Filmul “Ultima
transhumanță”
este despre relația dintre o persoană urbană care intră în contact cu
simplitatea vieții ancestrale ca să o cunoască, iar asta o schimbă pentru
totdeauna. Proiectul de film documentar inițial și mizele lui comerciale își
pierd rostul, proiectul devină viață în alt sens, reconfigurându-se într-un
mesaj mult mai important, peren: cerul cu stele, veșnicia, drumul prin lume.
În film avem vocile ciobanilor și ale familiilor lor despre viața de
transhumanță, vocea persoanei care s-a apropiat de ele, relatări ale ciobanilor
despre persoana care le vizitează (surprinse aparent spontan) și vocea obiectivității,
a expertului care descrie fenomenul extincției acestui mod de viață.
Prin diversitatea perspectivelor filmul nu e un documentar în sens propriu,
ci mai degrabă unul fenomenologic, despre relația dintre ființă și ființare, a
fi și cădea în superficialitate obiectivantă. Greutatea finală este pe a fi,
dar codul profesiei obligă aproape traumatic revenirea la marketing, la
depersonalizare.
Toate acestea nu pot fi spuse explicit: ați venit la un film, dar eu vă
invit să vă transformați viața.
Undeva există și o presiune etică, datoria de a produce un obiect artistic
(oximoron) pentru banii primiți, pentru sponsorizările primite. Datoria aceasta
se manifestă nu doar prin lista de recunoașteri din final, ci și prin
precizarea explicită în film a cui este ciobanul Ghiță, cel care mai făcea bani
și din reclame. Logica acestei precizări în documentar este ca mecanism al
extincției modului de viață al ciobanilor. Observarea regizorală a extincției
este la un loc cu folosirea acestui capital simbolic al tradiției pentru noile
tehnologii.
Tratarea transhumanței este comparativă, multinațională, punctând
invarianțele acestui mod de viață de o manieră aproape antropologică. Globalizarea
există înainte de globalizare, chiar prin modurile de viață convergente ale
oamenilor din toată lumea. Tensiunea național global este falsă, drumul cu oile
este același peste tot, cu mici diferențe de credință, legate de altruismul
față de vizitatori, de proprietate, dar fără nicio diferență structurală și despre
libertate.
Omul urban deschis spre acest fel de universalitate nu mai poate fi
interesat de microhabitatul urban, care devine periferic în raport cu lumea ca
întreg. Lumea cu cer, lumea cu natură, lumea cu oameni liberi. Centralizarea
orașului se mai poate face numai prin
artă, prin cultură autentică, așa cum este filmul Ultima transhumanță.
Dificultățile economice ale țării autorului se manifestă asupra producției
filmului, totul costă, nu mai poate fi acoperit conform planurilor, iar acest
șuvoi șlefuiește caracterul spiritual al rezultatului final.
Filmul devine astfel o dovadă a vieții și o invitație la reînviere
culturală, a națiunii aflate ea însăși în proces de extincție. Reînvierea se
poate face numai din perspectivă globală, la fel ca peste tot în lume. Ea nu
trebuie numai conceptualizată, ci trăită personal și interpersonal. Dormit pe pământ,
ieșit din bule tehnologice, vorbit cu oameni reali, acceptat moartea unor
obiceiuri cu dragoste, fără paseisme, recuperând esența lor în propriile vieți
sub cerul înstelat.
Poate că o cheie a filmului este natura timpului: timpul obiectiv, în care
extincția este este constatată, timpul ciclic, al ritmurilor naturii și
oamenilor legați de ea, transferat persoanelor urbane pe care le dizlocă din viața
liniară asociată timpului obiectiv, timpul personal, procesul de transformare
prin suferință a autorului ca personaj al filmului invitând la asta și
spectatorii, veșnicia, atinsă ici colo în relatările celor intervievați (apare,
semnificativ, și un monah la un moment dat) și aleasă pentru încheiere prin cerul
înstelat.
“Ultima transhumanță” este un produs universal, general uman, artă
cinematografică în cel mai propriu sens al cuvântului și mai mult decât atât, o mărturisire.
