Doctorii cei iubiți

În diverse contexte, în zilele aceste ni s-a dat prilejul de a ne gândi mai mult la doctori și la sfinți.

Doctorul se ocupă de trupuri, “Apoi a poruncit Iosif doctorilor, slujitori ai săi, să îmbălsămeze pe tatăl său şi doctorii au îmbălsămat pe Israel.” (Facerea 5, 2), dar trupurile sunt pământ și cenușă: “Pentru ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă, când în viaţă el le leapădă mereu dinăuntrul său? Boala îndelungată o taie doctorul şi împăratul astăzi este şi mâine va muri.” (Ecclesiasticul 10, 9-10).

Cu toate acestea, pentru munca pe care o fac doctorii merită toată cinstirea: „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul […] Ştiinţa doctorului va înălţa capul lui şi înaintea celor mari va fi minunat. […] Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai trebuinţă. (Ecclesiasticul 38, 1, 3, 12).

Boala trupului poate fi uneori un semn al păcatului celui bolnav: “Cel care păcătuieşte împotriva  Ziditorului său, să cadă în mâinile doctorului.” (Ecclesiasticul 38, 15). În astfel de situații mersul la doctori nu ajută: “dar el nici la boala sa n-a căutat pe Domnul, ci pe doctori.” (Paralipomena 16, 12).

Doctorii sunt neputincioși în fața voii lui Dumnezeu: “Căci voi sunteţi nişte născocitori ai minciunii, sunteţi cu toţii nişte doctori neputincioşi !” (Iov 13, 2), „Şi m-am dus eu la doctori, pentru îngrijire. Ei mi-au uns ochii cu o alifie, dar am rămas orb.” (Tobit 2, 10), „Şi multe îndurase de la mulţi doctori, cheltuindu-şi toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre mai rău.” (Marcu 5, 26). “şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată,” (Luca 6, 43).

Pentru bolile sufletului există un alt doctor: “Şi auzind El, a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.” (Matei 9, 12), „N-am venit să chem pe cei drepţi ci pe păcătoşi la pocăinţă.” (Marcu 2, 17). Vindecarea sufletului poate aduce și vindecarea trupului.

Vindecările vin mereu de la altcineva. Nici un doctor nu se poate vindeca pe el însuși, nici pentru bolile trupului, nici pentru cele ale sufletului: „Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4, 23).

Doctorii pot fi iubiți de oameni, sau pot să nu fie iubiți: “Vă îmbrăţişează Luca, doctorul cel iubit” (Coloseni 4, 14). Noi cei slabi avem preferințe, dar un sfânt iubește toți doctorii, pentru că iubește toți oamenii. Dintre doctori sunt sfinți cei care iubesc toți oamenii. Un doctor sfânt poate ajuta și la vindecarea trupului, și la cea a sufletului, urmând lui Hristos, Doctorul sufletelor și făcătorul doctorilor.

E timpul ca presa premium pro-occidentală să poată face profit

La o rată modice de 30-300 de euro pe oră, după CV, calitatea rezultatului şi notorietatea autorului, partea din costul de producţie de la autor al unei contribuţii ceva mai consistentă pentru o platformă media premium pro-occidentală nu poate fi mai mică de 5-600 de lei, adesea spre 1000-2000. Un studiu de marketing poate lămuri care sunt valoara medie şi domeniul de variaţie. La asta se adaugă tot ce ţine de întreţinerea platformei, difuzare, taxe etc. Sistemul funcţionează la scară naţională datorită motivaţiilor civice ale autorilor, editorilor şi managerilor, şi pe alocuri prin unele reclame pe platforme sau donaţii, dar nu toate practică.

Pentru câtā cerere realā de presā bunā existā în România oferta aratā excelent, şi asta datoritā producției gratis a multor oameni pe platforme ca Republica, Marginalia, Contributors,/HN Edupedu/G4, Op-Ed-uri la Ziare şi alte câteva. Practic toți cei care scriu pro bono produc pentru autoconsum grupal, cu externalitāți pozitive spre câteva zeci de mii de cititori.

Această abordare “grass-root” a susţinerii valorilor civilizaţiei libertăţii este în competiţie cu o maşinărie mediatică în care se pompează din plin cash pentru soft-power de către Rusia, poate şi alte state, şi de către oamenii din sistem interesaţi să păstreze într-un stadiu imatur democraţia liberală românească. Fluxul de bani care vine din această direcţie e cu câteva ordine de mărime probabil peste ce vine direct din partea statelor fanion al libertăţii (SUA, UK, Franţa, Germania). În plus vin şi bani spălaţi privaţi, prin intermediul unor magnaţi cum este cela care e pe cale să cumpere ProTV. Bani privaţi din spaţiul occidental nu mai vin, pentru că profitul e mic sau nul, iar presiunile mari. Investitorii pro-occidentali români au fost căutaţi pe la propriile tranzacţii în lupta anti-corupţie, ceea ce a dus la pierderea unor redute importante, cu valoare simbolică mare, precum România Liberă. Strategic e de înţeles, obiectivul anti-corupţie e mai important decât cel de maturizare socială.

În aceste condiţii formatorii formatorilor pun presiune moralā, alte mecanisme motivaţionale neexistând, pentru perfecționarea tot gratis a contribuțiilor, iar intelectualii scriitori consacrați care trāiesc şi din ce scriu oferā modele de orientare contributorilor. Cam “tot ce e de bună calitate e rar și gratuit”, cum spunea un astfel de autor, şi asta pentru că nu există o piaţă reală. Rolul alocat de lumea civilizată formatorilor ad-hoc din România pare a fi tocmai să formeze o piaţă stabilă, crescută de la bază, pe care să poată veni mai târziu pentru profit marile grupuri media occidentale.

Ca mulţi alţii, aş prefera sā plātesc ca în vest şi sā am ce citi în media de la o tagmā numeroasā de ziarişti serioşi cu intervenții proprii doar la câteva luni. În condiţiile actuale se va întâmpla vreo zece ani de aici încolo. Din exterior nu avem la ce să ne aşteptăm, principiul cererii şi ofertei este fundamental, dar poate că statul nostru va crea condiţii pentru o finanţarea mai dificilă a celor care s-au pus în slujba puterilor autoritariste pe bani grei, ceea ce ar putea face mai uşoară extinderea pieţei pentru presă premium pro-occidentală şi grăbi investiţiile occidentale în media. Ar putea fi un obiectiv de politică publică pentru următorii câţiva ani.

O agendă realistă a laicilor în chestiunea reformării instituţiilor

Un comentator la ultimul articol de pe Contributors observă că subsemantul şi alţi comentatori “ignoră, sau nu văd elefantii din ierarhia BOR. Ierarhia BOR [se susţine] a fost si este cladită cu fosti informatori,cu colaboratori, cu ofiţeri acoperiţi ai fostei securităţii, ai dictaturii comuniste.” În acest text conturez o abordare care poate uni benefic opinia publică în chestiune ridicată, care urmărea să genereze discordie. Pentru a deturna de la conflict la armonie comentariul respectiv folosesc separarea dintre raţionalitatea personală, a laicilor, şi cea instituţioanală, de stat.

Una dintre calităţile obligatorii pentru orice creştin este inteligenţa şi, asociat acesteia, realismul. Este un truism că în comentariul de mai sus se poate înlocui BOR cu orice altă instituţie a României: Parlamentul, Guvernul, Armata, Poliţia, Universităţile, CNSAS, toate instituţiile statului. Nu a existat nici o instituţie din România după 1989 care să fie populată cu oameni care să nu fi trăit în România înainte de 1989 şi care să nu fie controlată strâns de elita comunistă care a preluat puterea. Întrebarea ridicată aşadar este una generală. Situaţia are două cauze:

·         Elitele comuniste sunt cele care au asigurat continuitatea statului în propriul lor interes, aşa cum făcuseră şi în regimul ceauşist.

·         Elitele altor state sunt cele care au validat elitele comuniste prin cooperarea cu cei puternici, cu cei care aveau controlul statului, adică cu elitele comuniste.

Nici una dintre aceste cauze nu putea fi controlată de cetăţenii obişnuiţi. Orice cetăţean ar fi dorit altceva în ţara lui ar fi avut soarta celor din piaţa Universităţii, fiind puşi la punct sau lichidaţi cu acceptul tacit al statelor care cooperau cu România, în pofida declaraţiilor publice ale unor personaje de rang mic din acestea pentru linişterea propriei lor opinii publice. Orice stat discută numai cu cei puternici din alt stat, în special atunci când sunt în acelaşi bloc economic şi politic. Odată România intrată în NATO pretenţia de a schimba ceva din această situaţie de dominare de către foştii oameni ai comuniştilor este nu doar ridicolă, donquijotescă, ci periculoasă, putând fi percepută ca o subminare a instituţiilor macro din alianţele României. Luptând împotriva ofiţerilor acoperiţi deveniţi pro-occidentali devii un idiot util al Rusiei, Chinei şi Iranului. Tocmai o astfel de situaţia a încercat să genereze comentatorul respectiv ca parte dintr-o tactică mai largă în războiul hibrid.

Trebuie spus că cele de mai sus nu afectează cu nimic superioritatea obiectivă a lumii libere, ataşamentul românilor faţă de ea. Ataşamentul nu înseamnă o idealizare, ci o acceptare aşa cum este celălalt. Dovada cea mai clară că există o recunoaştere a valorii lumii libere este că milioane de români nu au emigrat în Chian, Iran sau Rusia, ci în lumea liberă.

Ceea ce cred că poate uni benefic opinia publică, cetăţenii rămaşi în România, este acceptarea situaţiei de fapt ca un dat inevitabil şi urmărirea unor obiective punctuale fezabile cum sunt:

·         Instituţiile să furnizeze servicii de calitate cetăţenilor pentru banii pe care îi iau de la contribuabili persoane fizice şi private. Nu e nevoie de nici o referire la comunism pentru a susţine asta, se invocă modul de funcţionare al democraţiei liberale, drepturi constituţionale, etc. Democraţia liberală şi instituţiile ei trebuie apărate cu orice preţ.

·         Instituţiile să fie deschise unei circulaţii a elitelor, fără monopolizarea accesului la poziţii de către reprezentanţii sau descendenţii familiali ai elitei comuniste. Nu e nevoie de nici o referire la comunsm pentru a susţine asta, se invocă principiile meritocratice, a competiţiei libere, ale egalităţii de şanse, etc. Semnalele discrete sau intimidările că e ridicolă invocarea unor astfel de principii pot fi ignorate, ele nu au nici o bază legală, sunt doar încercări de a încetini reforma inevitabilă a statului şi consolidarea democraţiei liberale.

·         Instituţiile să fie loiale ţărilor lumii libere, UE şi NATO. Nu e nevoie de nici o referire la comunism pentru a susţine asta, se invocă tratatele şi parteneriatele strategice existente. A pretinde ca cetăţean asta e o modalitate indirectă de a influenţa compoziţia instituţiilor chiar şi în condiţiile unei absenţe a circulaţiei elitelor, în starea actuală dominată de elitele descendente din comunism. Standardele lumii libere filtrează de la sine până la un nivel rezonabil impostura, lăcomia, corupţia, specifice elitei comuniste iniţiale şi ţărilor autoritariste care vor să încetinească reforma statului pentru a avea parteneri de dialog care să agreeze sistemul lor politic.

·         Cazurile documentabile de comportament instituţional inadecvat al unor persoane din actuala elită, din BOR sau din oricare altă instituţie, pot fi abordate unul câte unul, fără referire la grup în general, şi invocând reguli ale jocului în uz. Şansele de a elimina persoane din sistem sunt nule, există o reţea strânsă şi susţinută din exterior ca partener de dialog, consolidată geopolitic, dar se pot regla unele comportamente excesive în acest fel. Pentru succes e nevoie de asumare publică a demersurilor şi de reţele de cetăţeni, cum au fost cele din protestele civice din anii trecuţi.

O agendă realistă ca cea de mai sus poate uni toţi cetăţenii României. Dincolo de ea se află planul personal, unde dimensiunea morală devine relevantă (în raţiunea de stat dimensiunea morală e relevantă doar ca instrument de propagandă). Pe plan personal pentru un laic ce e de făcut se ştie de mii de ani: să nu judece, să îşi ceară iertare pentru ce a greşit şi să ierte când i se cere iertare. Situaţia BOR este, dintre toate instituţiile, cea mai fericită, pentru că liderul la vârf este Hristos. Ceva mai dificil este cu celelalte, dar sunt optimist.

Apărăm civilizaţia libertăţii

Cine iubeşte ce este real şi intangibil este liber. Reale intangibile sunt lucruri sau persoane pe care un singur om nu le poate găsi singur. Nimeni nu descoperă în singurătate că există ceva care merită iubit şi pe care nu-l va putea îmbrăţişa niciodată : natura, munţii, sufletul cuiva, cultura, un popor, o patrie, omenirea, îngeri, Dumnezeu. Despre toate şi toţi se află împreună, într-o tradiţie a iubirii de un anume fel a celor nevizibile în toată plenitudinea lor, dar reale.

S-ar putea spune că cele de mai sus sunt reificări ale unor procese, generalizări, universalii, fapte instituţionale, sau chiar ficţiuni. Se poate, acesta e un curent de gândire, un mod de a vieţui care duce la o civilizaţie a lipsei de libertate pe panta alunecoasă a unei teretizări excesive. Iubirea în acest curent se limitează la concret, la palpabil, la clar individuabil, la faptic, iar libertatea tinde spre dependenţă. Nu ai cum să dovedeşti obiectiv existenţa a ceva intangibil ce iubeşti decât prin propria viaţă alături de alţii asemenea.

Există ţări care cultivă înflorirea libertăţii în toate formele pe care creativitatea,  imaginaţia, gândirea le permit, într-o diversitate nesfârşită de manifestări, structurată, dar nu rigidă, liberă, dar nu haotică, autoorganizată. Curentul dependenţei, prezent şi el, nu domină marile tipare sociale, coexistă numai ca un semnal de alarmă că libertatea trebuie întreţinută. Curentul dependenţei e apreciat de oameni pentru care libertatea e mai mult decât pot duce şi atunci o preţuiesc mai puţin în raport de altele de care au nevoie. Să dăm şi nume : ţările Europei, ţările anglo-saxone, Israel, ţările libere ale extremului orient,  Acestea alcătuiesc civilizaţia libertăţii, din care România face parte.

Există alte ţări în care libertatea rămâne numai în interiorul omului. Într-un regim autoritar manifestările exterioare ale libertăţii sunt îndrumate spre dependenţă, controlul primeşte o pondere mare, viaţa se rigidizează, interesul domină. Astfel de ţări, Rusia, China, multe ţări arabe, sunt pline de oameni liberi interior, dar dependenţi de exterior. O astfel de ţară a fost şi România până de curând, şi pentru mulţi concetăţeni încă mai este. Dar libertatea creşte pas cu pas şi la noi în mod vizibil, cu fiecare mic grup de oameni care iubesc ceva împreună : se întâlnesc să vorbească despre ideile unui autor, fac ceva pentru natură, ajută pe cineva în nevoie, apără dezinteresat o cauză anume. Libertatea porneşte întotdeauna de la cei care iubesc împreună şi ştiu că au nevoie de ei toţi, nu numai fiecare de sine. Jocul competiţiei e un joc de folos până la un punct, într-un anumit context, nu un mod de viaţă până la moarte.

A iubi înseamnă a dărui, a servi ceea ce iubeşti, a nu pune cele de folos direct înaintea bucuriei de a fi împreună cu alţii care iubesc. A iubi înseamnă a ierta pe cine se întoarce la casă libertăţii şi a nu urî pe cine luptă împotriva libertăţii, fără ca prin asta să nu fie considerat un adversar. A iubi înseamnă să fii gata să primeşti darul altora, chiar şi al unui trădător care se întoarce şi cere iertare. Tu îl poţi ierta, şi e important pentru el, chiar dacă va suporta rigorile legii.

Văd iubire în asociaţii de mediu, în cluburi de căţărători şi montagnarzi, la reţele caritabile de oameni, la cei care muncesc gratis pentru întreţinerea platformelor media, în grupurile de studioşi ai filosofiei, la oamenii de ştiinţă pasionaţi de înţelegerea fenomenelor, la bunii administratori de instituţii ataşaţi lor, la cei care luptă pentru justiţie, în firme cu creşterea, declinul şi renaşterea lor, în orice asociere liberă şi creativă, la atei, agnostici, creştini, mozaici şi musulmani deopotrivă, dar libertatea poate că nu o văd în aceeaşi măsură. Libertatea se evaluează uşor prin ce faci şi ce consecinţe au faptele asupra celor cu care iubeşti împreună şi asupra celorlalţi, care nu iubesc ce iubeşti tu. Cea mai mare libertate par să o aibă persoanele care înţeleg că iubirea e tot ce uneşte pe oamenii care iubesc diferite lucruri şi persoane netangibile. Dragostea e poate firul roşu regăsit şi în interiorul oamenilor închişi, izolaţi cu zecile de ani. Acel fir tare cu care se face urzeala pentru ţesătura de instituţii ale lumii libere. Când vezi instituţiile prima oară, tânăr fiin, poţi să nu cunoşti cum au apărut, cum de au fermitate şi frumuseţe. Cineva le-a ţesut, nişte oameni, iar firele urzelii continuă să existe în altă parte şi să susţină noi şi noi creaţii.

Civilizaţia libertăţii nu poate fi decât deschisă, permeabilă. A fi deschis nu înseamnă a fi naiv. Deschişi pot fi numai cei puternici. Într-adevăr, libertatea duce la putere, prin creativitatea descătuşată a oamenilor împreună. În lumea liberă există o ierarhie a puterii în continuă mişcare, câtă vreme e liberă. Apărăm lumea liberă din care facem parte şi nu urâm pe nimeni. Suntem solidari cu oamenii din ţările cu regimuri autoritariste şi totalitare şi ne delimităm de instituţiile lor politice şi de elitele lor. Iar la rădăcina acestei lumi apărăm iubirea pentru ce este real şi intangibil.

Controlul figurilor cu potenţial de prozelitism intern

Tolerarea intervenţiilor unor persoane cum este domnul Dan Puric, Părintele Calistrat şi alte persoane mai puţin profilate (preoţi proeminenţi datorită unor acţiuni sociale autonome, sau monahi cu valenţe artistice având un public larg),  pot fi înţelese în termenii unor strategii de control al prozelismului intern în România. În acest sens încerc să fac o separare între tolerarea instituţională şi tolerarea personală şi să sugerez cum poate acţiona un laic cu preocupări civice în acest context.

Prozelitismul intern

Prozelitismul intern este fenomenul prin care persoane din propria ţară cu o anumită charismă şi care se privesc pe ele însele ca având un rol predestinat în schimbarea în bine a stării spirituale şi politice, atrag cercuri largi de adepţi, în măsură să perturbe funcţionarea Bisericilor instituţionalizate existente. Prozelitismul intern este relativ rar în spaţiul ortodox, acesta confruntându-se mai ales cu problema prozelitismului extern. Prozelitismul intern necontrolat duce la tensiuni sociale, conflicte majore pe termen scurt şi, la extrem, la excomunicarea liderilor respectivi. Pe termen lung poate avea un anumit rol social şi poltici pozitiv în reglarea unor situaţii disfuncţionale stabilizate prin rigidizarea instituţională excesivă a Bisericilor.

Un exemplu în afară este Apostolos Makrakis în Grecia secolui XIX, teolog şi filosof laic. Un exemplu la noi, având un cu totul alt profil cultural, este Corneliu Zelea Codreanu. Ambele arată unde poate duce eşecul controlării acestui fenomen. Exemple recente de succes în controlarea prozelitismului intern în România sunt relaţia cu Corneliu Vadin Tudor şi evoluţia grupului România Mare împachetat într-un PSD cu strategii asumate de legitimare prin Biserică, fără perturbări majore ale echilibrelor, canalizarea demersurilor domnului Dan Puric, păstrarea în Biserică a Părintelui Calistrat fără ca temele ridicate de acesta să ducă la tulburări majore.

Legitimare şi delegitimare

Succesul controlării prin acordarea de roluri politice sau în economia instituţiei religioase, adică printr-o anumită legitimare instituţională, depinde de capacitatea de a delegitima persoanele respective în faţa adepţilor în timp util, în cazul unor excese, a unor reacţii imprevizibile. Cea mai bună cale de delegitimare sunt propriile producţii şi atitudini ale acestor oameni, iar mecanismul de delegitimare poate face apel la erori spirituale (evalubile teologic), susţineri ştiinţifice cu privire la probleme psihice (evaluabile de către psihologii care asistă deciziile), probleme morale tolerate tacit pentru a fi aduse în discuţie când este cazul. Demersul de delegitimare nu trebuie să ducă la victimizarea persoanelor respective de către susţinători, la transformarea lor în figuri martirice, pentru că aceasta nu ar face decât să perpetueze problema destabilizării instituţionale şi indirect a statului. Ceea ce interesează nu este figura ca atare, ci procesul de prozelitism intern destabilizant pe care îl generează.

Acest tip de logică a acţiunii este inteligibilă la scara statului, prin raţiuni de stat, în cheia lucrării “Principele” de Machiavelli. Nu este vorba de o intenţie malefică, ci pur şi simplu de singura cale realistă de a controla buna funcţionare a unui stat în competiţia sa cu alte state. Odată instalată o cooperare istorică între Biserică şi stat în interiorul unui stat ea nu mai poate fi evitată pentru o durată foarte mare de timp, de scara secolelor.

Aplicare în cazul domnului Puric

Fenomenul tolerării instituţionale a intervenţiilor excesive ale domnului Puric poate fi citit în această grilă: ele sunt sub pragul care necesită o delegitimare explicită, pot fi folosite în viitor pentru delegitimare, dar păstrarea sa în plasa instituţională a Bisericii este o tactică mult mai bună decât îndepărtarea sa.

Pe de altă parte, la nivel personal, individual, putem observa că, punând accentul pe fapte, nu pe capitalul simbolic al figurii, unele acţiuni ale sale sunt acceptabile (ca actor, scriitor, mărturisitor), altel trebuie respinse, cum este declaraţia recentă despre situaţia de la Colectiv. Ca laici noi nu operăm în logica controlului figurilor cu potenţial de prozelitism intern, nu avem nevoie să-i distrugem eventual capitalul simbolic, nu suntem agrenaţi într-un joc de propagandă folositoare (stat fără propagandă nu există), ci ne putem permite să condamnăm sau să aprobăm fapte. Intervenţia recentă a domnului Dan Puric este de condamnat la nivel personal laic, la fel cum tolerarea ei instituţională este şi ea de înţeles şi de acceptat.

Condiţii pentru un laicat creştin civic

În lumina celor de mai sus ne putem întreba dacă poate exista realmente o societate civilă creştină, un laicat în condiţii de democraţie liberală care să susţină Biserica şi să fie şi activ civic şi politic independent de Biserică, sau este o naivitate, totul intrând instituţional sub incidenţa potenţialului de prozelitism intern. În opinia mea se poate în următoarele condiţii:

·         Pe plan spiritual laicatul evoluează exclusiv în cadrele existente, în cazul nostru cele patristice, în condiţii de taină, ascundere a acţiunilor punctuale de acest fel, nemanifestarea publică intenţionată.

·         Laicatul civic nu se exprimă cu privire la probleme teologice de fond. Zona interesului public al laicatului civic este exclusiv partea operaţională, la interfaţa dintre Biserică, societate şi stat, unde există o libertate de exprimare garantată de stat.

·         Pentru ca această libertate de exprimare să existe laicatul civic susţine un stat secular, care garantează drepturi şi libertăţi, între care cel la exprimare.

·         Laicatul descurajează implicit, prin acţiune asupra mediului extern, fără antagonizări, orice tendinţă de rigidizare instituţională excesivă. Primele astfel de tendinţe sunt de auto-percepere a acestor organizaţii ca fiind o armatā, cum pot deveni instituțiile religioase într-un context autoritarist. Interpretarea favorizată de laicatul civic este cea de reţele sociale descentralizate, cu acţiuni comune pentru probleme punctuale comune de rezolvat.

·         Orice susținere a laicatului civic pentru instituţia Bisericii este punctualā, pe fapte, şi trebuie sā vinā la pachet cu reafirmarea libertāții civice şi politice, într-o permanentā mişcare a discernāmântului. Susţinerea necondiţionată este în plan duhovnicesc.

Este limpede că acest tip de atitudine presupune o permanentă atenţie şi un efort de a comunica public într-un mod adecvat. Cine nu are dispoziţia să facă un astfel de efort poate oricând să tacă. Tăcerea este o soluţie optimă spiritual, dar inaccesibilă principial Bisericii ca instituţie într-o societate a secolului XXI. Ea este însă oricând accesibilă unui laic.

Eroii acestei Învieri sunt preoţii noştri

Într-o ţară a incompetenţei în care ştiinţa şi administraţia au eşuat, preoţii au performat, pentru că harul nu se distribuie după merit. Ne-au arătat puterea lui Hristos prin fapte. Ne-au arătat smerenia cea Dumnezeiască prin umilinţă. Batjocoriţi, dezbrăcaţi, cu pensii speciale numai în rai, şi nici acolo garantate de acum, au dus pâinea şi Lumina tuturor credincioşilor unindu-i în speranţă. Iadul răutăţii au omorât cu strălucirea dumnezeirii pe care au primit-o.

Nesinguri în singurătatea bisericilor au fost. Până şi familiile şi le-au lăsat acasă, la războiul cu răutatea au plecat numai îmbrăcaţi în Hristos. Nici o susţinere psihologică n-au mai avut. Ieromonahi au fost, singur cu Dumnezeu din potir în mâinile lor strânse puternic. Veniţi de primiţi lumină, au strigat, şi sumedenie de îngeri au venit să o ia, în aripi de serafimi şi roţi de heruvimi.

Din burta chitului ştiinţa şi filosofia n-au mai ieşit, doar adevărul credinţei s-a înălţat. Câte un cercetător şi filosof real, ici colo, a fost lăsat să arate câte ceva numai ca să se vadă mai bine întunericul de acum al acestor comunităţi. La vreme de încercare au tăcut ca peştii. Centurionii s-au ascuns în spatele zidurilor lor speciale, pilaţii în spatele scuturilor de propagandă mediatică, arhiereii şi bătrânii post-comunismului şi-au pus masca puterii şi ochelarii negri ai banilor în aşteptarea unor vremuri mai mincinoase, ca ei.

Dumnezeu s-a ridicat şi a risipit vrăşmaşii Lui, au fugit de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe dânsul. Am înviat toţi credincioşii din mormântul unei ţări acaparate de rău şi ne vom bucura de viaţa în lumină şi dreptate dumnezeiască.

Hristos a înviat, şi noi odată cu El. Eroii acestei nopți sunt preoții noştri. Eroii acestor vremuri sunt ei, cei simpli, supuşi, grâu bun gata să bea paharul pe care l-a băut El. Neghina s-a aruncat în foc. Sā îi purtām ín rugāciune şi sā le fim recunoscātori.

Luminişul dintre Biserica Luminii şi lumina statului

Omul este fiinţa despărţită de toţi şi în armonie cu toţi. Când vine vremea greutăţilor în cartea istoriei o simte şi se pregăteşte din vreme de citit cu propria viaţă. Numai la greu hăţaşul se răreşte şi poteca îl conduce într-un luminiş, o firavă poiană în care se poate înţelege. Aici e casa omului.

E o răscruce, un loc bătătorit pe unde au mai trecut mulţi, dar nu a dorit să se oprească nimeni. Un chiasm al vremii: de jos răzbate mirosul pământului cu rădăcini din care Biserica îşi trage seva, de sus bate Lumina şi îi dă putinţa să vadă cuvintele scrise cu ros. În dreapta e lumina propriei sale gândiri omeneşti, o raţiune în comuniune, vorbitoare, în stânga zidăria regulilor şi clădirilor aşezământului istoriei, coaja fermă a unui ou în care popoarele cresc.

În miezul acestui loc se află pentru o vreme Cel ce a dat fiinţă, şi va merge mai departe. Omul ştie că potecile sunt multe, la fel şi rătăcirile. Unii vor să nu mai fie cruce, alţii vor să nu mai fie Biserică, alţii să nu mai fie stat. Unii vor ca luminişul să fie cât lumea şi numai pe pământ, alţii s-au obişnuit cu viaţa numai printre clădiri şi pieţe din oraşe.

Omul aşezat pe crucea făcută din bârnele Bisericii şi statului tace şi iartă pe oricine i-o cere. A venit în cartea scrisă chiar de El ca să fie văzut, pipăit, cunoscut şi, pe cât le e posibil oamenilor, înţeles.

Spre miezul acestui loc se îndreaptă şi cel ce a luat fiinţă, fiecare dintre noi. Va lua Lumină pentru că deja i-a pătruns în suflet, va primi lumină pentru că deja gândeşte cu ea. Adevăratul luminiş al său va fi însă propria moarte, răscrucea, trecerea în care va putea vedea încotro se îndreaptă şi de unde vine.

Până atunci în întunericul vremurilor omul caută drumul potrivit. Stropi de Lumină ici şi colo îl orientează, între aceste fulguraţii face planuri cu lumina minţii sale, cu cuvintele limbii în care gândeşte. Crucea pe care şi-o duce e uşoară faţă de crucea morţii. Pe măsură ce întrevede luminişul o simte tot mai uşoară.

Azi urcăm simbolic spre acest loc, unii cu voie, alţii fără voie. Când vom ieşi din casele nostre am putea să nu uităm să citim mereu ceea ce se întâmplă. Amândouă braţele crucii au rost, înţelegerea vine mergând spre răscrucea lor, ispitele vin din toate părţile. Ne putem crede prea sus, putem să ne ghidăm numai după cele de jos, putem să fim robi în stânga, sau plini de sine în dreapta.

Urcuşul e împreună, spre centru, îngust, iar în urmă rămân numai cei care vor asta. Nimeni nu poate fi obligat, pentru că omul e liber. Fiecare avem ritmul nostru. Cine s-a despărţit mergând mai înainte e în armonie cu toţi, cine a făcut-o ca să rămână în urmă undeva, rătăcit, va căuta armonia la momentul său potrivit.