de opinii la scară națională. Deja pentru oricine scanează periodic toate agenţiile de ştiri e limpede că Părintele Patriarh preia ceva din rolul simbolic prezidențial în absența oricărui actor politic capabil să facă asta în funcție sau ca viitor candidat. Geopolitic e poate ok, adaptat stadiului infantil de dezvoltare a societății noastre. Ca să meargă trebuie câștigată bătălia de propagandă pe simbolul eventualului succes al da-ului care va urma după. Nu e evident cine ar putea duce această bătălie şi cu ce canale de comunicare, dar poate că există pregătite şi nu se văd, stau întru ascuns.

Altminteri eficiența protejării familiei pe această cale va fi mai degrabă nulă, pentru că mulți nu vor asta, chiar dacă spun altceva. Oamenii au doar nevoie de impresia că fac ceva, datele publicate recent în Le Monde si statistica avorturilor si natalității arătând realitatea pe care o vor românii. Instrumenrele eficiente sunt cele economice stimulatoare ale cuplurilor tinere. Cu tineri săraci şi cu mulţi copii o să distrugem doar orice pondere creştină în viaţa publică, ea însăşi consumatoare de resurse.

Critica vehementă a referendumului nu ajută nici ea la nimic, devreme ce vântul bate invers. Politicienii care o fac s-ar putea concentra pe parteneriatul civil fără drept de adopție a copiilor, e ceva constructiv.

Purismul moral nu are ce căuta în nici un partid. Morala constrânge exclusiv persoane umane, fie ele si trup al lui Hristos. Partidele si orice organizații nu sunt parte din trupul lui Hristos, sunt construcții umane.

Şi oamenii "noi" şi oamenii "vechi" au o singură lume, aceea a omenilor. Nu eşti cu nimic mai bun nici dacă eşti nou, nici dacă eşti vechi, eşti mai bun dacă faci fapte bune şi ştii că eşti rău. Politica nu are nici o legătură cu faptele bune, intră la servicii pe bani.

Fericiţi cei care (nu) vor merge la referendum.

Pace şi bucurie.

Foto: Sf. Ştefan cel Mare dăruind Maicii Domnului o construcţie instituţională. Arsanaua Mănăstirii Vatoped, Sf. Munte Athos.

Profilul viitoarei dictaturi din România

USR a făcut un serviciu prin strângerea milionului de semnături celor care vor acestei ţări să fie un petec nesemnificativ şi primitiv de pământ. Acum se ştiu cu precizie CNP-urile celor care trebuie reţinuţi, duşi în lagăre, bătuţi, lichidaţi. Dacă locuri potrivite pentru asta nu se mai găsesc prin România se pot găsi în Rusia.

Nimeni nu vrea la marginea imperiului lui un stat puternic, şi atunci acesta trebuie condus de incompetenţi. Cine nu ştie tinde să simplifice realitatea ca să o poată pricepe şi gestiona. Manualele nu pot fi decât unice, deciziile se pot lua doar centralizat. Electronul e o bilă care se învârte în jurul nucleului, ce ar putea fi altceva ? Natura e formată din bucăţi materiale pe nume păduri, lacuri şi altele aşezate în spaţiu ca într-un joc de lego. Omul sunt eu, cel care conduc, restul purtorilor de cărţi de identitate sunt resurse ale mele. Copiii sunt ai statului meu. Libertatea există, fireşte, şi este a omului, adică a mea, fac ce vreau pentru că pot.

Ignorantul mândru este onest cu sine însuşi, hotărât şi pus pe distrugerea a tot ce nu pricepe. El vrea să fie respectat pentru ceea ce este, iar cine nu vrea sau nu poate asta va muşca din ţărână.

Din perspectivă suprasensibilă o situaţie de acest fel are probabil un rol de smerire a celor care mai ştiu câte ceva şi îşi dau aere, îşi arogă, nu abrogă, merite. Este o pedeapsă pentru nebunia de a crede că eşti buricul universului, centrul lumii, un creator fără de creator, un individ care merită totul de la ceilalţi pentru valoarea lui inestimabilă. Acesta e un alt mod, complementar primului, de a-ţi manifesta înclinaţiile dictatoriale. O faci prin cunoaştere, prin adevărul pe care îl serveşti altuia care trebuie să rămână mut în faţa majestăţii tale. Tu să ai ultimul cuvânt. Tu să spui omenirii ce e bine să gândească, cum să se poarte, cum e corect.

Avantajul democraţiei liberale este că permite să ne ţinem în frâu aceste trăsături abjecte de a domina fizic sau simbolic prezente în oricine. Nu e nici o diferenţă să o faci ridicându-te râgâind de la un grătar cu şase beri sau ridicându-te pus pe fapte mari arogant de la masa unei biblioteci prestigioase. Ambele sunt moduri de a ne da în petec.

Spaţiul privat e una, spaţiul public este alta. În cel privat putem să ne dăm în petec cum vrem, în cel public suntem limitaţi de nişte reguli mai importante decât voinţa oricui de a se manifesta cumva în public. În public nu există libertate nelimitată. Dacă există atunci nu mai e public.

Doar un milion de oameni din România vor activ o societate cu spaţiu public, restul vor să invadeze vieţile altora cu felul lor de a fi, oricare ar fi el, sau sunt prea obosiţi ca să mai vrea ceva decât trăirea clipei. Suntem în anticamera iadului pe pământ, în pridvorul templului diavolului.

Neîncrederea, frica, umilinţa, suferinţa generalizate social sunt singurul rezultat al celor care violează complexitatea şi subtilitatea vieţilor umane prin aşezarea lor în patul procustian al lumii unui ignorant ori în cel al lumii unui om livrat ideilor utopice. Nu e nici o diferenţă existenţială între iadul rezultat din barbarie şi cel din utopie, între ce ne propun în final dacopatul „creştin” şi progresistul “necreştin”. Pentru nici unul voinţa şi gândirea celuilalt nu contează, e ceva greşit în ele care trebuie corectat. Ceilalţi trebuie făcuţi să priceapă ceva, prostiile debitate de ei. Dacă nu vor o vor face forţaţi fizic şi  simbolic.

Instituţiile existente în România nu au capacitatea să gestioneze această situţie. Nici măcar Biserica naţională. Sunt prea tinere şi fragile. Sfinţim prima catedrală de anvergură cu aproape o mie de ani întârziere.

Un milion de oameni trebuie să acţioneze liber, adaptativ la orice s-ar întâmpla urmând regula bunului simţ, a măsurii, a discernământului, fără nici un fel de compromis de opinii cu extremele diabolice. A lucra împreună punctual cu cei mai frecventabili dintre ei e una, a crede aceleaşi lucruri e altceva.

Să nu fim naivi. Acest milion de oameni există pentru că s-a investit de către lumea liberă să existe. S-a investit pentru a-şi apăra graniţele. Lupta anti-corupţie e un experiment instituţional de succes cu rol strategic şi cu efecte sociale ireversibile prin internalizarea valorilor de către unii oameni - dacă nu vom fi lichidaţi. Suntem un produs cultural românesc al lumii libere. Avem obligaţia să navigăm cu abilitate prin apele furtunoase ale strâmtorii istorice şi să facem din acest stat unul respectat de toate ţările. Avem forţa să facem asta.

Profilul viitoarei dictaturi din România, de evitat, este polimorf, diavolul nu are rezerve să folosească orice fel de resurse materiale şi simbolice. Pericolul operaţional vine dinspre Rusia, dar important tactic este şi să nu ne lăsăm antrenaţi în utopiile seculare occidentale. N-are nici un rost să sărim din lac în puţ.

Lumea nu poate fi un rai, dar poate fi un loc respirabil în care fiecare îşi urmează agenda personală fiind solidar cu toţi concetăţenii lui pentru obiectivul de a ţine acest loc curat şi funcţional şi prieten doar cu cei cu care are şi altceva în comun.

Ştiinţă şi lumină

Ştiinţa poate fi doar în lumină, o primeşte chiar fără să ştie şi dă puţin din ea mai departe. E asemenea unei ferestre translucide. Cel mai adesea ştiinţa trebuie ţinută închisă, dar uneori trebuie deschisă, pentru aerisire sau curăţire.

Omul nu a avut nevoie de ferestre pentru viaţa sa până când singur şi le-a aşezat, acoperindu-se, adăpostindu-se. Geamurile s-au îmbâcsit tot mai mult cu vremea şi cu obiceiurile oamenilor. Memoria vieţii libere de cândva se păstrase doar sub forma unor reguli omeneşti urmate aproape ştiinţific. Acea rigoare exagerată caracteristică spaimei de a pierde chiar şi obscuritatea ce mai rămăsese.

Câte o flacără ici colo pâlpâia şi era stinsă repede de teama incendiilor. Atunci o altă flacără s-a însoţit cu apa şi n-a mai putut fi stinsă atât de uşor. Era vremea să intre din nou în lume lumina, ea însăşi. După scurta şi greu de crezut vizită fereastra s-a închis din nou, curată, strălucitoare. De atunci se poate redeschide pentru oricine, chiar dacă prin însăşi natura lumii se închide apoi mereu la loc.

Ştiinţa e doar una dintre multele ferestre ale vieţii. După ce a fost de curând închisă apare o tristeţe că lumina e prea departe, şi chiar întrebarea dacă lumina aceea a existat cu adevărat. Cei care de-a lungul generaţiilor cunosc doar ştiinţa pot să creadă că e chiar sursa luminii. Oamenii aceştia se sperie când se găsesc unii care să îi între-deschidă forma instituţionalizată ca să o cureţe pentru a străluci mai bine. Le este teamă că nu vor mai vedea nimic. Dacă spargem sau stricăm balamalele ştiinţei ?

E nevoie de nişte ucenici ai luminii, care să ştie cine este ea. Ştiinţa ne-ar putea spune ce este lumina, într-un fel sau altul, din perpsectivă omenească, dar nu şi cine este. Ucenicii aceştia păstrează vie memoria şi rosturile lucrurilor, pentru că fereastra nu se va mai deschide cu totul prea curând. Noi trăim cu ea închisă sau întredeschisă.Vremea deschiderii cu totul nu a venit.

Dar lumina e şi în afara ferestrei ştiinţei, şi în interior, şi în chiar materialul şi forma ei. Materialul şi forma pot fi de vânzare, dar nu lumina şi nu oricum şi oriunde. Locurile de vânzare sunt locuri de vânzare, cele ale memoriei luminii sunt altele. Comerţul omenesc al ştiinţei este supus precarităţilor economice, care nu au nimic de a face cu înţelegerea vieţii. Funcţiile coexistă, dar nu interferă direct. În nişte locuri, undeva, se face ştiinţă, în altele, altundeva, ne amintim mereu cine este adevărul. Cine alege să facă asta

Nu poate un om să facă nimic dacă nu i s-a dat lui să facă. Dacă o spune cine o ştie cu adevărat, nu o crede nimeni, dacă o spun prietenii lui e mai uşor de primit. Sunt prieteni şi printre cei care se ocupă cu ştiinţa. Când nu mai sunt nu după multă vreme se lasă întunericul.

Cumva, lumina răzbate din nou, într-un fel care nu poate fi înţeles în mod ştiinţific.

Un vot la referendum pentru organizarea creștin-democrației românești

Circula pe vremea comunistă următorul banc:

·         O învățătoare ascultă elevii și le pune note. Fiecare copil primește rând pe rând câte o întrebare, răspunde bine și ia nota zece. La un moment dat tovarășa învățătoare întreabă pentru cine se construiește socialismul în țara noastră, copii ? Copilul Bulă ridică și el mâna. Spune, Bulă ! Pentru om, tovarășa învățătoare ! Bravo, Bulă, foarte bine, nota nouă, stai jos ! Frustrat Bulă ridică mâna din nou: tovarășa, tovarășa, dacă vă spun și pentru care om îmi dați zece ? (explicație pentru cei tineri: omul pentru care se construia socialismul era dictatorul Nicolae Ceaușescu)

Se poate înlocui în răspunsul de mai sus termenul om cu sintagma familie tradițională, iar aluzia la Nicolae Ceaușescu devine aluzie la cele familiile din nomeclatură și securitate care au acaparat țara după ce l-au ucis de Crăciun pe dictator. Bancul astfel este foarte actual.

Un vot pentru organizarea creștin-democrației românești nu este un simplu Nu la referendumul din octombrie împotriva familiilor puterii actuale adepte ale sclavagismului constituțional continuator al comunismului și pretins apărătoare ale familiei tradiționale. Este mai ales un efort de organizare în interesul cetățenilor adepți ai statului de drept în plan politic prin prisma căruia acest Nu va fi doar un pas operațional.

Legitimitatea și caracterul neoportun al referendumului pentru definirea familiei

Referendumul pentru definirea familiei este legitim, este rezultatul unui demers democratic al cetățenilor României în cadrul legal. În actualul context din perspectiva oamenilor care doresc apărarea statului de drept nu este și oportun. Dat fiind că referendumul va fi organizat acești oameni nu pot vota da pentru că ar legitima pe cei care vor să distrugă statul de drept și le pun pumnul în gură. Răul adus țării votând da este pentru ei mai mare ca binele obținut printr-o stipulare despre familie în textul unei Constituții care pentru putere e o simplă hârtie, o resursă oarecare pentru controlul maselor.

Perioada premergătoare a referendumului și cea de după pot fi folosite pentru catalizarea organizării unei mișcări creștin-democrate românești. Responsabilitatea organizării structurilor instituționale ale creștin-democrației românești aparține acelei părți din cele 3 milioane de semnatari care preferă să trăiască în libertate civică și politică, în meritocrație, să își poată manifesta creativitatea fără să fie sluga nimănui în plan lumesc.

Opțiunile politice și rolul trans-ideologic al Bisericii în România

În România oamenii au două preferințe ideologice dominante: unii sunt cultural asemenea celor din vremea Mântuitorului și doresc să se organizeze în slugi și stăpâni (reprezentați de puterea actuală, PSD-ALDE), alții au preferințe evoluate cultural ulterior acelor timpuri și se organizează politic pe axa individualism – comunitarism ideologic.

Nici una dintre aceste două preferințe nu are o valoare în sine creștină. Referile la ideologia slugă – stăpân în textele evanghelice este contingentă, ține de contextul istoric. Din punct de vedere creștin, al vieții duhovnicești (cea prioritară pentru oamenii care au ales acest mod de viață), de la relația slugă - stăpân se evoluează spre prietenie, iar de la individualism si comunitarism ideologic se evoluează tot spre prietenie.

E un fapt că statistic majoritatea românilor preferă relații de tip slugă - stăpân, iar puterea actuală le răspunde împachetând-o ideologic într-un comunitarism ideologic de staniol pentru a fi frecventabilă in occident. Există și o minoritate angajată autentic pe axa individualism - comunitarism, realmente europeană, apărători ai valorilor statului de drept, singurul în care se pot exprima preferințele lor.

Creștinismul nu este o ideologie, este trans-ideologic. Rolul Bisericii lui Hristos ar putea fi poate de a cultiva evoluția spirituală spre prietenie a persoanelor, indiferent de opțiunile lor ideologice. Pentru slugi si stăpâni vorbește de stăpânire responsabilă, pentru adepții statului de drept fundamentat contractualist vorbește despre înțelesul libertății indivizilor. Pentru a fi credibili opțiunile politice ale vorbitorilor din cler nu trebuie să fie publice.

Încheiere

Problema abordată în acest text nu este o miză de viață și de moarte, nu este un capăt de țară. Nu e cazul să ne agităm pentru rezolvarea ei, e cazul doar să o rezolvăm. Agitația de orice fel denotă un deficit de ființă. Ceea ce merită atenția cea mai mare este ce e comun omului din toate vremurile. Strict vorbind pentru un creștin civilizația, modernitatea și post-modernitatea și orice evoluție materială sunt un moft, un mod de a-ti umple timpul cu lucruri neesențiale, mai onorabil decât cultivarea plăcerilor, dar la fel de riscant existențial dacă se pierde din atenție ce e cu adevărat important. Nu trăiești mai bine în vremurile de acum sau nu vei trăi în Star-Trek decât în timpul imperiului roman doar prin simplul fapt că te-ai născut recent și nu atunci, sau că te vei naște peste câteva mii de ani.

Asta nu înseamnă că opțiunile ideologice politice ale creștinilor nu sunt ferme și clare. Înseamnă doar că ei nu își idolatrizează opțiunile ideologice. Nici dacă preferă modelul politic vechi de tip bizantin, nici dacă preferă modele politice mai noi. Nu dau muie pentru ele oponenților, nici nu se pișă pe ceialalți ca răspuns. Există limite în ce fac în plan lumesc, nu pot fi adepții barbariei pentru a mobiliza oamenii la vot și acțiune politică.

Nu în ultimul rând, trebuie spus că este de privit cu îngăduință filetismul multor preoți ortodocși români. Sunt lucruri din orizontul istoric scurt în privința cărora rugăciunile simplilor credincioși sunt mai bine primite probabil. De altfel, situația absenței unei mănăstiri românești la Sf. Munte e răspunsul dumnezeiesc la aceste înclinații nefolositoare. Când ne vom maturiza vom fi si altfel văzuți si acceptați.

Mai întâi să miscăm lumea din loc prin gândire, libertate si acțiune meritorie în orice domeniu ar fi, noi - nu predecesorii nostri, si apoi totul va veni de la sine.

Efort bine direcționat, spirit organizatoric, discernământ și rapiditate. Ferestrele de oportunitate sunt finite temporal. Dacă nu va exista nici o creștin-democrație românească în curând nu va fi nici o tragedie, civilizația omenească are unde să de dezvolte. Vorba lui Brâncuși ni se va mai aplica încă odată: “V-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci și mai proști”.

Notă: fotografii realizat la Sf. Munte Athos în cadrul unui pelerinaj organizat de Basilica Travel în perioada 25 august – 1 septembrie 2018.