"Ceea ce gândesc eu" – note de curs la Bogdan Panait

Scopul este să înțelegeți că din fotografie se poate face artă și că sunt niște pași de urmat.


Tarkovski a creat în film imagini ale lui Shiskin (http://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Shishkin), pentru că Shishkin a produs fine art, opera lui e o bună poartă de intrarea către ce înseamnă fine art. A privi Shishkin este o experiență extraordinară. Nu e un Rembrandt, dar este un suflet măreț.

E dificil să spui ce este fine art, așa cum este dificil să identifici pe cineva care face fotografie că este talentat.

Întâmplarea joacă un rol important în viața fiecărui fotrograf în parte.

Există un nivel dincolo de care nu mai contează părerile publicului, ci doar faptul că faci fotografie într-un stil anume.

A face fotografie din plăcere și pentru că ai ceva de spus este înălțător. Succcesul este adesea nebănuit, nu depinde de auto-evaluările noastre.

Vă prezint un drum care este de urmat. De către cine vrea să îl urmeze.

Trebuie să scapi de tendința de a face peisaj.

Un pas obligatoriu este consolidare culturii fotografice, nu generale. Ca să poți ajunge la un produs așa cum ți l-ai imaginat. Trebuie să privești foarte multă fotografie. Așa cum trebuie să citești foarte multă poezie când vrei să scrii poezii - talentul nu este suficient.

Ceva se face aproape din orice la postprocesare.

Explozia de fotografi de artă a făcut să scadă încrederea publicului în faptul că e nevoie de talent pentru asta.

Fine art încearcă să diferențieze la vârf pe toți cei care fac artă fotografică.

Alfred Stieglitz responsabil de apariția termenului fin art. Criticii de artă erau limitați la momentul respectiv la artele plastice uzuale.

Picasso a denigrat fotografia, dar a preluat termenul pentru ceea ce făcea el. (Dacă am făcut o fotografie acum puteți să mă omorâți – citat din memoria din Picasso).

În fine art contribuția fotografului trebuie să fie vizibilă imediat, din secunda 2. Din a treia privitorul deja se multă la altă imagine.

Contribuția vine din:

-          Creativitate

-          Viziune

-          Notă personală, un stil.

Stilul este contribuția care te face identificabil în marea de fotografi (ex. recunoașterea unui tablou de Dali sau de Picasso). Originalitatea se premiază, dar e posibil să fi un fake original fără să ști. De aceea nu trebuie să pui prea mare accent pe originalitate. Mai important este stilul. Stilul e nota personală, partea de suflet, dintr-o fotografie. Stilul a mai fost practicat sau nu. Stilul se păstrează o dată ce ai ajuns la el. Se încearcă alte tematici, dar stilul se păstrează.

Copierea stilului e o mârlănie care se poate face foarte ușor. Dar niciodată un stil nu va putea fi imitat perfect.

Alain Briot vorbește despre condițiile pentru un fotograf profesionist (http://www.naturephotographers.net/articles0711/ab0711-1.html). Una esențială este ca fotografia să aibă un conținut emoțional. Costurile nu contează, fiind vorba de o pasiune. Unele condiții menținate de el sunt aberații (compoziții sofisticate, scrierea unui crez artistic, etc), de care nu trebuie să ținem seama.

Cantitatea generează calitate, în sens probabilistic (șansa ca o poză din 4000 să fie bună e mai mare decât cea ca una din 4 să fie bună). Dar plusul tău de trăire este într-o fotografie.

Cel mai important în fotografie este să nu declanșați întâmplător, doar pentru că apune frumos soarele, ci pentru că aveți o idee, pentru că știți unde vreți să ajungeți cu ea. Conceptul trebuie să rămâna relativ la ceea ce știți în momentul ăsta, chiar dacă tehnic nu puteți să puneți în practică anumite idei. Dacă nu vei face asta vei impresiona zece vecini de pe scara blocului. Nimeni nu s-a apucat să picteze un tablou sau să dea cu alta într-un bloc de piatră fără să aibă o idee.

Pablo Picasso: Photographers, along with dentists, are the two professions never satisfied with what they do. Every dentist would like to be a doctor and inside every photographer is a painter trying to get out. Picasso a făcut mult rău artei fotografice.

Realitatea este deformată în fotografie prin faptul că are margini, că ești limitat doar la o anumită zonă din ce se vede. Atunci nu mai trebuie să ții seamă de realitate. Dar interpretarea să fie personală. Totul este permis în fotografie dacă vrei să exprimi o viziune. Să folosești mijloace tehnice ca să ajungi la un scop predeclarat. Desigur, la extrema cealalaltă sunt puriștii fotografiei neprelucrate.

Nu țineți cont în fotografia de artă că poza reflectă sau nu un adevăr. Evident însă că vă veți baza pe un adevăr. Dar a lua fotografiile altora și a le combina este un furt. A le prelucra însă pe ale tale este un act de creație.

Nu este adevărat că tot ce se putea face s-a făcut. Cam totul este permis. Nu trebuie să țineți seama de aproape nimic, cu atât mai puțin de realitate, dacă doriți să faceți fotografie de artă. Trebuie să scăpați de purism, trebuie să nu țineți cont de nimeni care susține contrariul. Și la portret lucrurile stau la fel.

În topul subiectiv este http://www.artlimited.net/. Un cuibușor de nebunii care merită urmărit. Alt site extraordinar: www.1x.com  – dar nu e în direcția mea. Altele : http://fineart-portugal.com/ , http://www.photosharp.ro/ – treceți și pe acolo. Un fotograf de etalon:  Michael Kenna, http://www.michaelkenna.net/. Un tip genial : Dave Hill, http://www.davehillphoto.com/. De urmărit: Joanna Kustra, http://www.joannakustra.com/. Rușii și francezii sunt de departe în fotografie cu cea mai mare concentrație de artișit. Studiați-l pe Bogdan Zwir, http://zwir.ru/, Treceți pe la Denis Olivier, http://www.denisolivier.com/, Pascal Renoux, http://www.pascalrenoux.com/,  Vadim Stein, http://14991.portfolio.artlimited.net/, Ebrou Cidar, http://www.ebrusidar.net/ Xavier Rey, http://xavierrey.com/, Gregor L, http://16464.portfolio.artlimited.net/?tabid=10, Ruslan Lobanov, Pavel Kiselev, http://photokiselev.com/

Într-un grup de zece vor fi cinci țărani, dar nu trebuie să vă luați după ei.

Nu mă interesează opinia unui lider de opinie nefotrograf despre fotografie. Nu mă interesează ce spune CTP. Evaluarea trebuie să o facă fotografii.

Art-performance-ul e un tertip. Se distrage atenția de la opera de artă în sine. Evitați asemenea manifestări ca și mod de exprimare. Duceți-vă la expoziție ca să se simtă și ăla bine, dar stilul nu este copt, probabil că va dispărea.

Nudul este un subiect extrem de greu de pus în valoare. Trupul uman are nu doar texturi dificile, ci presupune și o comunicare aparte pentru a-l surprinde.

Pentru foarte mulți artiști fine-art nu mai contează elementele din fotografie, ci atmosfera. Se pot compune cadre pentru a transfera atmosfera dorită de autor către privitor. Încercați să identificați atmosfera. E greu de găsit. Se cere a fi construită de voi înșivă, sau reconstruită dacă nu poate fi surprinsă cu acuratețe. Sau o poți prelucra creativ, poți renunța la culoare. Contează ce ai simțit la fața locului, nu neapărat ce exista la fața locului. Un fine-art fotograf se folosește de elemente naturale penru a crea cam ce vrea el.

Nu țineți seamă că există cuvântul clișeu. Interacționați cu invidivul, chiar și cu o gărgăriță. Plimbă-te pe lângă o ciupercă specială răsărită din bălegar. Nu poți fi genial, nu poți ști de la început, interacționează. Sesizează cu sufletul tău ceea ce altcineva nu a sesizat.

În lume se vinde fotografie de artă și pentru că e doar numită fotografie de artă. Un fotograf care are intrare la o galerie cu impact comercial mare, va fi lansat ca fotograf de artă chiar dacă nu produce așa ceva. Bazați-vă deci doar pe feed-back-ul de la indivizi capabili de o critică constructivă. Aceștia de obicei sunt fotografi de artă. Ei nu fac parte din publicul vostru, din cei care vă admiră și vă cumpără lucrările. În România fotografia de artă se vinde rar, greu sau deloc. Se vind bine peisajele în culori un pic suprasaturate. Muntele cu o căprioară în față dă bine pe holul din față. Trist e că sunt fotografi care strică piața cu astfel de produse. Orientați-vă mai degrabă către afară cu fotografia de artă. Pe site-urile din afară lipsa de reacție este cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla (artlimited, photo.net). Photosharp.ro e un bun început în acest sens pentru fotografia românească.

Concluziv, etapele de parcurs următoarele:

1.     Documentează-te cât mai mult în domeniul artei fotografice

2.     Nu lăsa pasiune să te ucidă. Fiecare să își definească limitele, pașii pe care trebuie să îi parcurgă. Nu se pot arde etapele decât grăbi dacă ai pe cineva să te preseze.

3.     Cultura generală e crucială. Trebuie să mergi înapoi, să ști cum s-a gândit, care au fost etaloanele la un moment dat.

4.     Communication skills, încăpățânare.

5.     Tehnica foto și software însușită în prealabil.

6.     Muncă foarte multă.

Nu poți ajunge la maximum de profunzime decât fotografiind ceea ce îți place și ceea ce iubești.

______________________________________________________________________________

Bogdan Panait este fotograf de artă, http://www.bogdanpanait.ro , http://bogdanpanait.fineart-portugal.com/

Responsabilitatea lipsei de acuratețe în redărea informațiilor îmi aparține (V. I.)

Demnitate la Universitatea din București

Schimbarea conducerii la vârf a UB se asociază vizibil cu reacții rapide, în timp real, la provocările momentului.

http://media.unibuc.ro/ub-live/mesajul-rectorului-universitatii-din-bucuresti-catre-comunitatea-academica
http://media.unibuc.ro/ub-live/protest-fata-de-prezenta-jandarmilor-in-spatiul-universitatii-din-bucuresti

Nu este  o simplă întâmplare, ci este un stil, o transpunere la nivel instituțional a valorilor personale (rigoare, demnitate, spiritualitate) ale unui om care va schimba în bine viața acestei universități.

Biserica Floriilor

Comunismul ironizat - o carte de Lucian Boia

Registrul ironic adoptat cu înțelepciune de Lucian Boia face suportabilă lectura unei liste de absurdități comuniste bine structurate în cartea "Mitologia științifică a comunismului".

La fel de bine structurate în carte cum au fost și în realitate, cu decupaje grosiere, pierzând adesea nuanțele și mutilând realitatea, dar cu efectul scontat de a induce un sentiment al tragicului sublimat prin râs. Un râs maladiv, privind în oglindă. Ca și cum nu am avea nici o responsabilitate personală, nici noi, nici autorul.

Absurditățile sunt prelevate textual din ceea ce s-a numit în comunism știință, dar ar putea foarte bine să fie prelevate și din textele proiectelor milenariste actuale care continuă comunismul, de exemplu din "teoria" dezvoltării durabile grefată irațional, voluntarist și determinist ca și comunismul, pe nevoile reale de management al unor servicii naturale publice (sociale în cazul comunismului).

Absurditatățile evidențiate în carte, neduse totuși până la Platon cu analiza pentru că lucrarea se adresează unui public larg, de factură fost comunistă, ne-a marcat și ne marchează încă pe cei care am apucat să fim fie și doar "șoimi ai patriei" în România. Noi suntem absurzii ironizați, și ne place asta, pentru că ne-am smuls din mlaștina tâmpeniei exprimate public trăgându-ne singuri de păr în stilul baronului Munchausen. Doar că e vorba de o smulgere reală, nu de una imaginară. În aceste condiții ce poate fi mai binevenit decât ironia, pentru cine mai are chef să gândească între două escapade la mall ?

Paralele trase în carte între literatura comunistă și cea creștină (textele marxiste - scripturi, Stalin - sfânt părinte) crează niște confuzii probabil deliberate, punctând că ironia poate sări și calul devenind agresivă subliminal.

Drept urmare atitudinea absurdă ironizată în carte va fi reluată de generațiile viitoare raționaliste, care nu au experimentat pe pielea proprie stupiditatea mândră a pseudo-științei și care nu sunt încurajate spre vreun proiect alternativ, demolându-li-se orice speranță de mai bine prin gândire pe termen lung. Ele vor citi această carte doar pentru a putea vedea ce greșeli nu trebuie să mai facă în viitorul comunism al LOR, ca deosebit de al nostru, pentru că istoria nu se repetă.

Oricum, o carte care merită citită, pentru deschiderile surprinzătoare către literatura comunistă occidentală și originile ei istorice, pentru strania ei accesibilitate de tip almanah și, de ce nu, pentru a ne putea plânge de milă pe baze științifice, bine documentate bibliografic și prin note de subsol.

O carte scrisă de un "om nou" pentru "oameni noi". Dar ce nu este scris și făcut de oameni noi în România de azi ?

Efectul cărții este terapeutic. Pentru cine mai avea vreun respect pentru gânditorii comuniști și continuatorii lor actuali, nu îl va mai avea.

Despre elite, mediocri și exploatare

În sistemele totalitare de dreapta sau de stânga are loc o exploatare a elitelor de către masele de mediocri. Idealiștii care cred în valorile sistemului sunt treptat înlocuiți de mediocri lipsiți de scrupule care susțin sistemul prin diverse crime și abuzuri (fără ei sistemul ar cădea), iar pe elite le țin de fațadă, pentru imagine, câtă vreme acestea nu realizează statutul lor (în care caz fie sunt expulzați, fie discreditați, sau chiar uciși).

În sistemele democratice mediocrilor li se oferă și formal posibilitatea de a conduce. Dar aceștia sunt incapabili să facă asta pe termen lung fără a profita de bagajul ideatic al elitelor, drept pentru care elitele tind să aibă un oarecare control asupra situației, dacă își gestionează bine poziția și capitalul uman personal. Această atitudine realistă este descurajată de mediocri în genere prin retorici publici holiste complementare meschinăriei private a lor.

Sistemele totalitare sunt rezultatul unei lăcomii a elitelor care le-au inventat sau întreținut. În urma unei astfel de lăcomii elitele ajung să nu mai aibă nimic. Sistemele democratice sunt create și întreținute de elite realiste. Vrei puterea ? Poftim, ia-o și te vei duce în supermarket ca să te îmbuibi pe ritmuri muzicale tonifiante, îți vei trăi viața între casă, serviciu și cârciumă (mă rog – restaurant, pensiune, etc). Sau scufunzi o țară (ex. Grecia).

Ceea ce e valabil mai sus la nivel de stat se reproduce și la scară mai mică, organizațională, departamentală, etc.

În România actuală există o puzderie de sisteme totalitare la scară mică, multe posibile pentru că elite idealiste le-au creat sau girat. Chiar și după ce ele s-au retras realizând situația le-a rămas un nume pe o ușă de birou, pentru legitimare în fața străinilor.

Scara de timp a dispariției unui sistem totalitar public mic e de circa 20 de ani. A unui stat totalitar este de ordinul secolelor (în România reapariția comunismului poate fi acum o chestiune de ordinul zilelor în circumstanțe externe favorabile, nu trebuie să ne facem iluzii).

Dispariția unui sistem totalitar are loc în urma plecării elitelor sau a creșterii realismului acestora. Mediocri lipisiți de scrupule trebuie lăsați să scufunde, fără milă, fără atașări emoționale față de idei. Ideile valoroase trebuie recuperate (după ce au fost discreditate de către mediocri și elite naive sau/și lacome), reformulate, reambalate retoric și reintroduse organizațional în lume cu realism de către elite democratice (ex. proiectul european). Ele nu vor putea fi implementate maximal, ci doar atât cât e posibil în condițiile cantității de prostie și lene existente într-o țară sau un grup de țări.

O elită atee va fi disperată de această situație, de absență maximizării realizării scopurilor mundane, și se va radicaliza; o elită creștină nu. Comuniștii au fost consecvenți cu ei înșiși creând statul totalitar, legionarii nu. Comportamentul legionarilor arată cât de puțin creștini erau de fapt mulți dintre ei, cât de dominate și exploatate erau elitele dragostei și libertății, gen Eliade, de impostori violenți așa-zis ortodocși, în fapt frustrați avizi de putere distribuiți democratic în toate taberele.

Eliade și alții ca el ar fi trebuit să nu își facă iluzii că la nivel de stat se pot promova dragostea și libertatea. Mântuirea e o chestiune privată. Biserica ortodoxă trebuie să atragă și mediocritățile, pentru a le da o șansă duhovnicească, a le controla agresivitatea socială și a se susține material, dar e limpede că numărul celor îndumnezeiți nu va fi de ordinul milioanelor în fiecare generație (decât cu voia Domnului). Spre deosebire de stat, Biserica ortodoxă nu promite realizări maximale, ci doar propune proiecte maximale personale, de unde concluzia că e o organizație în care elitele sunt realiste. Responsabilizarea persoanei o încearcă și unele state, dar în cazul României discursul băsescian e doar o soluție de avarie, nu una care ar rămâne aplicată și în condiții economice favorabile; politicienii români au promovat întotdeauna iresponsabilitatea, începând cu ei înșiși. Practicanții ortodocși vor fi doar o minoritate, pentru că dorința de a face efort pentru fericirea personală (de a nu primi cât mai mult mură în gură) o au doar puțini. Pentru ca acești puțini să poată urmări proiectele personale de mântuire, pentru ca ei să nu devină și mai puțini, e nevoie de o bază socială largă care să îi accepte, ceea ce Biserica are înțelepciunea realistă să promoveze prin adaptarea aplicării standardelor de exigență la realitățile vremii, păstrând însă standardele nealterate ca atare (atât textual, canonic, cât și organizațional prin instituția mănăstirilor).

Mediocrilor nu le place să li se spună în față ce fapte fac, și cu atât mai puțin să își spună singuri, de aceea nu vor merge la spovedanie și vor fi mari fani ai proiectelor publice. De eșecul acestora vor fi  vinovate întotdeauna, în viziunea mediocrilor, elitele care nu au mai vrut să fie slugile mediocrilor, care au refuzat să mai participe la proiectele lor centrate pe idei obsesive, dar neelaborate operațional pentru a nu li se vedea inconsistența și dezastrul la care duc în mod necesar, sau pentru că uneori suntem prea lași pentru a privi realitatea în față și a ne recunoaște eșecul.

Nu există mediocri și elite. Fiecare om e unic și orice categorisire a sa e abuzivă. Dacă ți s-a părut că înțelegi ceva din cele de mai sus este pentru că te-ai plasat singură sau singur într-una din aceste categorii decupate prin limbaj, ceea ce demonstrează utilitatea practică a gândirii și în același timp limitele ei. Important este doar ce faci, iar gândurile și conceptele cu care operezi pune-le mereu la remorca faptelor, fie că proiectezi fapte, fie că încerci să le înțelegi retrospectiv.