Ortodoxie, adevăr, Imre Lakatos

Adevărul Cuvântului (ca ansamblu discursiv) este, din punct de vedere filosofic, de concepție pragmatistă în raportul cu scopul de îndumnezeire (theosis), în raport așadar cu cunoașterea a ceea ce nu poate fi cunoscut în sensul unei teorii a corespondenței (la momentul îndumnezeirii dispare orice gând, orice sens, relația semiotică dintre sens și referent nu mai este funcțională, accesul la Dumnezeu al persoanei fiind direct, intern persoanei prin îndumnezeirea după har și extern prin energiile necreate; comunicarea discursivă pentru om a posibilității acestei situații este prin raportare la proprietățile ipostatice ale lui Dumnezeu, la Sfânta Treime, cu observația că acest model discursiv este el însuși cel mai bun pentru inteligibilitate omenească, dar fără un referent în sens strict - prin tratarea ca termen cu referent ratăm tocmai esențialul dacă nu depășim această tratare ca pe o treaptă la un moment dat, ci doar cu rol pragmatic în raport cu scopul menționat).

Din perspectiva compatibilității cu ortodoxia ca știință medicală adevărul în sensul unei teorii a corespondenței trebuie să fie subsumat conceptual adevărului în sensul unei teorii pragmatiste, cel puțin la scara unui proiect global de existență. X este Y, o descriptivă despre X, are sensul de trebuie să crezi că X este Y dacă vrei să atingi scopul Z. Iar această situație ontologică este generală pentru orice descriptivă, în particular și pentru cele propoziționale din știință, și pentru sistemele semiotice mai complexe, ca teoriile științifice. Orice descriptivă se bazează pe o normative ascunsă, explicită sau implicită (de reconstruit, eventual). Descripția nu se reduce la o normativă, dar ontologic e mereu parte dintr-un proiect observabil la diferite scări temporale (proiectul este o entitate cu structură similară unei organizații, caracterizat de un scop – reductibil la o variabilă de producție, și resurse interne și externe), proiect căruia îi este asociată normativa din care este parte descriptiva. Descriptivele sunt caracterizabile ca proprietăți de scară relativ mai mică în raport cu scara de observare a variabilei de producție (a scopului proiectului). Dar scara proiectelor respective variază ea însăși, de la cele pe termen scurt la cel al existenței ca întreg. Ortodoxia lucrează la scara proiectului existenței personale ca întreg, de unde și dificultatea pentru cei care se lipsesc prin decizie personală de un astfel de proiect de a înțelege descriptivele specifice ei, interne Cuvântului, prin prisma proiectelor pe termen scurt, mai mic decât scara vieții personale lumești, care le structurează lor existența. La modul general, pentru orice discurs descriptiv observabil la o anumită scară temporală (de exemplu pentru orice teorie științifică) va exista un proiect observabil la o scară mai mare căruia îi va fi subsumat instrumental. Cu un astfel de model este ușor de aplicat nucleul formal al teoriei selecției la selecția teoriilor științifice ca selecție a proiectelor care au ca proprietăți interne (ca resurse) teoriile științifice; iar situația stabilizată structural a ansamblului discursului ortodox variabil în timp (dogma și interpretarea ei) se explică în acest model prin succesul proiectelor personale de îndumnezeire ale celor care l-au adoptat, iar modificările, ajustările dogmatice în fața evoluției culturale, inclusiv în fața apariției teoriilor evoluției naturale, sunt adaptări organizaționale prin modificări ale proiectelor personale ale celor îndumnezeiți, singurii capabili să ajusteze avizat dogma, elaborări suplimentare ale discursului ortodox ca resursă, adaptări în vederea succesului proiectelor de mântuire. Evident, asemenea elaborări trebuie făcute doar de către persoane îndumnezeite (Părinți sau sfinți actuali) pentru a le putea fi garantat succesul practic, adevărul pragmatic, orice rol al discursului rațional aici fiind neexclus, însă doar instrumental, la o scară mai mică decât cea relevantă pentru persoana ortodoxă.

Problema relației dintre descriptivele atributelor divine (ori, mai general, a tuturor descriptivelor scripturale și patristice) și schema epistemică de mai sus este subsumabilă celei a relației dintre abordarea catafatică și cea apofatică, pe de o parte, și proiectul de mântuire ca îndumnezeire, pe de altă parte. Pentru a da un răspuns la această problemă ea trebuie mai întâi formulată. Formularea problemei trebuie să țină seama de specificul discursiv al teoriilor științifice și filosofice. Acestea nu sunt doar doxologie, deși sunt utilizabile și astfel, ci au unul sau multiple roluri instrumentale într-un sistem de proiecte cu diferite scări spațio-temporale, dintre care cel doxologic este doar unul. Lămurirea relației rolului doxologic cu celelalte este o chestiune de cercetare filosofică relavantă teologic, relevantă pentru adaptarea discursului ortodox la evoluția culturală a omenirii.

Ca și un program de cercetare progresiv în sensul lui Lakatos, discursul ortodox are un nucleu tare (hard core) reprezentat de textele sacre și o interfață variabilă structural reprezentată de dogmă, sensul adevărului ansamblului fiind însă pragmatic, nu printr-o teorie a corespondenței, fapt care la o analiză mai atentă susțin că se poate afirma și despre discursul științific, însă în vederea atingerii unor scopuri diferite, subsumabile scopului persoanelor ortodoxe, dar și decuplabil de acestea prin decizia personală a fiecăruia.