Despre vremurile din urmă și investițiile în infrastructură

(Pe contributors cu comentarii poate fi citit aici: http://www.contributors.ro/cultura/despre-vremurile-din-urma-%C8%99i-investi%C8%9Biile-in-infrastructura/ )

Presupoziția de existență a unui timp obiectiv ca o parte, sau ca o proprietate, sau o ca o structură firească a naturii, este împărtășită de toți oamenii zilelor noastre. Cei care au nuanțări la această chestiune le au pe plan teoretic, nu în viața de zi cu zi, când apasă pe întrerupătoare, scriu proiecte, sau dau un telefon. Oamenii din Biserica de azi sunt și ei oameni ai zilelor noastre.

Argumentele filosofice și/sau teologice care susțin diferențe de fond între noțiunile de timp sunt tratate ca discuții de dragul discuțiilor, rafinamente conceptuale pentru uzul celor care nu au veleități practice, când nu sunt ignorate ca simple prostii.

Dar diferențele reale între felurile de timp ne izbesc în față într-un mod foarte practic. Ce este mai practic decât să strângi sute de milioane de euro și să construiești o catedrală a mântuirii neamului cu garanție a clădirii de minim o sută de ani și durată estimată de viață de minim câteva sute, fără renovări? Și ce este mai practic decât să renunți la viața lumească și să te grăbești să faci diverse acțiuni duhovnicești pentru că, iată, tot ce este în jurul nostru, asaltul tentațiilor, poftelor libertății și dreptului de a face orice vrem, televizate și internetizate masiv și cu reclame oriunde și oricând par a susține că ne aflăm în vremurile din urmă?

Unii oameni cu autoritate duhovnicească scriu și spun insistent că suntem în vremurile din urmă și că să ne grăbim să ne schimbăm viața, repede, la scara de timp a anilor. Alți oameni cu autoritate duhovnicească, mai înalți în ierarhie, din una și aceeași Biserică, decid să se facă investiții care au sens la o scară de timp a existenței omenirii de mii de ani de acum încolo. Noțiunile de timp cu care lucrează practic, în deciziile de zi cu zi, unii și ceilalți fie sunt diferite, fie există o incoerență organizațională majoră în Biserică. Cum de incoerență într-un sistem organizațional top-down holist bazat pe ascultare completă mai greu dai, e limpede că e vorba de noțiuni de timp diferite. În fapt există o diviziune a muncii în Biserică bazată la nivel de presupoziții de noțiuni de timp diferite. Scopul final este același, dar mistria și cărămizile sunt altele. Noțiunea de timp este un soi de mistrie sau de cărămidă. Nimic mai mult. Dar nici mai puțin.

Discuțiile despre timp au relevanță practică uriașă. Felul cum ne înțelegem și folosim timpul propriei vieți, felul cum ne raportăm la un (model obiectiv de) timp istoric și fizic (natural) are consecințe directe asupra a ce cumpărăm din mall, librărie, parc național, pangar sau cârciumă.

Unii ar spune că în sens strict nu există timp, ci că tot ce există este în timp, sau este structurat de timp. Respingerea statutului de existență (ontic) al timpului nu ne-ar ajuta prea mult. Întrucât cu siguranță ființa nu poate fi despărțită de timp. Nu vom discuta poate doar despre timp, vom discuta despre el când discutăm despre ființă. Ce sunt? Ce vreau să fiu? Pot să fiu altceva decât sunt? Primul pas către spiritualitate este a nu doar fi, ci a vorbi despre ce ești. Pașii ultimi sunt a doar fi din nou, după ce ai epuizat ce era de vorbit. Calea de mijloc e cea bună: să vorbești cât trebuie, nici să nu vorbești deloc, nici doar să vorbești.

Ce este timpul reprezintă o temă majoră comună pentru știință, filosofie și teologie. Dar mai avem timp și pentru așa ceva atât de ocupați cu investițiile în infrastructură și acțiune duhovnicească în fața asaltului vremurilor mereu și mereu mai din urmă? A discuta despre timp o pot face doar oamenii liberi în sens pozitiv, adică având la dispoziție resurse suficiente materiale și capital cultural personal. Astea depind de o economie cât de cât performantă și de un sistem de educație solid. Câtă vreme acestea nu există nu vom fi capabili să ne găsim timp pentru timp și ne vom grăbi cu sau fără disperare să facem alte lucruri ca să ne umplem timpul. Când nu decidem să nu lăsăm nimic în urmă, adică să trăim ca să eliminăm la gard tot ce consumăm, vrem să lăsăm ceva fie material, fie pur duhovnicesc. Cultural, intelectual, însă prea puțin, sau aproape deloc. De ce a apărut un Ioanichie Bălan doar în secolul XX? Alte națiuni îl au de foarte mult timp.

Există riscul să ne ocupăm excesiv, ba chiar compulsiv, cu construcții materiale și cu reacții panicarde la schimbarea mediului comunicațional generată de noile tehnologii, ba chiar cu reacții prostesc-naive, gen filme ca "Îngerul digital", pentru simplul motiv că nu prea suntem capabili să vorbim.

Suntem o națiune cam nevorbitoare, adică o națiune care vorbește (eventual cântă) strictul necesar. Lăsăm în urmă o dâră de creații materiale și de sfinți. Nu-i rău. Dar de cuvinte potrivite nu. Cu noi nu se poate dialoga de la distanță, nu catapultăm opere, rezultate al vorbei și gândului, în lume. O facem de gura lumii uneori, mai sunt câțiva nebuni care se agită să facă asta în nume personal, dar ca stat distrugem ICR-ul imediat ce intelectuali l-au făcut să meargă. Cine vrea să ne cunoască să vină aici, în grădina Maicii Domnului.

Eu cred că noi nu vorbim cât trebuie, vorbim prea puțin. Am putea ajunge la rezultate spirituale și materiale mai mari dacă am învăța să vorbim mai bine și mai mult. Sunt însă optimist. În următoarea sută de ani poporul român va rezolva această problemă. Pe măsură ce procentul din PIB alocat educației și cercetării va crește. Atunci dâra noastră de creații materiale și de sfinți va fi mult mai consistentă, pentru că pământul grădinii Maicii Domnului va fi îngrășat și dpdv cultural.

______

Foto: Sfânta Mănăstire Prodromu, cu o puternică investiție în infrastructură.