Nu ştiu dacă omul care gândeşte este intelectual sau nu, face coşuri din
nuiele ca să ducă spre alţi oameni nişte gânduri. Nuielele pentru coşuri sunt
cărţile altor oameni. Cărţile sunt în întregul lor nişte semne că undeva se
află multe minţi şi suflete.
Există o ispită a izolării de oameni când lucrezi cu cărţi, de oamenii care
nu scriu, se caută o linişte care nu e mereu şi o liniştire. Se caută absenţa
decibelilor. Odată cu absenţa zgomotului credem că am putea gândi mai bine, că
ne putem concentra. Aici trebuie atenţie să nu ne concentrăm pe sine. Cărţile
nu sunt despre sine, sunt mereu despre alţii. Sinele primeşte şi dă, e ca un
vas. Undeva libertatea acţionează şi vede ceva care preexista, descoperă ce era
acoperit. Poate părea că sinele a scris ceva nou, dar e numai o impresie venind
din ispita izolării.
Ispita şi o ispită a neizolării de oameni când lucrezi cu cărţi, ea este o
lipsă de atenţie faţă de cei cu care vorbeşti prin cărţi. Când citeşti trebuie
să priveşti cu sinceritate în ochi pe cel ale cărui gânduri le afli. E asemenea
unui dialog cu un om faţă în faţă. Nu poţi lăsa pe cineva să vorbească în vânt,
ai de ascultat ce spune. Cartea e un dar, putem să o primim sau să o refuzăm.
Când citeşti nu faci altceva, eşti atent, cauţi să înţelegi, cauţi un gând pe
care să îl duci mai departe în libertate. E un fapt destul de intim, are un fel
al lui de a-l face, aşa cum stai la masă. Nu mâncăm din mers pe stradă, nu
citim oriunde.
Există instituţii unde gândirea e alături de alţi oameni care gândesc.
Gândirea în tăcere exterioară, nu şi interioară. Sunt bibliotecile. Unul lângă
altul oamenii tac şi lucrează. Coşurile lor se alcătuiesc încet, pe hârtie, pe
calculator. Nu e o diferenţă de fond faţă de un ogor sau o fabrică. Se alcătuieşte
ceva cu efort.
Nu ştiu dacă omul care gândeşte este intelectual sau nu. Oboseşte asemenea
unui muncitor oarecare, unei casiere la mall, unui poliţist din intersecţie şi
ajută cu ceva pe cei din jur. Uneori ia o pauză de gândire, odihna.
Oprirea din gândire nu este ieşire din raţiune pentru că numai raţiunea e cea
odihnitoare. Odihna nu e distracţie, odihna e a fi mereu pe un drum. Omul îşi
suprinde buzele rostind în automatism ceva mai profund decât cuvintele la care
lucra cu mintea. Mintea împletea noua carte din vechi cărţi şi tot mintea cumva
se şi odihnea. Omul ia o pauză, binemeritată, iar atenţia se aşează
recunoscătoare, în odihna cee nemeritată.
“Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.”
(Matei 11, 28). Venim.
