În acest text discut câteva chestiuni practice cu privire la modul de a
obține liniștea interioară în cele două tradiții menționate în titlu.
Pacea interioară în spiritualitatea indiană se obține prin coborârea în
sine, care este interpretat ca universal (e un sine comun, nu coboară fiecare
om în sinele său personal). Ei cred că nu poate exista principial o pace a
minții, așa cum o caută creștinii, mintea fiind prin natura ei mișcătoare în
această concepție. Coborârea este concretă, se face efectiv, folosind niște
tehnici de concentrare care fac apel și la corp.
Se poate coborî în sine, sau cel puțin ajungi să crezi asta, o stare
aparent complet nedeterminată, numai că:
·
nu
există nici un argument rațional că această stare este universală. Ea nu este
un concept, ci o stare de a fi, chiar sensul viu al lui a fi rupt de
determinările lui. Cumva simultan sensul și referentul termenului “ființă în
sine” aplatizate nediscursiv.
·
odată
coborând în ea strict vorbind nu mai ai cum să controlezi ieșirea de acolo,
dată fiind lipsa ei de orice determinare. Dacă poți ieși către minte și lume
înseamnă fie că nu ai coborât cu adevărat, pentru că ști către ce să ieși, ce
să cauți ca să ieși, fie că există ceva intern ei care dă posibilitatea să ieși
din ea. Se pot face reconstrucții raționale în acest sens, toți filosofii care
vorbesc despre ființa în sine au avut probabil în fața ochilor minții această
stare interpretând-o diferit de spiritualitatea indiană. Personal cred că e o
stare care se atinge mai degrabă asimptotic, ca un fel de limită a unui
interval deschis (lumea, incluzând pe cea interioară, observabilă
introspectiv), care nu își include propria limită, sinele, dar e delimitat de
ea.
·
dar
din punct de vedere creștin mai important este la ce folosește o astfel de
practică. De ce natură este liniștea obținută ? Practica asta, deși
postulează un sine universal în fapt închide deschiderea lumească a omului
către alți oameni, deschidere care nu poate exista în afara funcționării minții,
prin care reprezentăm pe ceilalți oameni. Pentru creștin sinele nu e universal,
ci personal. Creștinul vrea ceva care pentru adeptul spiritualității hinduse e
imposibil de conceput, să aducă mintea în inimă (în sine său) și astfel să o
liniștească. Să scufunde spațiul dinamic al minții în lichidul amniotic al
sinelui. Vrând să aducă mintea în inimă el pe de o parte recunoaște că nu poate
deveni de aceeași natură cu o ființă spirituală universală, și pe de altă parte
vrea să rămână explicit deschis lumii prin minte, deschis în primul rând
aproapelui, dar deschis printr-o minte strunită, înfrânată. Unde mai e atunci
spiritul universal pentru creștin ? În afara sa, dincoace de sinele lui, în
interior, și dincolo de lume, în exterior. Acest spirit exterior (transcendent)
e conceput tot personal și se află în relații concepute ca tainice (adică
inaccesibile, reprezentabile doar prin analogii) cu sinele tău, al celorlalți,
mintea, lumea (eventual se mai interpun, în cazul ortodoxiei, concepte
teologice de tipul energiilor necreate, pentru a da seamă de experiențe de
unificare spirituală raportate de practicanții creștini). Existența sinelui transcendent și a sinelui fiecăruia dintre ceilalți e “garantată”
prin intermediul persoanei transcendente și susținută practic prin poruncile
iubirii de Dumnezeu și de semeni.
Deși fuziunea propusă cu ceilalți oameni prin retragere în sine e efectivă,
atitudinea e autocentrată în ce privește relațiile practice în lume în
spiritualitatea indiană. Tocmai pentru că în creștinismul ortodox nu e
conceptibilă o fuziune efectivă spirituală cu ceilalți, accentul e pe
relaționarea cu ceilalți, pe maximizarea unificării în lumea asta prin relații
de dragoste. În absența unei interpretări a sinelui ca universal există un risc
ridicat pentru o persoană construită cultural în modul european (individualist)
ca practica hindusă să ducă la solipsism, din care nu se poate ieși prin
argumente raționale (problema zombii-lor din filosofia minții). Pentru creștin riscul principal mi se pare cel al
formalismului. Să practice tot felul de ritualuri, dar să nu-și aducă mintea în
inimă, să nu încerce măcar să facă asta, să nu-și descopere sinele sau să și-l
uite prea des. Treaba creștinului e să fie multi-nivelar, pe un nivel al
sinelui personal trăit permanent în background și acționând în lume cu mintea
și cu fapta. Dar o acțiune controlată permanent, nu prin argumente utilitariste
(vreau să mă mântuiesc, dacă fac x nu mă voi mântui, deci nu fac x), ci prin
dragostea izvorând din sine (tainic).
Dezinteresul față de lume în spiritualitatea hindusă se obține ieșind cu
totul din lume, chiar dacă îți rămân mintea și corpul în ea. În spiritualitatea
creștină se obține fiind în lume, dar dezlipindu-te de folosirea ei în scopuri
care tulbură pacea interioară și reorientându-te către un alt mod folosire a
ei. În spiritualitatea hindusă omul renunță la eul său lumesc, în cea creștină
omul își asumă eul până la capăt. Iar mintea îi funcționează din plin.
Contează ce fel
de pace cauți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu