În sistemele totalitare de dreapta sau de stânga are loc o exploatare a
elitelor de către masele de mediocri. Idealiștii care cred în valorile
sistemului sunt treptat înlocuiți de mediocri lipsiți de scrupule care susțin
sistemul prin diverse crime și abuzuri (fără ei sistemul ar cădea), iar pe
elite le țin de fațadă, pentru imagine, câtă vreme acestea nu realizează
statutul lor (în care caz fie sunt expulzați, fie discreditați, sau chiar
uciși).
În sistemele democratice mediocrilor li se oferă și formal posibilitatea de
a conduce. Dar aceștia sunt incapabili să facă asta pe termen lung fără a
profita de bagajul ideatic al elitelor, drept pentru care elitele tind să aibă
un oarecare control asupra situației, dacă își gestionează bine poziția și
capitalul uman personal. Această atitudine realistă este descurajată de
mediocri în genere prin retorici publici holiste (patriotarde, de ex.)
complementare meschinăriei private a lor.
Sistemele totalitare sunt rezultatul unei lăcomii a elitelor care le-au
inventat sau întreținut. În urma unei astfel de lăcomii elitele ajung să nu mai
aibă nimic. Sistemele democratice sunt create și întreținute de elite realiste.
Vrei puterea ? Poftim, ia-o și te vei duce în supermarket ca să faci shopping
pe ritmuri muzicale tonifiante, îți vei trăi viața între casă, serviciu și
cârciumă (mă rog – restaurant, pensiune, altele din aceeași familie ideatiă).
Sau scufunzi o țară (de ex. Grecia).
Ceea ce e valabil mai sus la nivel de stat se reproduce și la scară mai
mică,organizațională.
În România actuală există o puzderie de sisteme totalitare la scară mică,
multe posibile pentru că elite idealiste le-au creat sau girat. Chiar și după
ce ele s-au retras realizând situația le-a rămas un nume pe o ușă de birou sau
amfiteatru, pentru legitimare în fața străinilor.
Scara de timp a dispariției unui sistem totalitar organizațional public mic
e de circa 20 de ani, adesea asociat disparițiai biologice a creatorilor lui. A
unui stat totalitar este de ordinul unui secol, simpla rebrănduire
constituțională prin așa zise revoluții fiind doar etapă în acest proces (în
România reapariția comunismului poate fi acum o chestiune de ordinul
săptămânilor în circumstanțe externe favorabile, nu trebuie să ne facem iluzii).
Dispariția unui sistem totalitar are loc în urma plecării elitelor, ceea ce
scade productivitatea sistemului care va ceda în competiția cu altele, sau a
creșterii realismului elitelor, ceea ce îi subminează caracterul totalitar și
transformă din interior. Mediocri lipisiți de scrupule trebuie lăsați să se scufunde,
fără milă, fără atașări emoționale față de idei. Ideile valoroase trebuie
recuperate (după ce au fost discreditate de către mediocri și elite naive
sau/și lacome), reformulate, reambalate retoric și reintroduse organizațional
în lume cu realism de către elite democratice (ex. proiectul european). Ele nu
vor putea fi implementate maximal, ci doar atât cât e posibil în condițiile
cantității de prostie și lene existente într-o țară sau un grup de țări.
O elită atee va fi disperată de această situație, de absență maximizării
realizării scopurilor lumești, și se va radicaliza; o elită creștină nu.
Comuniștii au fost consecvenți cu ei înșiși creând statul totalitar, legionarii
nu. Comportamentul legionarilor arată cât de puțin creștini erau de fapt mulți
dintre ei, cât de dominate și exploatate erau elitele dragostei și libertății,
gen Eliade, de impostori violenți așa-zis ortodocși, în fapt frustrați avizi de
putere distribuiți democratic în toate taberele.
Eliade și alții ca el ar fi trebuit să nu își facă iluzii că la nivel de
stat se pot promova dragostea și libertatea. Mântuirea e o chestiune privată.
Biserica ortodoxă știe trebuie să atragă și mediocritățile, pentru a le da o
șansă duhovnicească, a le controla agresivitatea socială și a se susține
material, dar e limpede statistic faptul că numărul celor îndumnezeiți nu va fi
de ordinul milioanelor în fiecare generație (decât cu voia Domnului prin
încălcarea legilor naturale). Spre deosebire de stat, Biserica ortodoxă nu
promite realizări maximale, ci doar propune proiecte maximale personale, de
unde concluzia că e (și) o organizație în care elitele sunt realiste.
Responsabilizarea persoanei o încearcă și unele state, dar în cazul României
discursul băsescian e doar o soluție de avarie, nu una care ar rămâne aplicată
și în condiții economice favorabile; politicienii români au promovat întotdeauna
iresponsabilitatea, începând cu ei înșiși. Practicanții ortodocși, la fel ca și
antreprenorii, vor fi doar o minoritate, pentru că dorința de a face efort
pentru fericirea personală cu riscuri mari (de a nu primi cât mai mult mură în
gură) o au doar puțini. Pentru ca acești puțini să poată urmări proiectele
personale de mântuire, sau economice, pentru ca ei să nu devină și mai puțini,
e nevoie de o bază socială largă care să îi accepte, ceea ce Biserica are
înțelepciunea realistă să promoveze prin adaptarea aplicării standardelor de
exigență la realitățile vremii, păstrând însă standardele nealterate ca atare
(atât textual, canonic, cât și organizațional prin instituția mănăstirilor). Nu
aceeași flexibilitate practică este posibilă și în cazul reglementărilor care
susțin funcționarea statului.
Mediocrilor nu le place să li se spună în față ce fapte fac, și cu atât mai
puțin să își spună singuri, de aceea rareori vor merge la spovedanie, împinși
poate doar de dezastre ale vieții. Dacă vor performanță, ea nu va fi îndeosebi
interioară, ci mai ales exterioară, adesea vor fi mari fani ai proiectelor
publice. De eșecul acestora vor fi vinovate întotdeauna, în viziunea
mediocrilor, elitele care nu au mai vrut să fie la remorca mediocrilor, care au
refuzat să mai participe la proiectele lor centrate pe idei grandioase, dar prostești
prin neadecvarea scopului la mijloace, neelaborate operațional pentru a nu li
se vedea inconsistența și eșecul la care duc în mod necesar.
Nu există mediocri și elite. Fiecare om e unic și orice
categorisire a sa e abuzivă. Dacă ți s-a părut că înțelegi ceva din cele de mai
sus este pentru că te-ai plasat singură sau singur într-una din aceste
categorii decupate prin limbaj, ceea ce demonstrează utilitatea practică a
gândirii și în același timp limitele ei. Important este doar ce faci, iar
gândurile și noțiunile cu care operezi pune-le mereu la remorca faptelor, fie
că proiectezi fapte, fie că încerci să le înțelegi retrospectiv.
Dacă totuși există mediocri și elite oricând te poți duce dintr-o parte în
alta, în funcție de deciziile pe care le iei în viața ta.
Important este
doar să scoți tot ce este mai bun din tine și cât mai puțin rău, fără nici un
fel de comparație cu alții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu