În căutarea focului pierdut

Foc. Lumina mistuitoare a soarelui se ridică din spatele orizontului peste holdele verticale de o parte și de alta a drumului. E dimineață, e luni, iar drumul spre Bucovina e lung. Trag parasolarul.

Orice om are un dor de Dumnezeu în el, chiar dacă nu îl poate numi din neștiință. Ce citești, aceea ești. Citești Calistrat Hogaș, vei merge la mănăstiri în căutarea aventurii hiperbolizate cultural-naturală. Este bine, pentru că acolo ai șansa de a vedea și altceva. Oameni rugându-se? Doar dacă ai ochii deschiși, neîndoctrinați de vreo ideologie totalitară. Dacă ști să citești lumea. Dacă îi poți da un sens global, dacă nu ți-a impus altcineva un sens pe care să îți construiești viața, speranța unei coerențe a ceea ce trăiești, dacă nu te-a dresat ca să nu mai ai întrebări în tine. Cei născuți cu Dumnezeu în casă, din generația interbelică, mai aveau reflexele să se închine și să ia anafură de Paști măcar, dar pentru cei noi era ceva jenant, anacronic. Noi ne puteam mândri doar cu valoarea culturală a religiei. Patrimoniu UNESCO, sau sursă de inspirație pentru scriitori și pictori.

Dacă nu i-ai putut da un sens duhovnicesc primei vizite la vremea potrivită, vei reveni. Fie și peste decenii. Spiritualitatea dusă doar la nivel cultural e insuficientă. Îi vei sesiza vacuitatea prin felul cum îți modelează propria viață. Dorul nu ți-l poate stinge, iar ocupațiile iterative până la compulsive pentru a uita acest dor nu vor face decât să îți evidențieze imposibilitatea de a scăpa de el. E un foc mocnit, acolo înăuntru, mereu. Oricât moloz consumist arunci peste el, foiletoane TV, Discovery, știri și cărți de beletristică, mâncare, tutun sau băutură, teatru sau operă, hiking sau biking, turism cultural, eco sau all-inclusive sau orice altceva.

Un indicator arată spre Mănăstirea Vărzărești. De atâtea ori am trecut pe lângă el și nu am urcat niciodată. Nici acum. Ne grăbim spre locurile unde știm că se află Athosul românesc.

La Petru Vodă am aflat că sunt două mănăstiri, una de maici, alta de călugări mai sus. Căutăm mormântul părintelui Iustin. Nu sesizăm mănăstirea de maici și când ajungem la cea de călugări credem că este cea de maici. Mergem mai departe. Mai sus? ne întreabă din priviri un călugăr. Da. Ne face loc. Tatonăm pe drumuri forestiere prin codri și revenim la mănăstire după oarece emoții să întrebăm unde se află mai sus cea de călugări. Nu apucăm să mai întrebăm pe nimeni nimic. Ne închinăm la mormântul Părintelui Iustin.

Urmează Sihăstria, Sihla. E seară. Nu mai urc la peștera Sfintei Cuvioase Teodora. Mergem la somn, la Gura Humorului. Pentru că aici a făcut să lucreze Savatie Baștovoi prin unii oameni pentru alți oameni. A doua zi e Liturghie la Sihăstria Putnei, ne închinăm la Sfântul Ștefan și explorăm nesățioși coclaurile obcinelor prin Brodina până la Izvoarele Sucevei. Suntem uluiți de priveliștea Giumalăului și Pietrosului Bistriței la un loc, admirăm Pietrele Doamnei de la cabana Rarău, și traversând peste obcine din nou ajungem la Moldovița. Cea mai caldă mănăstire dintre cele vestite. Apoi la Sucevița și înspre seară nu rezistăm să nu ne pierdem prin magazinele de la Marginea printre oale negre, luminoase, cu multă dragoste de frumos pusă în ele.

Și iar plecăm, Horaița ne întâmpină cu glasul Liturghiei. Urcăm și la Horăicioara. Pe ultima parte a drumului dau mașina cu spatele vreo 200 de metri pentru că panta prea abruptă e inaccesibilă fără un 4x4. Pelerinajele adevărate se fac pe jos, când neputința nu ne împiedică. "Pentru cei ce călătoresc prin munți, Domnului să ne rugăm" scrie deasupra porții mănăstirii. Iată așadar cine are grijă de noi. Focul mocnit începe să pâlpâie, oxigenat de rugăciunile acestor oameni curați. Dubița mănăstirii lăsată unde ne-am oprit și noi, pe forestier, înainte de porțiunea cu pantă mare, fusese spartă de hoți de curând ca să i se fure stația. Chiar acum coborau monahii cu ea la reparat. Biserica e plină de un ceva indescriptibil, iar apa din Izvorul Tămădurii tămeduiește.

Văratec și Agapia. Flori peste flori, măicuțe binevoitoare, pâine neagră, aghiazmă. Sfaturi care vor fi urmate. Apoi din nou Sihla peste munte, la peștera Sfintei Cuvioase Teodora. Mă simt marcat de acest loc, voi privi altfel icoana ei. Un loc sfânt, cu oameni sfinți. Fratele Dumitru citește lângă intrare, și zâmbitor, și aspru, cu aceea hotărâre a celor care au înțeles despre ce este vorba. Aș fi vrut să beau din fântâna sfintei, dar nu sunt în stare decât să pun buzele. Nu-mi e destul de sete. Focul meu nu arde îndeajuns de tare.

La Secu, apoi la Neamț. Acest Neamț cu oameni aparte, care te întreabă și vor să afle. De unde vii, ce vrei să faci? Care te îndeamnă spre icoane și nu-ți mai taie bilete. Care îți dau câte lumânări voiai tu să cumperi fără să le fi spus nimic înainte, în tăcere. Athosul României arde puternic.

Câtă compasiune inspiră acum Voronețul asaltat de tirul curiozității fotografilor cu tablete. Câte portrete solitare și de grup în fața vestitei fresce a Judecății de Apoi ! Ne place să ne fotografiem cu Judecata, e de bine. Dar oare eu nu pozam la fel la Athos? Cu ce eram mai bun? Bieți oameni neputincioși ce suntem. Aici poate este un început de drum pentru mulți alții, care vor reveni și ei peste 25 de ani. Iubesc toți acești fotografi și admir răbdarea nesfârșită a măicuțelor acestei mănăstiri de sacrificiu.

Prin contrast, Humorul cu aleea ei plină de trandafiri, Humorul primei mele participări la Liturghie, Humorul bucuriei dragostei omenești și dumnezeiești, Humorul încercărilor repetate de a sări în altă lume rămânând pe această lume, Humorul ne întâmpină cu  brațele deschise, cu bunătatea celui dăruit de Dumnezeu prin fire să o aibă. Măicuța de la poartă nu vrea să ne taie bilete, negociem să luăm totuși măcar unul. Iată zidurile Humorului, ale rugăciunii și adevărului.

O nouă noapte, o nouă zi, și iarăși focul dimineții în drum spre Iași, în căutare părintelui Calistrat. Am vrut să mergem la Liturghie la Bârnova, pentru că începea slujba la opt, și apoi să revenim pe drum la Vlădiceni, unde începuse la șapte. Nu văd nici un indicator de Vlădiceni. Necum nu găsim nici mănăstirea Bârnova. Intrăm spre localitate, întrebăm oamenii, nimeni nu știe de ea. Revenim la drumul de Vaslui, întrebăm la o troiță pe cineva și ne îndrumă, dar dăm de altă mănăstire. Renunțăm și ne întoarcem spre Iași cu gândul să mergem spre casă. Dar iată indicator de Vlădiceni. Ajungem la finalul Sfintei Liturghii. Părintele Calistrat este cumva? Astăzi nu este. Oare? mă întreb. Arde ceva la Vlădiceni, puternic.

Lungul drum spre casă prin Huși, Tecuci, și iată-ne din nou la indicatorul de Vărzărești. Hai să urcăm, ceva ne trage aici Pante mari, mai dificile decât ne așteptam. Parcăm pe iarbă și ne îndreptăm spre poarta mănăstirii. Miros de fum, oameni care lucrează la strânsul molozului pe aripa din stânga a chiliilor. Măicuțele privesc îndurerate, nu mai au puterea să întâmpine. Ne închinăm la icoane în biserica mare, printre alte icoane depozitate, salvate de la foc, sub pereții acestei biserici martiră a comunismului, care a rezistat singură zeci de ani ploilor și viscolelor. De pe pliantul mănăstirii aflăm că aici s-a nevoit o vreme și Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, are o chilie scobită în stâncă în apropiere. Înțelegem pe loc de ce am urcat la Vărzărești.

Când a fost focul? întreb încet. Alaltăieri, nu, luni seară...

Să asude banul milosteniei în palma ta

"Trebuie să-l ajutăm pe om, dar să știm pe cine ajutăm. Să ne interesăm un pic de situația lui, să vedem dacă într-adevăr are nevoie și merită efortul nostru."

Un interviu cu părintele Nicolae Tănase:

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/interviu/fi-milostiv-inseamna-sa-te-asemeni-cu-dumnezeu

Pentru o reformă spirituală în condiții de libertate politică

(cu diverse comentarii și răspunsuri ale mele la ele acesată formă a articolului poate fi citită și aici: 
http://www.contributors.ro/editorial/semnifica%C8%9Bia-morala-a-institu%C8%9Biilor-totalitare/ )

În acest text furnizez argumente pentru oportunitatea unei reforme spirituale în condiții de libertate politică în România. Pornesc de la premiza că în dezvoltarea unor instituții întotdeauna se implică două categorii de oameni: cei care cred cu adevărat că scopurile acelor instituții sunt bune, și cei care se folosesc de oportunitatea de a servi scopuri în care nu cred pentru a avea niște avantaje de alt tip decât satisfacția de a face bine. Cred că o reformă spirituală trebuie să ducă la înmulțirea primilor în dauna celorlalți prin transformarea comportamentelor celor din a doua categorie în urma asumării unui sistem de valori diferit față de cele pe care le au în prezent. Indiferent în ce mod ar avea loc această transformare (pe cale religioasă, filosofică, sau din întâmplare) ea este bună.

Prima categorie cuprinde oameni care în general ei sunt numiți idealiști, naivi, fraieri, când sunt tratați binevoitor, sau sunt considerați cei mai răi dintre cei răi pentru că sinceritatea lor dă credibilitate ideologiei și îi facilitează asumarea de către mase, când sunt tratați justițiar în urma crimelor rezultate din ideologia totalitară respectivă. Pentru a da exemple: Lucrețiu Pătrășcanu și Martin Heidegger.

Pare indubitabil că există oameni care au crezut în binele adus de comunism și cel adus de național-socialism. Comunismul nu ar fi prins fără apel la simțul dreptății, iar național-socialismul nu ar fi avut succes fără intuiția că cel puternic, dacă este bine intenționat, trebuie urmat, mai degrabă decât să îl urmezi pe cel slab.

Efectele acceptării instituționale ale acestor intuiții legitime au fost dezastruoase. De ce? Răspunsul lung ni-l dau teoreticienii totalitarismului, Hannah Arendt, etc. Un răspuns scurt ar putea fi următorul: pentru că ideile prin care au fost formulate au fost utilizate ca instrumente pentru atingerea altor scopuri decât cele pentru care au fost create. Nu este nimic special sau malefic în această deturnare, este mai degrabă situația oricăror idei puse pe piața consumatorilor de idei, comunicate așadar. Este un fapt obiectiv că nimeni nu poate urma gândul creatorului după ce îl internalizează, pentru că prin internalizare îl și interpretează.

Efectele dezastruoase s-au datorat mai degrabă caracterului holist al instituțiilor create pentru a servi declarativ punerea în practică a ideilor. Astfel de instituții mamut nu vor putea fi niciodată eficient conduse de idealiști, de naivi. În mod obiectiv ele pot fi conduse doar de oportuniști, atâta vreme cât populația de oportuniști este suficient de mare pentru ca liderul să trebuiască să lucreze și să intre în competiție cu oportuniști. Efectele dezastruoase sunt responsabilitatea oportuniștilor, nu a naivilor.

Ipoteza pe care o propun este că indiferent de conținutul binelui public formulat declarativ, efectele urmăririi sale sunt dezastruoase dacă este pus în practică prin instituții holiste, prin instituții care limitează excesiv libertatea umană și competiția, inclusiv cea de idei. Contra-ipoteza ar fi că anumite idei sunt mai favorabile instituțiilor holiste decât altele. Testarea uneia sau alteia dintre ipoteze ține de o cercetare de tipul evoluției culturale și a evoluției instituțiilor. Accept neștiințific aici, ca pe un experiment discursiv, faptul că prima ipoteză este adevărată, și implicit că putem decupla evaluarea ideilor de evaluarea consecințelor lor instituționale.

Aplicație: este bine să credem în egalitatea între oameni, este bine să credem că cei mai puternici merită totul, este bine să credem în importanța incomensurabilă a generațiilor viitoare, este bine să credem că nu trebuie să existe proprietate privată, este bine să credem că doar Dumnezeul nostru este cel adevărat, sau este bine să credem că Dumnezeu nu există, să fim atei, este bine chiar să credem că pentru oameni cele mai bune sunt instituțiile holiste. Toate acestea nu vor avea efecte dezastruoase cu o singură condiție: să nu reușim să creăm instituții holiste prin care să le promovăm ca pe un bine public, să nu creăm cadrul instituțional în care doar oportuniștii pot avea succes.

Avantajul acceptării ca adevărată a acestei ipoteze este că permite recuperarea valorică a intuițiilor originale valabile moral ale creatorilor ideologiilor totalitare (oportuniștii nu pot crea idei, ci doar instituții) și a tipurilor de bine asociate lor. Riscul de dezastru al punerii în practică a acestor tipuri de bine se elimină prin acceptarea normei morale generale că nici o idee de bine nu trebuie transformată într-un bine public urmărit prin instituții holiste. Orice idee de bine trebuie să rămână un bine privat și/sau un bine public care se urmărește exclusiv prin instituții publice poliarhice (pentru solidaritate socială, pentru meritocrație, pentru Dumnezeul nostru, pentru dezvoltare durabilă, etc). Nici o credință excesivă în ceva nu este ceva rău decât dacă devine un bine public dominator. Dacă nu rămâne o voce în corul libertății.

În acest model teoretic avem așadar până acum două semnificații morale ale instituțiilor totalitare: una este cea a ideilor morale pe care s-au întemeiat, alta este cea a lecției efectelor excesului public în orice, chiar și în a face bine, lecție care ne-a dus la un principiu moral nou cu privire la instituții.

Dar până acum nu am vorbit despre oameni, ci doar despre idei. A treia semnificație morală a ideologiilor totalitare în acest model este cea asociată oamenilor naivi, idealiști. În măsura în care se poate dovedi empiric că acești oameni au existat, atunci ei sunt modele morale. În măsura în care au existat și au fost uciși pentru ideile lor, atunci ei sunt martiri ai unei vieți spirituale, nu neapărat religioase, indiferent ce idei au avut.

Nu este nevoie să aruncăm la coș valorile lor și pe ei datorită consecințelor instituționale. Dacă un propagandist al ateismului științific a crezut cu adevărat în ce face și în valoarea adevărului și al binelui pentru semeni și a ales chiar să moară ca un ateu, să fie ars în loc să fie îngropat, consecvent credințelor lui, atunci să îl iubim. Să îl iertăm pentru cele instituționale și să îl urmăm în căutarea adevărului și a binelui pentru ceilalți. Cine vrea, și în ateism.

În acest model teoretic societatea românească nu mai este chiar atât de irespirabilă. Ion Iliescu este în această viziune un model de urmat ca om, desigur nu și instituțional. Nu doar Corneliu Coposu este un model. Valoarea morală a unor astfel de oameni este infinit mai mare decât a unui milion de oportuniști care apără pe bani valorile democratice. În alt context ei n-ar face miliardul, ci ar construi instituții holiste.

Ceea ce este comun idealiștilor, naivilor, fraierilor, este autenticitatea. Condiționarea autonomă a valorilor personale fundamentale, nu ajustarea lor la cererea pieței ideilor. Susțin ipoteza că autenticitatea este bună întotdeauna și că trebuie să o desprindem de efectele ei instituționale. Avem ce admira și la securiști, și la fundamentaliști islamici, dacă sunt autentici. Îi putem iubi și pe unii și pe alții.

Când respingem instituțiile nu trebuie să respingem autenticitatea și oamenii autentici care au fost implicați în crearea lor. Cărămizile palatului dărâmat sunt refolosibile. În construcția moralei noastre personale sau publice.

Tot modelul de mai sus l-am construit doar pentru a vă putea pune cu sens următoarele întrebări: nu cumva falia fundamentală din societatea românească nu este între securiști și victimele lor, sau între comuniști și anticomuniști, ci este cea dintre idealiști și oportuniști? Nu cumva dezagregarea morală la care asistăm este rezultatul dominanței excesive a oportuniștilor în dauna “fraierilor” cu indiferent ce convingeri?

Dacă răspunsurile sunt da, ar mai fi de zis doar atât: idealiști din toate țările, uniți-vă !

________

Notă : acest articol a fost publicat într-o primă formă în 2011 aici : http://www.acum.tv/articol/28476/

Rainy birthday

 

 Dragoș Alexandru Iordache.

___

Foto: Adriana Anghel



Despre elite, mediocri și exploatare - reloaded

În sistemele totalitare de dreapta sau de stânga are loc o exploatare a elitelor de către masele de mediocri. Idealiștii care cred în valorile sistemului sunt treptat înlocuiți de mediocri lipsiți de scrupule care susțin sistemul prin diverse crime și abuzuri (fără ei sistemul ar cădea), iar pe elite le țin de fațadă, pentru imagine, câtă vreme acestea nu realizează statutul lor (în care caz fie sunt expulzați, fie discreditați, sau chiar uciși).

În sistemele democratice mediocrilor li se oferă și formal posibilitatea de a conduce. Dar aceștia sunt incapabili să facă asta pe termen lung fără a profita de bagajul ideatic al elitelor, drept pentru care elitele tind să aibă un oarecare control asupra situației, dacă își gestionează bine poziția și capitalul uman personal. Această atitudine realistă este descurajată de mediocri în genere prin retorici publici holiste (patriotarde, de ex.) complementare meschinăriei private a lor.

Sistemele totalitare sunt rezultatul unei lăcomii a elitelor care le-au inventat sau întreținut. În urma unei astfel de lăcomii elitele ajung să nu mai aibă nimic. Sistemele democratice sunt create și întreținute de elite realiste. Vrei puterea ? Poftim, ia-o și te vei duce în supermarket ca să faci shopping pe ritmuri muzicale tonifiante, îți vei trăi viața între casă, serviciu și cârciumă (mă rog – restaurant, pensiune, altele din aceeași familie ideatiă). Sau scufunzi o țară (de ex. Grecia).

Ceea ce e valabil mai sus la nivel de stat se reproduce și la scară mai mică,organizațională.

În România actuală există o puzderie de sisteme totalitare la scară mică, multe posibile pentru că elite idealiste le-au creat sau girat. Chiar și după ce ele s-au retras realizând situația le-a rămas un nume pe o ușă de birou sau amfiteatru, pentru legitimare în fața străinilor.

Scara de timp a dispariției unui sistem totalitar organizațional public mic e de circa 20 de ani, adesea asociat disparițiai biologice a creatorilor lui. A unui stat totalitar este de ordinul unui secol, simpla rebrănduire constituțională prin așa zise revoluții fiind doar etapă în acest proces (în România reapariția comunismului poate fi acum o chestiune de ordinul săptămânilor în circumstanțe externe favorabile, nu trebuie să ne facem iluzii).

Dispariția unui sistem totalitar are loc în urma plecării elitelor, ceea ce scade productivitatea sistemului care va ceda în competiția cu altele, sau a creșterii realismului elitelor, ceea ce îi subminează caracterul totalitar și transformă din interior. Mediocri lipisiți de scrupule trebuie lăsați să se scufunde, fără milă, fără atașări emoționale față de idei. Ideile valoroase trebuie recuperate (după ce au fost discreditate de către mediocri și elite naive sau/și lacome), reformulate, reambalate retoric și reintroduse organizațional în lume cu realism de către elite democratice (ex. proiectul european). Ele nu vor putea fi implementate maximal, ci doar atât cât e posibil în condițiile cantității de prostie și lene existente într-o țară sau un grup de țări.

O elită atee va fi disperată de această situație, de absență maximizării realizării scopurilor lumești, și se va radicaliza; o elită creștină nu. Comuniștii au fost consecvenți cu ei înșiși creând statul totalitar, legionarii nu. Comportamentul legionarilor arată cât de puțin creștini erau de fapt mulți dintre ei, cât de dominate și exploatate erau elitele dragostei și libertății, gen Eliade, de impostori violenți așa-zis ortodocși, în fapt frustrați avizi de putere distribuiți democratic în toate taberele.

Eliade și alții ca el ar fi trebuit să nu își facă iluzii că la nivel de stat se pot promova dragostea și libertatea. Mântuirea e o chestiune privată. Biserica ortodoxă știe trebuie să atragă și mediocritățile, pentru a le da o șansă duhovnicească, a le controla agresivitatea socială și a se susține material, dar e limpede statistic faptul că numărul celor îndumnezeiți nu va fi de ordinul milioanelor în fiecare generație (decât cu voia Domnului prin încălcarea legilor naturale). Spre deosebire de stat, Biserica ortodoxă nu promite realizări maximale, ci doar propune proiecte maximale personale, de unde concluzia că e (și) o organizație în care elitele sunt realiste. Responsabilizarea persoanei o încearcă și unele state, dar în cazul României discursul băsescian e doar o soluție de avarie, nu una care ar rămâne aplicată și în condiții economice favorabile; politicienii români au promovat întotdeauna iresponsabilitatea, începând cu ei înșiși. Practicanții ortodocși, la fel ca și antreprenorii, vor fi doar o minoritate, pentru că dorința de a face efort pentru fericirea personală cu riscuri mari (de a nu primi cât mai mult mură în gură) o au doar puțini. Pentru ca acești puțini să poată urmări proiectele personale de mântuire, sau economice, pentru ca ei să nu devină și mai puțini, e nevoie de o bază socială largă care să îi accepte, ceea ce Biserica are înțelepciunea realistă să promoveze prin adaptarea aplicării standardelor de exigență la realitățile vremii, păstrând însă standardele nealterate ca atare (atât textual, canonic, cât și organizațional prin instituția mănăstirilor). Nu aceeași flexibilitate practică este posibilă și în cazul reglementărilor care susțin funcționarea statului.

Mediocrilor nu le place să li se spună în față ce fapte fac, și cu atât mai puțin să își spună singuri, de aceea rareori vor merge la spovedanie, împinși poate doar de dezastre ale vieții. Dacă vor performanță, ea nu va fi îndeosebi interioară, ci mai ales exterioară, adesea vor fi mari fani ai proiectelor publice. De eșecul acestora vor fi vinovate întotdeauna, în viziunea mediocrilor, elitele care nu au mai vrut să fie la remorca mediocrilor, care au refuzat să mai participe la proiectele lor centrate pe idei grandioase, dar prostești prin neadecvarea scopului la mijloace, neelaborate operațional pentru a nu li se vedea inconsistența și eșecul la care duc în mod necesar.

Nu există mediocri și elite. Fiecare om e unic și orice categorisire a sa e abuzivă. Dacă ți s-a părut că înțelegi ceva din cele de mai sus este pentru că te-ai plasat singură sau singur într-una din aceste categorii decupate prin limbaj, ceea ce demonstrează utilitatea practică a gândirii și în același timp limitele ei. Important este doar ce faci, iar gândurile și noțiunile cu care operezi pune-le mereu la remorca faptelor, fie că proiectezi fapte, fie că încerci să le înțelegi retrospectiv.

Dacă totuși există mediocri și elite oricând te poți duce dintr-o parte în alta, în funcție de deciziile pe care le iei în viața ta.

Important este doar să scoți tot ce este mai bun din tine și cât mai puțin rău, fără nici un fel de comparație cu alții.

Rezultatul socio-politic al avorturilor în masă din România

O analiză edificatoare:

http://www.contributors.ro/editorial/pe-creasta-valului/