Despre curajul moral

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/despre-curajul-moral/ )

Catastrofa zborului MH17 ne poate releva ce domină în fiecare dintre noi: lașitatea sau curajul moral.

Lașitatea se poate ascunde prin calcule utilitariste individuale sau grupale. Lașitatea generează ură și violență, ori cel puțin tolerarea acestora la cei din același grup – dacă violența se manifestă doar față de străini.

Pentru a ilustra cele de mai sus am să apelez la o dilemă morală clasică despre limitele teoriilor etice. Să presupunem că dumneavoastră sunteți un pasager în aceste avion și sună telefonul mobil. V-a contactat de la sol ofițerul care urmează să lanseze racheta. Vi se spune că din acel moment toți pasagerii și echipajul sunteți capturați de rebelii pro-ruși, care vă pot ucide în orice moment. Vi se dă posibilitatea să alegeți între următoarele variante:

• Dacă ucideți personal un pasager de la bord (sau o faceți împreună cu alți oameni de la bord, sau convingeți pe cineva de la bord să facă asta) atunci toți ceilalți pasageri vor supraviețui, nu vor fi uciși de rebeli.
• Dacă refuzați să omorâți personal pe cineva, sau nu găsiți o soluție ca cineva să fie ucis, atunci avionul va fi doborât cu o rachetă sol-aer și veți muri odată cu ceilalți.

Ce decizie luați?

Dilema teoretică de mai sus nu permite ieșirea din situația decizională (nu aveți voie în acest experiment mental să spuneți că veți suna pe cineva să vă salveze, că mai degrabă vă veți sinucide, etc) și este obligatoriu să dați un răspuns repede.

Dacă veți argumenta că este preferabil să ucizi un om ca să îi salvezi pe ceilalți (iar la extrem că este preferabil să moară 148 de pasageri ca să fie salvați restul de 150), atunci înseamnă că aveți o morală de tip utilitarist: este bine ceea ce duce la consecințe cuantificabile mai bune, în acest caz salvare a cel puțin 150 – 148 = două vieți. Dacă veți spune că nu veți ucide pe nimeni indiferent de consecințe, atunci aveți o morală de tip deontologist, în care regula să nu ucizi se respectă indiferent de consecințe.

Nu are importanță ce spuneți altora, ce fel de om vreți să arătați că sunteți, ci doar ce gândiți în realitate. Ce fel de om sunteți s-ar putera vedea doar când veți fi pusă sau pus realmente într-o situație similară celei din experimentul imaginar.

S-ar putea spune că lașitatea este apanajul oamenilor-șobolani (în termenii lui Konrad Lorenz, link), iar curajul moral o caracteristică a oamenilor-gâște. În situația extremă a dilemei nu pare a fi normal să fii nici om-șobolan, nici om-gâscă. Este firesc să ne fie de teamă de moarte, dar:

·         nu este firesc să acceptăm și să ne justificăm în mintea noastră moartea oamenilor nevinovați printr-un calcul utilitarist, și cu atât mai puțin să ucidem.

·         nu este firesc nici să ne preocupăm doar de salvarea sufletelor prin respectarea regulilor morale doar în litera lor, fără discernământ, acceptând crimele cu mâinile-n sân.

Când dau astfel de teste în realitate, cam 90% din oameni răspund că ar ucide, iar 10% că nu. Există așadar, teretic, un tip de oameni pentru care instrumentalizarea semenilor este un mod de viață, cel puțin pentru a-și salva propria viață. În termenii lui Konrad Lorenz, omenirea poate fi modelată ca un grup format dintr-un anumit procent de șobolani, restul până la 100% fiind gâște. Important pentru mersul păcii și al războiului este cum variază acest procent de la un popor la altul, de la o țară la alta, și ce fel de oameni tind să fie selectați prin sistemul de instituții în funcțiile de conducere ale statului.

Cele două tipuri sunt stabilizate instituțional în moduri diferite:

·         instituțiile politice realiste ne împing să lichidăm (personal, ca militari) pe cei care ne agresează țara, chiar și atunci când aceasta duce la moartea a sute de civili, ca acum în fâșia Gaza.

·         Instituțiile religioase (cel puțin unele) ne îndreaptă către soluția sacrificiului de sine ca alternativă la facerea de rău.

Pentru liderii instituțiilor din prima categorie, teoretic să procedezi conform recomandarilor religioase este o lașitate, o trădare a țării. Și chiar poate fi, ne putem ascunde lașitatea sub motivații spirituale. Pentru liderii celor din a doua categorie teoretic să procedezi la ucidere în numele intereselor statului rămâne o crimă (iar dacă mori într-un astfel de război ești, eventual, doar un sinucigaș). Și chiar rămâne o crimă. În practică aceste adevăruri sunt mereu estompate prin buna colaborare politic-religie în virtutea unor interese pe termen lung, mult mai lung decât o viață de om. Prin urmare nu instituțiile și identificarea cu ele ne vor da soluțiile vieții personale, ci doar deciziile personale (de exemplu cum sau dacă răspund la dilema de mai sus).

Pentru omul-șobolan ajuns politician cetățeanul este doar resursă umană, plătitor de taxe și carne de tun. Pentru omul-gâscă ajuns politician cetățeanul este cel pentru care trebuie să fie prestate servicii publice. Problema majoră a politicianului om-gâscă în democrații este că el trebuie să fie votat și de oamenii-șobolani, dacă vrea să ajungă la putere. El trebuie să aibă sau să mimeze o morală concentrică, cu un strat deontologist, dar și unul utilitarist.

Înclin să cred că orice om are, de fapt, o morală concentrică, doar că la unii oameni stratul deontologist este foarte subțire (de exemplu nu și-ar ucide copii sau părinții, în rest - fără mari frământări dacă e din grupul advers).

Faptele arată că o planetă a păcii, visul kantian, este imposibilă pentru oameni. Cei mai mulți dintre oameni nu vor pace cu adevărat și ar fi capabili să omoare. Tot ce putem face este să ne separăm de cei mai agresivi dintre noi și să creăm și întreținem instituții care să controleze răul.

După ce omori sau girezi moartea a 298 de oameni e suficient să te spovedești la mănăstire, cum probabil că a făcut domnul Putin, pentru ca să o poți lua fără mustrări de conștiință, de la capăt (link) ? Dacă ești predominant om-șobolan, dacă stratul tău deontologist este foarte subțire, da.

Mi se pare uimitor că, în pofida dominanței statistice și economice a oamenilor-șobolani, oamenii-gâște de toate națiile au continuat să existe și să influențeze decisiv istoria omenirii. Explicația ar putea veni din faptul că omul este om-șobolan sau om-gâscă pentru că așa vrea el, pentru că așa decide el, nu din vreo condiționare naturală. Când ați dat răspunsul la întrebarea din dilemă ați simțit vreo condiționare naturală ? Poate că singura condiționare simțită a fost cea de a evita suferința psihică asociată luării unei decizii într-o astfel de împrejurare imaginară, și atunci ați trecut repede la paragrafele următoare fără să dați un răspuns. Dar și această decizie, de a nu vă lăsa manipulați (inducerea sentimentului de vinovăție este o modalitate de manipulare), a fost o decizie liberă, a dumneavoastră. La urma urmei de ce m-aș grăbi să iau o decizie, când probnlema încă nu există. Decizia de a nu lua o decizie e similară celei a persoanei care nu mai citește presa de știri în vacanță ca să nu și-o strice cu informații despre catastrofe. Unii spun că asta e politica struțului, alții că este libertatea fiecăruia (aceștia spun, de exemplu, că nu este moral să fim penalizați pentru ceea ce francezii denumesc „non-assistance a personne en danger” – poate că atunci când legea mă obligă să salvez viața cuiva care se îneacă eu tocmai aveam ideea vieții mele, o idee genială care urma să salveze viețile a mii de oameni, dacă sunt medic de exemplu, iar din cauza implicării în salvarea unui om ratez momentul de grație). Dar cu asta n-am făcut decât să ne întoarcem la dilemă din introducere, sub altă formă.

În orice caz, chiar dacă nu există oameni-șobolan și oameni-gâște, ci doar oameni în genere care aleg să fie una sau alta, dar care nu vor ajunge niciodată nici una, nici alta, e suficent să credem că a existat fie și un singur om-gâscă pentru a avea un exemplu de urmat de către toți ceilalți, pentru a putea induce un sentiment de vinovăție care să îi determine să își schimbe decizia de a încerca să fie oameni-șobolan. Oamenii-șobolan se vor strădui să imite viața omului gâscă (crimele lor vor fi atunci greșeli, nu mod de viață). Acesta e contextul în care domnul Putin s-a dus la mănăstire (chiar și dacă a făcut-o doar pentru imaginea politică).

Animalul șobolan nu este niciodată vinovat că îl ucide pe intrusul care nu miroase ca grupul. Doar omul care vrea să fie om-șobolan poate fi vinovat. Cineva, nu ceva, este vinovat pentru doborârea avionului, pentru că a ales ținta și a trimis racheta, pentru că a furnizat armamentul și a trimis specialiștii să tragă, sau poate pentru că a dat în mod deliberat informația falsă că este un avion militar. Alternativa este că nimeni nu e vinovat pentru moartea celor 298 de oameni, ceea ce ni se pare absurd. Doar aparent paradoxal, totuși nimeni nu va fi găsit vinovat în persoană pentru moartea celor 298 de oameni. Cei care probabil că au indus în eroare că este vorba de un avion militar nu au nici un interes să se afle asta, iar cei care au fost induși în eroare nu au nici un interes să arate cât de ușor pot ucide în baza unor informații eronate, din ură grăbită, din joacă de-a războiul (cum au relevat convorbirile telefonice dintre rebeli). Dintr-un calcul utilitarist al celor implicați nimeni nu va fi găsit vinovat, cel puțin atât vreme cât mai poate exista un impact politic semnificativ.

De aceea, cum am spus, catastrofa zborului MH17, dincolo de utilizarea ei geopolitică și în propagandă, pe care noi cetățenii nu le putem influența în nici un fel, poate fi mai degrabă un prilej pentru introspecție, ne poate releva ce vrem să domine în fiecare dintre noi: lașitatea sau curajul moral.

Dar pe cine pot interesa astfel de probleme? Până la urmă este atât de departe de viețile noastre acest eveniment, de ce ne-am bate capul ?

Pentru că este încă departe... Dacă nu vrem să ajungă aproape, dacă nu vrem să trăim într-o lume a barbariei, a lașității criminale, atunci trebuie să găsim resursele de curaj moral pe care fiecare le avem și să le investim în viața publică. Civilizație fără curaj moral nu există.