(cu diverse comentarii și răspunsuri ale mele la ele acesată formă a articolului poate fi citită și aici:
http://www.contributors.ro/editorial/semnifica%C8%9Bia-morala-a-institu%C8%9Biilor-totalitare/ )
În acest text furnizez argumente pentru oportunitatea unei reforme spirituale în condiții de libertate politică în România. Pornesc de la premiza că în dezvoltarea unor instituții întotdeauna se implică două categorii de oameni: cei care cred cu adevărat că scopurile acelor instituții sunt bune, și cei care se folosesc de oportunitatea de a servi scopuri în care nu cred pentru a avea niște avantaje de alt tip decât satisfacția de a face bine. Cred că o reformă spirituală trebuie să ducă la înmulțirea primilor în dauna celorlalți prin transformarea comportamentelor celor din a doua categorie în urma asumării unui sistem de valori diferit față de cele pe care le au în prezent. Indiferent în ce mod ar avea loc această transformare (pe cale religioasă, filosofică, sau din întâmplare) ea este bună.
http://www.contributors.ro/editorial/semnifica%C8%9Bia-morala-a-institu%C8%9Biilor-totalitare/ )
În acest text furnizez argumente pentru oportunitatea unei reforme spirituale în condiții de libertate politică în România. Pornesc de la premiza că în dezvoltarea unor instituții întotdeauna se implică două categorii de oameni: cei care cred cu adevărat că scopurile acelor instituții sunt bune, și cei care se folosesc de oportunitatea de a servi scopuri în care nu cred pentru a avea niște avantaje de alt tip decât satisfacția de a face bine. Cred că o reformă spirituală trebuie să ducă la înmulțirea primilor în dauna celorlalți prin transformarea comportamentelor celor din a doua categorie în urma asumării unui sistem de valori diferit față de cele pe care le au în prezent. Indiferent în ce mod ar avea loc această transformare (pe cale religioasă, filosofică, sau din întâmplare) ea este bună.
Prima categorie cuprinde oameni care în general ei sunt numiți idealiști,
naivi, fraieri, când sunt tratați binevoitor, sau sunt considerați cei mai răi
dintre cei răi pentru că sinceritatea lor dă credibilitate ideologiei și îi
facilitează asumarea de către mase, când sunt tratați justițiar în urma crimelor
rezultate din ideologia totalitară respectivă. Pentru a da exemple: Lucrețiu
Pătrășcanu și Martin Heidegger.
Pare indubitabil că există oameni care au crezut în binele adus de comunism
și cel adus de național-socialism. Comunismul nu ar fi prins fără apel la simțul
dreptății, iar național-socialismul nu ar fi avut succes fără intuiția că cel
puternic, dacă este bine intenționat, trebuie urmat, mai degrabă decât să îl
urmezi pe cel slab.
Efectele acceptării instituționale ale acestor intuiții legitime au fost
dezastruoase. De ce? Răspunsul lung ni-l dau teoreticienii totalitarismului, Hannah Arendt, etc.
Un răspuns scurt ar putea fi următorul: pentru că ideile prin care au fost formulate au fost
utilizate ca instrumente pentru atingerea altor scopuri decât cele pentru care
au fost create. Nu este nimic special sau malefic în această deturnare, este
mai degrabă situația oricăror idei puse pe piața consumatorilor de idei,
comunicate așadar. Este un fapt obiectiv că nimeni nu poate urma gândul
creatorului după ce îl internalizează, pentru că prin internalizare îl și
interpretează.
Efectele dezastruoase s-au datorat mai degrabă caracterului holist al
instituțiilor create pentru a servi declarativ punerea în practică a ideilor.
Astfel de instituții mamut nu vor putea fi niciodată eficient conduse de idealiști,
de naivi. În mod obiectiv ele pot fi conduse doar de oportuniști, atâta vreme
cât populația de oportuniști este suficient de mare pentru ca liderul să
trebuiască să lucreze și să intre în competiție cu oportuniști. Efectele
dezastruoase sunt responsabilitatea oportuniștilor, nu a naivilor.
Ipoteza pe care o propun este că indiferent de conținutul binelui public
formulat declarativ, efectele urmăririi sale sunt dezastruoase dacă este pus în
practică prin instituții holiste, prin instituții care limitează excesiv
libertatea umană și competiția, inclusiv cea de idei. Contra-ipoteza ar fi că
anumite idei sunt mai favorabile instituțiilor holiste decât altele. Testarea
uneia sau alteia dintre ipoteze ține de o cercetare de tipul evoluției
culturale și a evoluției instituțiilor. Accept neștiințific aici, ca pe un
experiment discursiv, faptul că prima ipoteză este adevărată, și implicit că
putem decupla evaluarea ideilor de evaluarea consecințelor lor instituționale.
Aplicație: este bine să credem în egalitatea între oameni, este bine să
credem că cei mai puternici merită totul, este bine să credem în importanța
incomensurabilă a generațiilor viitoare, este bine să credem că nu trebuie să
existe proprietate privată, este bine să credem că doar Dumnezeul nostru este
cel adevărat, sau este bine să credem că Dumnezeu nu există, să fim atei, este
bine chiar să credem că pentru oameni cele mai bune sunt instituțiile holiste.
Toate acestea nu vor avea efecte dezastruoase cu o singură condiție: să nu reușim
să creăm instituții holiste prin care să le promovăm ca pe un bine public, să
nu creăm cadrul instituțional în care doar oportuniștii pot avea succes.
Avantajul acceptării ca adevărată a acestei ipoteze este că permite
recuperarea valorică a intuițiilor originale valabile moral ale creatorilor
ideologiilor totalitare (oportuniștii nu pot crea idei, ci doar instituții) și
a tipurilor de bine asociate lor. Riscul de dezastru al punerii în practică a
acestor tipuri de bine se elimină prin acceptarea normei morale generale că
nici o idee de bine nu trebuie transformată într-un bine public urmărit prin
instituții holiste. Orice idee de bine trebuie să rămână un bine privat și/sau
un bine public care se urmărește exclusiv prin instituții publice poliarhice
(pentru solidaritate socială, pentru meritocrație, pentru Dumnezeul nostru,
pentru dezvoltare durabilă, etc). Nici o credință excesivă în ceva nu este ceva
rău decât dacă devine un bine public dominator. Dacă nu rămâne o voce în corul
libertății.
În acest model teoretic avem așadar până acum două semnificații morale ale
instituțiilor totalitare: una este cea a ideilor morale pe care s-au întemeiat,
alta este cea a lecției efectelor excesului public în orice, chiar și în a face
bine, lecție care ne-a dus la un principiu moral nou cu privire la instituții.
Dar până acum nu am vorbit despre oameni, ci doar despre idei. A treia
semnificație morală a ideologiilor totalitare în acest model este cea asociată
oamenilor naivi, idealiști. În măsura în care se poate dovedi empiric că acești
oameni au existat, atunci ei sunt modele morale. În măsura în care au existat și
au fost uciși pentru ideile lor, atunci ei sunt martiri ai unei vieți
spirituale, nu neapărat religioase, indiferent ce idei au avut.
Nu este nevoie să aruncăm la coș valorile lor și pe ei datorită consecințelor
instituționale. Dacă un propagandist al ateismului științific a crezut cu
adevărat în ce face și în valoarea adevărului și al binelui pentru semeni și a
ales chiar să moară ca un ateu, să fie ars în loc să fie îngropat, consecvent
credințelor lui, atunci să îl iubim. Să îl iertăm pentru cele instituționale și
să îl urmăm în căutarea adevărului și a binelui pentru ceilalți. Cine vrea, și
în ateism.
În acest model teoretic societatea românească nu mai este chiar atât de
irespirabilă. Ion Iliescu este în această viziune un model de urmat ca om,
desigur nu și instituțional. Nu doar Corneliu Coposu este un model. Valoarea
morală a unor astfel de oameni este infinit mai mare decât a unui milion de
oportuniști care apără pe bani valorile democratice. În alt context ei n-ar
face miliardul, ci ar construi instituții holiste.
Ceea ce este comun idealiștilor, naivilor, fraierilor, este autenticitatea.
Condiționarea autonomă a valorilor personale fundamentale, nu ajustarea lor la
cererea pieței ideilor. Susțin ipoteza că autenticitatea este bună întotdeauna și
că trebuie să o desprindem de efectele ei instituționale. Avem ce admira și la
securiști, și la fundamentaliști islamici, dacă sunt autentici. Îi putem iubi și
pe unii și pe alții.
Când respingem instituțiile nu trebuie să respingem autenticitatea și
oamenii autentici care au fost implicați în crearea lor. Cărămizile palatului
dărâmat sunt refolosibile. În construcția moralei noastre personale sau
publice.
Tot modelul de mai sus l-am construit doar pentru a vă putea pune cu sens
următoarele întrebări: nu cumva falia fundamentală din societatea românească nu
este între securiști și victimele lor, sau între comuniști și anticomuniști, ci
este cea dintre idealiști și oportuniști? Nu cumva dezagregarea morală la care
asistăm este rezultatul dominanței excesive a oportuniștilor în dauna
“fraierilor” cu indiferent ce convingeri?
Dacă răspunsurile sunt da, ar mai fi de zis doar atât: idealiști
din toate țările, uniți-vă !
________
Notă : acest articol a fost publicat într-o primă
formă în 2011 aici : http://www.acum.tv/articol/28476/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu