Semnificația alegerii a noi membri post-mortem în Academia Română

In acest text voi argumenta că alegerea a doi noi membri post-mortem în Academia Română​, George Bacovia și Nicolae Bălcescu, nu susține dezvoltarea culturii române.

Argumentul se bazează pe problemele de ontologie și morală pe care le ridică instituția membrului post-mortem. Să le analizăm pe scurt.

Ontologic primul element important este presupoziția că ceea ce desemnează numele respectiv mai există și după moarte, într-un fel sau altul. Fără asta n-am avea ce să mai alegem. Al doilea element este că ceea ce desemnează numele poate fi membru post-mortem într-o organizație care s-a creat abia după moartea sa (Bălcescu a murit în 1852, Academia a fost creată în 1866).

Dar ce desemnează numele Bacovia și Bălcescu. În gândirea obișnuită numele desemnează un om, înțeles eventual ca persoană, al cărei suflet este și după moarte.

Se pare însă că nu este așa în cazul discutat. Dacă numele ar desemna oameni înțelese ca persoane ar fi ceva în neregulă din punct de vedere moral cu faptul că persoanele alese nu au făcut o cerere pentru a fi incluse într-o organizație la un moment dat. Mai mult, observăm că Bălcescu nici nu ar fi putut să vrea asta, pentru că nu exista organizața în care să dorească să fie.

Ce desemnează atunci aceste nume ? Ce a fost ales ca membri ai Academiei ?

Să ne uităm puțin la datele empirice. Primele alegeri de membri post-mortem în Academie au avut loc în 1948 (Caragiale, Sahia, Vlahuță între alții). Următoarele au avut loc în 1990 (Brâncuși, Nichita Stănescu între alții). Aceasta sugerează mai multe situații posibile : 1) rolul reparatoriu al acestor alegeri, 2) dorința de a modifica prin astfel de alegeri compoziția ideologică a listei de membri, 3) dorința de a întări prestigiul organizației după deteriorarea acestuia în comunism.

Ulterior s-au mai ales membri post-mortem în 1993, 1997, 2003, 2006, 2009, 2010, 2012, 2013. A devenit o practică obișnuită. Între dânși Monseniorul Vladimir Ghika, Emil Cioran și Eugen Ionesco. Ar fi dorit acești oameni să fie membri ai Academiei Române ? Nu știm, dar putem presupune, cel puțin cu bune temeiuri cu privire la unii dintre ei că n-ar fi dorit.

Pornind de la observațiile de mai sus cred că numele celor declarați ca membri post-mortem nu se referă în viziunea Academiei la oameni, la persoane, ca indivizi cu corp și suflet, ci la produse culturale care sunt resurse într-un proiect al culturii naționale înțeles în mod holist. Nu are importanță din punctul de vedere al instituției ce ar fi vrut acei oameni care au produs cultură, sau dacă ar fi putut să vrea ceea ce li s-a oferit, pentru că voința și libertatea lor sunt nerelevante. Un produs cultural nu are voință, nu are libertare. El are un rol, faci ceva cu el pentru ceva, în acest caz pentru proiectul culturii naționale.

În acest mod de gândire rolul unui produs cultural este mai important decât mecanismele și valorile fundamentale care au dus la producerea sa : libertatea și creativitatea omului.

După părerea mea a asuma instituțional acest mod de gândire este o eroare strategică. Cultura a unui popor este vie doar atâta vreme cât persoanelor li se recunoaște libertatea de gândire și de decizie. Acțiunile post-mortem de consolidare a capitalului cultural național pot avea doar un rol tactic, de compensare a unor erori, dar nu pot în nici un caz crește producția culturală a țării. Aceasta se bazează pe libertate și creativitate.

Mi se pare semnificativ că până în 1948 nu a fost nimeni declarat membru post-mortem al Academiei. Presupozițiile ontologice și valorile morale ale celor care au creat și făcut să funcționeze instituția nu permiteau asta.

Ne putem aștepta ca odată cu maturizarea societății românești după dezastrul comunist instituția membrului post-mortem să fie restrânsă exclusiv la repararea unor nedreptăți flagrante făcute unor oameni care ar fi meritat să fie în Academia Româna și au fost respinși.

Controlul tendinţelor autoritariste ale BOR în societatea românească

Am evaluat publicistica preoţilor-ziarişti, am urmărit declaraţiile oficiale ale instituţiilor, m-am racordat la atmosfera din comunitate şi mi-am format convingerea că nu există nici o şansă ca reprezentanţii instituţionali ai BOR să accepte într-un orizont de timp relevant pentru acţiunile civice şi politice vreo schimbare în modul de concepere a relaţiei sale cu statul.

Întreaga resursă umană este formată pe direcţia simfoniei bizantine, tot corpul profesoral acţionează monolitic top-down în această direcţie şi antrenează şi toată studenţimea şi organizaţiile neguvernamentale satelite într-o acţiune de izolare defensivă faţă de restul societăţii. Tolerarea credincioşilor cu alte opinii e doar un pas tactic, de aplicare iconomică a canoanelor în duh pastoral. Pentru aceşti oameni astfel de opinii sunt în afara credinţei, iar la momentul oportun ar fi eliminate din corpul Bisericii. Dezvoltarea unor centre de etică seculară lezează direct interesele instituţionale ale BOR, ceea ce explică inclusiv o parte din reacţia disproporţionată în cazul Singer.

În aceste condiţii ideea de a susţine pe bază de argumente convergenţa dintre valorile unei societăţi deschise capitaliste şi ortodoxie în România are o valoare pur filosofică, cred că este sortită eşecului practic deoarece principalul public ţină nu-şi poate schimba opiniile. Ideile politice de tipul celor propuse de lideri ca domnul Mihail Neamţu nu cred că sunt în aceste condiţii operaţionalizabile.

Ce cred că se putea face este motivarea clerului BOR să menţină pe termen nedefinit de timp atitudinea sa iconomică faţă de credincioşii favorabili valorilor libertăţii civice şi politice  prin acţiuni de consolidare a societăţii deschise de către persoanele credincioase.

1) Pornind de la numărul mare de persoane compatibile practic cu valorile societăţii deschise  şi care au o viaţă religiosă ortodoxă se poate dezvolta un proiect politic care să susţină atât valorile societăţii deschise cât şi o competiţie între BOR şi alte abordări de constituire a capitalului social naţional. Decidenţii din BOR nu îşi vor permite eliminarea acestor oameni din corpul Bisericii. din cauza numărului lor foarte mare. Pe de altă parte aceşti oameni nu au nici un interes în slăbirea rolului spiritual al BOR, ci doar în controlarea de facto a tendinţelor autoritariste.

2) Dezvoltarea unei alternative de formare a moralităţii seculare (pe linia eticii). BOR are o poziţie dominantă pe piaţa de formare a comportamentului moral în România, acesta e principalul său rol de interes public, şi trebuie să existe o alternativă. Când cineva are un competitor serios disponibilitatea la dialog şi toleranţă faţă de terţi creşte semnificativ. Una posibilitate mi se pare instituţionalizarea profesiei de etician şi introducerea eticii în şcoli, nu ca alternativă la religie, ci simultan cu religia.

3) consolidarea producţiei intelectuale a ortodocşilor independent de editurile şi platformele girate de ierarhi, asimilarea şi dezvoltarea temelor lansate de gânditorii ortodocşi din societăţile deschise,  cum sunt cele din opera lui Engelhardt, https://scholar.google.ro/scholar?hl=en&q=Engelhardt+bioethics&btnG=&as_sdt=1%2C5&as_sdtp= . Aceste produse culturale pot genera în timp o alternativă la ideile promovate pe căi instituţionale sau sub puternica influenţă a acestora.

4) Crearea unui dialog între teologi şi restul, dar în sens empatic faţă de ceea ce BOR asumă că protejează, astfel încât, cei ce critică corpul dogmatic şi atitudinile derivate de aici, să se asigure că înţeleg ceva, totuşi, din ceea ce BOR numeşte Sfânta Tradiţie (punct formulat de domnul Eduard Barbu la care subscriu).