Despre elite, mediocri și exploatare

În sistemele totalitare de dreapta sau de stânga are loc o exploatare a elitelor de către masele de mediocri. Idealiștii care cred în valorile sistemului sunt treptat înlocuiți de mediocri lipsiți de scrupule care susțin sistemul prin diverse crime și abuzuri (fără ei sistemul ar cădea), iar pe elite le țin de fațadă, pentru imagine, câtă vreme acestea nu realizează statutul lor (în care caz fie sunt expulzați, fie discreditați, sau chiar uciși).

În sistemele democratice mediocrilor li se oferă și formal posibilitatea de a conduce. Dar aceștia sunt incapabili să facă asta pe termen lung fără a profita de bagajul ideatic al elitelor, drept pentru care elitele tind să aibă un oarecare control asupra situației, dacă își gestionează bine poziția și capitalul uman personal. Această atitudine realistă este descurajată de mediocri în genere prin retorici publici holiste complementare meschinăriei private a lor.

Sistemele totalitare sunt rezultatul unei lăcomii a elitelor care le-au inventat sau întreținut. În urma unei astfel de lăcomii elitele ajung să nu mai aibă nimic. Sistemele democratice sunt create și întreținute de elite realiste. Vrei puterea ? Poftim, ia-o și te vei duce în supermarket ca să te îmbuibi pe ritmuri muzicale tonifiante, îți vei trăi viața între casă, serviciu și cârciumă (mă rog – restaurant, pensiune, etc). Sau scufunzi o țară (ex. Grecia).

Ceea ce e valabil mai sus la nivel de stat se reproduce și la scară mai mică, organizațională, departamentală, etc.

În România actuală există o puzderie de sisteme totalitare la scară mică, multe posibile pentru că elite idealiste le-au creat sau girat. Chiar și după ce ele s-au retras realizând situația le-a rămas un nume pe o ușă de birou, pentru legitimare în fața străinilor.

Scara de timp a dispariției unui sistem totalitar public mic e de circa 20 de ani. A unui stat totalitar este de ordinul secolelor (în România reapariția comunismului poate fi acum o chestiune de ordinul zilelor în circumstanțe externe favorabile, nu trebuie să ne facem iluzii).

Dispariția unui sistem totalitar are loc în urma plecării elitelor sau a creșterii realismului acestora. Mediocri lipisiți de scrupule trebuie lăsați să scufunde, fără milă, fără atașări emoționale față de idei. Ideile valoroase trebuie recuperate (după ce au fost discreditate de către mediocri și elite naive sau/și lacome), reformulate, reambalate retoric și reintroduse organizațional în lume cu realism de către elite democratice (ex. proiectul european). Ele nu vor putea fi implementate maximal, ci doar atât cât e posibil în condițiile cantității de prostie și lene existente într-o țară sau un grup de țări.

O elită atee va fi disperată de această situație, de absență maximizării realizării scopurilor mundane, și se va radicaliza; o elită creștină nu. Comuniștii au fost consecvenți cu ei înșiși creând statul totalitar, legionarii nu. Comportamentul legionarilor arată cât de puțin creștini erau de fapt mulți dintre ei, cât de dominate și exploatate erau elitele dragostei și libertății, gen Eliade, de impostori violenți așa-zis ortodocși, în fapt frustrați avizi de putere distribuiți democratic în toate taberele.

Eliade și alții ca el ar fi trebuit să nu își facă iluzii că la nivel de stat se pot promova dragostea și libertatea. Mântuirea e o chestiune privată. Biserica ortodoxă trebuie să atragă și mediocritățile, pentru a le da o șansă duhovnicească, a le controla agresivitatea socială și a se susține material, dar e limpede că numărul celor îndumnezeiți nu va fi de ordinul milioanelor în fiecare generație (decât cu voia Domnului). Spre deosebire de stat, Biserica ortodoxă nu promite realizări maximale, ci doar propune proiecte maximale personale, de unde concluzia că e o organizație în care elitele sunt realiste. Responsabilizarea persoanei o încearcă și unele state, dar în cazul României discursul băsescian e doar o soluție de avarie, nu una care ar rămâne aplicată și în condiții economice favorabile; politicienii români au promovat întotdeauna iresponsabilitatea, începând cu ei înșiși. Practicanții ortodocși vor fi doar o minoritate, pentru că dorința de a face efort pentru fericirea personală (de a nu primi cât mai mult mură în gură) o au doar puțini. Pentru ca acești puțini să poată urmări proiectele personale de mântuire, pentru ca ei să nu devină și mai puțini, e nevoie de o bază socială largă care să îi accepte, ceea ce Biserica are înțelepciunea realistă să promoveze prin adaptarea aplicării standardelor de exigență la realitățile vremii, păstrând însă standardele nealterate ca atare (atât textual, canonic, cât și organizațional prin instituția mănăstirilor).

Mediocrilor nu le place să li se spună în față ce fapte fac, și cu atât mai puțin să își spună singuri, de aceea nu vor merge la spovedanie și vor fi mari fani ai proiectelor publice. De eșecul acestora vor fi  vinovate întotdeauna, în viziunea mediocrilor, elitele care nu au mai vrut să fie slugile mediocrilor, care au refuzat să mai participe la proiectele lor centrate pe idei obsesive, dar neelaborate operațional pentru a nu li se vedea inconsistența și dezastrul la care duc în mod necesar, sau pentru că uneori suntem prea lași pentru a privi realitatea în față și a ne recunoaște eșecul.

Nu există mediocri și elite. Fiecare om e unic și orice categorisire a sa e abuzivă. Dacă ți s-a părut că înțelegi ceva din cele de mai sus este pentru că te-ai plasat singură sau singur într-una din aceste categorii decupate prin limbaj, ceea ce demonstrează utilitatea practică a gândirii și în același timp limitele ei. Important este doar ce faci, iar gândurile și conceptele cu care operezi pune-le mereu la remorca faptelor, fie că proiectezi fapte, fie că încerci să le înțelegi retrospectiv.