Moartea spre înviere și moartea spre judecare: Paștele în Athos

Din punct de vedere teologic diferența dintre Paștele creștin sărbătorit în societatea actuală și cel din spații monahale apare din modul de înțelegere a lui în raport cu timpul. Dacā spunem cā Învierea lui Hristos este un eveniment, Îl reducem la firea umanā, la procese în timp și ne ducem într-o interpretare religioasă a sa, explicabilă prin narațiuni mitice, probleme de calendar și condiții pentru dezvoltarea misticismului. Învierea reală însă nu e numai evenimențialā, având și o "laturā" tainicā inexprimabilā ce ține de legātura ei cu veșnicia, cele douā firi ale lui Hristos fācând persoana Lui să unească timpul și veșnicia prin non-evenimentul întrupārii. N-ai cum sā exprimi inexprimabilul în limbaj omenesc, dar se poate limita abuzul de formulāri care pot fi ușor deturnate spre altceva, și datorită cărora nașterea și învierea în inimi sau în Liturghie devin mai greu de înțeles. În acest text o să compar Paștele creștin firesc, al viețuirii creștine, cu evenimentul social din lume ca două tipuri ideale, deși realitatea nu este niciodată pură, corespunzând unui tip sau altul. Rostul textului este de a contribui la depășirea polarizării excesive dintre felul cum se petrece Paștele în societatea actuală și în lumea monahală, o polarizare disfuncțională atât din punctul de vedere al vieții duhovnicești, cât și al consecințelor politice.

Firescul Paștelui creștin este împărtășirea urmată de o masă bogată în raport cu hrana de post, dar fără să distragă atenția de la adevărata hrănire, cea a comuniunii. Firescul Paștelui este pe fond de viațā continuā în Hristos. Firescul Paștelui este bucuria învierii Lui când ne pregătim pentru propria noastră moarte urmată de judecare. Sărbătoarea Paștelui creștin nu poate trece, ea rămâne în tine. Nimeni nu are nostalgia Paștelui dacă l-a trăit. Paștele real este un efort și un risc, posibile prin dar, nimic nu garantează succesul personal. Paștele este deschis mereu și tot mai plin de bucurie, însă drumul e îngust și poți pierde totul alunecând.

 

Evenimentul social care înlocuiește Paștele având același nume ne oferă confortul și siguranța acestei lumi într-o preocupare pentru bunăstare și semnalizare socială a ei. Ca oriunde e vorba în primul rând de resurse și folosirea lor, politizarea e inevitabilă. Câtă dragoste poate fi în politică și organizare socială, atât dragoste este în acest fel de Paște. Miza devine păstrarea vieții acesteia, nu pregătirea celei veșnice. Cuvântările nu vor vorbi despre veșnicie, ci despre coordonarea socială de acum, siguranța de acum, dragostea de aici. Paștele trăit întru Hristos include și organizarea comunitară pentru pregătirea lui, miza find  însă mântuirea. Paștele organizat ca eveniment și folosit politic nu ne va vorbi despre mântuire, ci despre ordine socială.

 

Moartea spre înviere este a Fiului lui Dumnezeu, moartea spre judecare este a omului creat. Da, vom învia și noi, dar nu în felul lui Hristos. Cu cât omul creat înțelege mai clar acest lucru, cu atât se va folosi de Paștele real și se va depărta de fenomenul lumesc. În aranjamentul instituțional actual tensiunea dintre cele două modalități de raportare se rezvolă prin separarea creștinilor care vor să viețuiască permanent întru Hristos de cei care preferă viața comunitară uzuală. Dar tensiunea continuă să existe, atât în interiorul lumii monahale, ca o tendință de cădere, cât și în interiorul societății lumești, ca o tendință de urcare. Frații și surorile care erau una, într-o lume unitară, acum sunt despărțiți. Monahii nu trebuie să sperie și tulbure lumea de la mersul ei, creșterea economică, vânzările de bunuri, siestele după mese îmbelșugate, iar noi ceilalți nu trebuie să tulburăm monahii și monahiile de la urmărirea priorităților lor austere și tot mai puțin cunoscute de alți oameni atât în privința conținutului lor, în ce constatu, cât și în privința sensului lor, de ce o fac.

 

În acest mod de organizare se diferențiază locuri geografice unde se concentrează viețuirea creștină reală, cum este și Sfântul Munte, și unele în care ordinea socială depinde de ce se întâmplă aici, toate societățile creștine. Din lume spre aceste locuri se practică pelerinaje. În loc ca toată viața să fie înțeleasă ca un pelerinaj, cum este firesc într-o societate unitară fără separarea instituțională a mănăstirilor, pelerinajul capătă sens și în interiorul lumii. Dar care poate fi rostul unui pelerinaj chiar de Paști? De ce în loc de a consolida ordinea agreată a societății și statului printr-un Paște al abundenței, oameni din lume ar veni în locuri sfințite de rugăciunea de acolo pentru a participa la un Paște al învierii cu conștiința clară a morții urmată de judecare? Dincolo de folosul duhovniceasc unic pe care și-l știe fiecare, există și o importanță mai largă, comunitară.

 

În primul rând, este o afirmare a unității: nu există creștini monahi și creștini mireni decât într-un sens superficial, există în realitate numai creștini. Fără ca această distincție să-și piarda importanța în orientarea vieții în diverse contexte, odată ce a fost instituită, ea nu trebuie să domine viața întru Hristos. În al doilea rând este o afirmare că și în viața socială uzuală prioritatea creștină este mântuirea, nu ordinea socială. Inversarea priorităților, transformarea viețuirii creștine în ceva exotic tolerat dacă nu tulbură cu nimic ordinea politică și socială, ci mai degrabă o susține în toate deciziile, inclusiv în folosirea violenței împotriva altor oameni și societăți, este o cădere dezastruoasă pe termen lung pentru toată lumea creștină. În al treilea rând este o schimbare efectivă a acestei situații, este o acțiune pentru ceva diferit. Cât de diferit, nu putem ști, nu este treaba creștinilor proiectare rațională a viitorului, ci acțiunea liberă și responsabilă acum.

 

În spațiile monahale de elită, între care se află și Sf. Munte, nu se practicā vreo religie, ci viețuirea creștinā. Asta nu înseamnā cā diverse state și persoane nu finanțează aici pentru a obține capital religios pentru stat și forțe politice, e plinā istoria, și azi e la fel, dar asta nu schimbā cu nimic situația. Cu cât interesele religioase sunt mai puternice, cu atât scade nivelul duhovnicesc și e nevoie de oameni sfințiți prin care sā se lucreze la creșterea lui. Aceste procese le controlează Dumnezeu, nu oamenii creați dar prin ei se poate lucra pentru bine și pentru rău. Mai bine să nu se lucreze prin noi pentru rău. Cine vine aici din lume pentru interese religioase paraziteazā nucleul real al acestor comunitāți, iar cine dā bani pentru putere politicā le submineazā. Însāși ideea de stat religios, fie și neutru religios, e un coșmar. Pe cruce n-a fost rāstignit un om de stat.

 

Un pelerinaj de Paști ne amintește toate acestea, întărește viața monahală prin legarea ei vizibilă cu societatea în care trăiesc creștini, alăturându-se rugăciunilor nevizibile ale tuturor unii pentru alții, și întărește viața societății lumești controlând căderea excesivă a creștinismului într-o religie oarecare. A fi creștin nu e ceva natural, nici curajul necesar pentru asta. “Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”.

Rugăciune înainte de împărtășire

 Doamne din potirul pe care Tu l-ai creat, Tu l-ai umplut cu Tine,

Din mâinile fratelui meu preot, din fața surorilor și fraților mei de dragoste

Pe care toți Tu i-ai adus aici dându-le voință și putere să Te iubească,

Să mă iubească și mie să îi iubesc străini fiind unul altuia fără Tine,

De o ființă fiind cu toții cu Tine și liberi să ne vedem de viețile noastre,

Doamne care nu ștergi bucuria din inimile noastre niciodată

Și ne faci pe toți să vedem chipul tău oriunde în lume,

Doamne din casa noastră, în care Te arăți la fel ca în orice casă

Celor cărora le-ai dăruit credință și se roagă Ție,

Știu că dacă aș fi în orice alt loc, Tu la fel ai fi,

Știu că dacă aș fi de orice alt neam, Tu același ai fi,

Știu că dacă aș trăi în alte vremuri, Tu unul ești,

Știu că toți cei care nu sunt aici se vor împărtăși prin mine de dragostea Ta,

Că nu Te voi trăda, că nu voi ține la mine ce mi-ai dăruit,

Pe cei care mă urăsc îi voi iubi, nimic doar pentru mine nu voi căuta,

Știu că nimeni din cei care ne vom împărtăși acum cu Tine nu vom fi singuri,

Că împreună vom fi în lumea care ne disprețuiește, cu pace o vom primi,

Cu înțelegere vom zâmbi răului, cu răbdare vom lucra,

Știu că nu știu nimic decât ce m-ai învățat Tu și cei prin care ai lucrat Tu,

Știu că eu nu am parte de minuni, orb fiind, ci numai ceilalți frați și surori,

Știu că ei vor fi în rai alături de tine, iar eu în iadul suferinței veșnice,

Dar și acolo vreau să fii în mine, să te văd prin întunericul meu ca printr-o icoană

Fără să am parte de Tine, dar știind că ești pe deplin,

Deci Doamne, nu pentru bucuria mea, ci pentru puterea Ta,

Nu pentru mântuirea mea, ci pentru a nu tulbura pe cei pe care-i iubesc,

Nu pentru liniștea mea, ci pentru ca prin această liniște alți oameni să vină spre Tine,

Tu cu Tine, să îi aduci la Tine printr-un gunoi al lumii care sunt,

Vas murdar, prin care Tu să dăruiești altora ce mi-ai dăruit și mie,

Nu pentru înțelepciunea mea, ci pentru Cuvântul Tău,

Primește-ne să fim ceea ce Tu ne-ai dat să fim,

Primește-ne să ne împărtășim cu trupul și sângel Tău.

Escrocheria oamenilor lui Dumnezeu: răspunsuri

 Într-un text anterior am formulat un cadru analitic al problemei cu trei categorii de oameni:

·       Oamenii cu capacități epistemice speciale, să îi numim liderii religioși epistemici.

·       Mare majoritate a oamenilor, incapabili să discearnă, adulatorii potențiali a rarităților umane din a treia categorie și care se ghidează după ce comunică prima categorie. Să le numim mase religioase.

·       Oamenii lui Dumnezeu, extrem de rari și valoroși, care trebuie urmați de cei din a doua categorie la îndemnul primilor, să îi numim lideri religioși politici.

 

În acest cadru am formulat mai multe întrebări, la care propun răspunsuri mai jos.

 

·       De ce caută liderii epistemici oameni ai lui Dumnezeu pe care să-i promoveze? Care sunt interesele teologice, economice și sociale care îi motivează?

 

Din punct de vedere teologic, înșelarea de a căuta ca lider religios astfel de oameni are cauze care nu se pot stabili în mod general, ci depind unicitatea fiecărei persoane. Obiectivitatea completă nu este posibilă deoarece fenomenul constă în cuplarea vieții creștine răsturnate în raport cu lumea, cu accent pe slujire, pe renunțarea la eul biologic și instinctele sale (o viață care nu poate fi caracterizată obiectiv), cu viața naturală și tot ce știm despre patologia puterii în categorii ale psihologie și științelor sociale (care pot fi caracterizate obiectiv). În mod cert, într-un fel sau altul are loc o cădere personală din viața de slujire în una de dominare, de impunere de soluții fără dragoste. Este rezonabil să credem că poate fi vorba pe lângă palierul personal (al unor mădulare ale Bisericii) și de o funcționare deficientă instituțională, atât a forumurilor dragostei creștine (Sf. Sinod), cât și a laturii lumești organizaționale coexistente în instituțiile relugioase în societatea actuală. Din punct de vedere instituțional al colaborării cu statul poate fi un simplu rezultat al unei căutări sistematice de potențiali oameni ai lui Dumnezeu, de recrutare și promovare a lor politică pentru influență socială și interese economice de autonomie materială ale instituției religioase. În timp ce astfel de interese sunt legitime pentru a proteja viețuirea creștină, folosirea metodelor clasice de profilare, testare, recrutare și apoi promovare prin propagandă nu pot avea loc în condițiile unei vieți schimbate, creștine. Astfel, problemele instituționale favorizează căderile instituționale: dacă nu va cădea o persoană, va cădea alta. Însăși noțiunea de interes teologic este contradictorie, nu poate exista un interes teologic pentru că gândirea de tip cost-beneficiu este în interiorul lumii, nu în afara ei. Dacă am ajuns să ni se pare bine formulate astfel de întrebări înseamnă că am mutat teologia de la ce este duhovnicește spre altceva, lumesc.

 

·       De ce cred masele religioase liderii epistemici? Cum se obține și se transmite autoritatea acestora? E ceva specific creștin, sau e general în toate religiile? Între creștini contează confesiunea și denominația, sau e ceva care poate apărea în orice context teologic? Cum își mențin autoritatea epistemică liderii religioși după recomandări de felul escrocheriei oamenilor lui Dumnezeu?

 

În religii masele cred liderii epistemici pe baza unor principii, iar autoritatea se transmite prin niște ritualuri transgeneraționale. Creștinii nu practică o religie, ci o schimbare împreună a vieții, un efort personal și comunitare de ieșir din lume în jurul împărtășirii cu trupul și sângele lui Hristos pornind de la o realitate istorică a prezenței Fiului lui Dumnezeu în lume. Nu există o delimitare netă între spațiul bisericii și cel al lumii din punct de vedere duhovnicesc și nu ai de ce să cauți oameni ai lui Dumnezeu în lume, Omul fiind acum cel din potir și cel care a fost cunoscut la un moment istoric și a cărui prezență se retrăiește efectiv în fiecare Liturghie nu într-un timp obiectiv, ci prin relația tainică dintre timpul personal, istoric și veșnicie.  Când creștinii caută un om al lui Dumnezeu ei cad într-o religie, în care există o separare netă a planurilor în lume, unii cu viață ritualic religioasă, și alții fără, unele spații dedicate religiei, celelalte fără legătură cu religia. În loc ca efortul creștinilor să fie al schimbării personale și schimbarea altora să fie tainică, prin nenumărate și unice căi, efortul devine unul al schimbării lumii, despre care știm că nu poate fi schimbată, sistematic, una din metode fiind prin oameni speciali ai lui Dumnezeu. Căutarea oamenilor lui Dumnezeu poate avea loc din orice perspectivă teologic academică, instituționalizată ca religie, dar nu poate avea loc din perspectivă teologic patristică, de vedere a lui Dumnezeu și unire cu El. Rolul oamenilor lui Dumnezeu politici. este de a da un confort psihic și soluții de control social în condiții de deznădejde a creștinilor căzuți în religie. Autoritatea epistemică a liderilor poate fi menținută în două sensuri: religios (adaptat naturii lumii) și duhovnicesc. Cea religioasă se menține prin mecanisme de coeziune grupală explicabile antropologic și social. Cea duhovnicească nu poate fi recuperată decât prin revenirea la viața dragostei dintr-o stare de cădere, la starea de slujire din starea de stăpânire a altora. Revenirea efectivă la slujire nu se poate face când oamenii cer să fie stăpâniți, nu slujiți, când nu vor libertatea responsabilă de a-și schimba propriile vieți și nu au curajul creștin de a căuta altă viață. Căderile maselor și slujitorilor se întrețin reciproc, iar ieșirea din situație nu se poate face decât prin sacrificiul personal, urmând modelul lui Hristos. Sacrificiul poate avea multe înfățișări, de la rostirea adevărului, la retragerea în rugăciune, la asumarea de costuri lumești instituționale, sau restrângerea influenței sociale la ceea ce este real creștin, nu animat de interese religioase mai noi (forme de cădere din viața creștină) sau mai vechi (sincretisme cu practici religioase precreștine). Se mai poate observa că în societatea și statul actuale mentalitatea întreținută este a unei echivalențe între viața creștină și religii prin instituționalizarea educației religioase și asocierea acesteia cu teologia academică a creștinilor. Statul are nevoie de o religie a maselor, nu are nevoie de creștini liberi care caută să fie în afara lumii acesteia, și implicit prin planul duhovnicesc mereu cu un potențial subversiv în raportt cu nevoile de control social total.

 

·       De ce vor unii oameni să fie ei mai mult decât alții oameni ai lui Dumnezeu și să conducă pe alții în numele acestui fapt? Care sunt resorturile teologice și psiho-sociale ale aceste preferințe?

 

O persoană poate dori să fie om al lui Dumnezeu în sens socio-polittic atunci când nu este deja în sens duhovnicesc, nu are o viață de rugăciune și nu este fiu prin har al lui Dumnezeu. Pare o fi o strategie de acces la putere folosind convingerile unor oameni care practică religia creștină ca o formă căzută a viețuirii creștine. Resortul teologic ține de obturarea proprie a primirii dragostei lui Dumnezeu prin stabilizarea în diverse viziuni asupra lumii, iar resorturile psiho-sociale sunt cele uzuale descrise în științele politice, texte ca Principele lui Machiavelli, manuale de comunicare politică, etc. Din perspectivă teologică pot fi și rosturi superioare ale unei astfel de situații, însă dacă cineva le-ar formula într-un text publicistic ar fi în mod sigur false. Ceea ce e caracteristic celor care pot vedea astfel de rosturi în mod real este că nu vorbesc public despre ele.

 

·       De ce acceptă unii oameni că ei nu sunt ai lui Dumnezeu și trebuie să caute pe altcineva, sau că sunt mult mai puțin decât alții, deși se declară credincioși?

 

Acceptarea ține de nevoi psiho-sociale, nu duhovnicești, și stabilizează o stare de neasumare personală a responsabilității unei viețuri creștine deschise complet, la mila Domnului.

 

·       Există fenomene religioase mai puțin periculoase care pregătesc terenul social pentru astfel de escrocherii? Cultul rarității duhovnicești geografice și umane, al spațiilor sfinte și persoanelor sfinte și rămășițelor lor, pregătește terenul pentru astfel de escrocherii?

 

Însăși trăirea vieții creștine ca religie, cu separare netă a spațiului eclezial de cel lumesc, în care schimbarea vieții personale nu propagă dragostea în toată lumea geografică și către toți oamenii de orice nații, pregătește terenul pentru escrocheria oamenilor lui Dumnezeu. În locul unei conviețuiri în dragoste cu toată lumea căzută se ajunge la formularea unui plan de ocupare și control al unei părți, teritoriu din lumea căzută, în care un om politic al lui Dumnezeu devine un instrument necesar pentru coordonare socială. Prezența geografică și în obiecte a dragostei lui Dumnezeu constatată istoric este ceva ce ține de însăși funcționarea creației, dar monetizarea lor și supralicitarea socială pentru evenimente și manifestări instituționalizate pot fi atât un simptom al căderii în religie, cât și o cauză a consolidării acestei stări de rupere de universalitate trăită, nu gândită, declarată sau scrisă, a propriei viețuri creștine. Trăirea teologic patristică a dragostei lui Dumnezeu prezentă local în spații și obiecte e prin natura ei universală, se deschide spre întreaga creație, nu se teritorializează și patrimonializează. Caracterul inevitabil de apropriere lumească devine disfuncțional când prioritatea faptelor personale se mută la lumesc de la duhovnicesc.

 

 

·       În ce climat cultural ceva care prin împărțire nu se împuținează poate fi gândit ca fiind rar și greu de întâlnit? Cum se produce închiderea accesului la Dumnezeu, diviziunea rolurilor între lideri și mase religioase și apoi deschiderea controlată a accesului la Dumnezeu și oamenii Lui speciali? Există vreo legătură a fenomenului cu secularizarea socială și presiunea din partea persoanelor care nu cred? Căutăm mai mult omul lui Dumnezeu când foarte mulți concetățeni declară că nu cred în Dumnezeu? Există vreo legătură cu diluarea socială a fenomenelor religioase prin comunicare publică excesivă? Căutăm mai mult omul lui Dumnezeu când suntem inundați de discursuri și mesaje religioase pe toate canalele de comunicare?

 

Orice climat lumesc duce la gândirea de tip economic aplicată la ceea ce nu este economic prin însăși firea sa. Gândirea instituțională/organizațională de tipul diviziunii rolurilor este una specifică perspectivei științelor sociale și este inevitabilă instituționalizării viețuirii creștine devenită religie. Rolul ei este eficacitatea și eficiența acțiunii comune. În același, deasupra acestui strat din punct de vedere duhovnicesc se află roluri de slujire și ascultare creștină într-un efort comun de schimbare a vieții care poate exista independent de orice structură organizațională și care e controlat numai din veșnicie, fără a putea fi aplicate categoriile științelor sociale, procesul fiind incontrolabil omenesc în finalitatea sa. Înțelepciunea slujirii și ascultării creștinești include și înțelegerea constrângerilor lumești actuale care impun o funcționare de tip organizațional, precum și tratarea planului lumesc religios doar ca un înveliș temporar istoric. Închiderea accesului la Dumnezeu se produce prin managerializarea viețuirii creștine, de care sunt responsabili atât slujitorii, cât și cei slujiți prin aducerea mentalității economice în Biserică mai mult decât acceptarea instrumentală a realității economice lumești. O formă mai subtilă de managerialism este și prioritizare eclezială prea mare a ritmurilor sociale ale viețuirii creștine în dauna continuității vieții duhovnicești, creându-se mentalitatea că între marile sărbători sau duminici sunt niște perioade lumești.

 

Căutarea unor oameni ai lui Dumnezeu politici este o extensie a acestui mod de gândire la scară socială, pentru influență socială și politică organizațională printr-un nou tip de rol organizațional, respectiv de lider politic, miza fiind economică și printr-o reprezentare greșită și duhovnicească, prin mântuire grupală în loc de una personală. Secularizarea socială este direct corelată cu ideologizarea științei și acceptarea autorității științelor sociale dincolo de zona lor de relevanță, inclusiv prin folosirea lor în spațiul Bisericii nu doar instrumental, ci schimbând și duhul de la unul ceresc la unul lumesc. Pe de altă parte, este discutabil dacă presiunea celor care nu cred are vreo importanță, dat fiind că mesianismul nu este ceva nou în istorie, fenomenul existând și când mentalitățile seculare nu sunt dominante. Nu căutăm omul lui Dumnezeu când alții nu cred, ci când ne-am desprins personal și grupal de credință. Dacă nu ne-am fi desprins L-am fi găsit deja și am fi fost și noi fii ai lui Dumnezeu.

 

Orice vorbire publică fără discriminare, unui public a cărui stare nu o cunoști, despre substanța aspectelor duhovnicești cu privire la fapte și persoane bine precizate este o lucrare greșită atât pentru sine, cât și pentru ceilalți. Hristos a vorbit celor care voiau să-l asculte, nu la grămadă celor care voiau și nu erau interesați de el. Adresarea fără a controla publicul țintă permisă de tehnologiile zilei facilitează stabilizarea unei stări căzute a viețuirii creștine și crează oportunități pentru folosirea acesteia în instrumentalizări politice pe scară largă. Rostul unui text de felul acestuia este de a promova renunțarea la o astfel de comunicare publică și ofensivă mediatică a religiei creștine pentru a putea să ne ocupăm de viețiuirea creștină.

 

·       Poate fi păstrată o diviziune a rolurilor religioase de folos duhovnicesc fără să existe nicio implicație socială și politică disfuncțională de felul escrocheriei oamenilor lui Dumnezeu?

 

Da, aceasta este însăși viețuirea creștină firească. Diviziunea rolurilor este o unire pentru un efort comun liturgic de schimbare a vieții și trăirea în dragoste, după modelul Cinei de taină. Unul rupe pâinea, cu toții o mânâncă. Nu e o problemă de eficiență și eficacitate, este un fapt de viață.

 

 

·       Cine răspunde pentru malpraxisul de propunere a unor lideri politici mesianici? Cine răspunde duhovnicește și cine răspunde economic? Cine ar trebui să achite pagubele distrugerilor sociale și economice? Cum se poate preveni repetarea unor astfel de situații?

 

În planul lumesc responsabilitățile se judecă prin regulile și instituțiile lumești, la fel se evaluează pagubele sociale și economice și se stabilește compensarea lor. Pe planul duhovnicesc fiecare din cei care au greșit sunt răspunzători personal, indiferent de contexte favorizante ale faptelor. Prevenirea se poate face strategic la nivel de societate prin mai buna separare stat-instituții religioase și renunțarea la proiectul de control social prin intermediul religiei, inclusiv prin convergența stat-instituții religioase a unor sărbători religioase. Statul trebuie să-și dezvolte mecanisme seculare autonome de coeziune și încredere între cetățeni și instituții publice, bazate în cazul lumii libere pe modelul servirii cetățenilor de către stat și al libertății responsabile a cetățenilor. Mecanismele seculare democratice vor fi permanent acceptate în societate având o parte din societate în viețuire creștină, în care servirea și dragostea nu sunt numai la nivel de sector al vieții, ci al vieții ca întreg. Nu de religie creștină e nevoie pentru democrație, ci de viețuire creștină. Strategic pe planul instituțiilor creștine prevenirea se poate face prin generalizarea înțelegerii că a viețui creștin nu este o religie în sens antropologic și al istoriei religiilor, chiar dacă inevitabil din punct de vedere științific va clasificată și tratată ca atare. Calea pentru o astfel de înțelegere este rugăciunea personală și comunitară tainică și continuă limitată la cei care înțeleg ce se întâmplă și punctată de evenimente sociale care adaugă peste acest fond, nu îl substituie.. Prin viețile creștinilor în efort de îmbunătățire duhul dragostei lucrează în lume și susține mentalități de slujire publică și libertate responsabilă în întreaga societate fără vreun rol de conducere al creștinilor planificat deliberat, ci mai degrabă prin sacrificiul personal.

 

Răspunsurile sunt propuneri fără statut de adevăr. Folosul lor, sau lipsa de folos, vor rezulta din viețuirea împreună eclezială și general socială.