Despre minciună

Minciuna este fie un semn de slăbiciune, fie o menajare a celui mințit. Când este o menajare apare ocazional, când este o slăbiciune devine o obișnuință.

La început minți instinctiv, din teamă, ca să te protejezi. Nu îți dai seama că este o slăbiciune. Cu timpul, cu cât situația devine mai complicată în urma minciunilor, planifici minciuna. Astfel irosești o parte din energie și gândire accentuând propria stare de slăbiciune în fața provocărilor realității. “Realitatea” fictivă paralelă creată îți asigură o oarecare protecție, dar trăiești permanent cu teama spargerii oglinzii false a minciunii. Spargere care ar duce la confruntarea cu adevărul. Teama asta te face să îți conștientizezi slăbiciunea, dar ești incapabil să schimbi starea de lucruri, te-ai afundat.

Cunoașterea adevărului de către cei mințiți nu duce neapărat la spargerea oglinzii, prin spunerea lui. Oamenii pot accepta să trăiască în acest mod, mințiți. În astfel de împrejurări  uneori se instalează o anumită afecțiune a mincinosului față de cel mințit. Iată, deși l-am mințit, el se face că nu a înțeles și continuă să fie firesc cu mine. E o afecțiune plină de compasiune dacă firescul vine din neputința celuilalt de a spune adevărul, din propria sa slăbiciune de a ieși dintr-o stare de lucruri, sau plină de recunoștință, dar și de teamă, când acceptarea situației de facto din partea celuilalt vine dintr-o anumită compasiune față de mincinos, din răbdare întru îndreptare. Faptul că celălalt e puternic și capabil să facă asta nu e convenabil, pentru că nu ști dacă va rămâne binevoitor, sau se va sătura și va sparge oglinda. Dacă ai un caracter orgolios teama e cuplată nu cu recunoștință, ci cu un sentiment de umilință, simți că cel care nu spune adevărul o face ca să te simți umilit, inferior. Mai că nu-I reproșezi că nu te dă pe față ca mincinos, ai prefera să-i simți răutatea decât superioritatea.

Uneori acceptarea trăirii în minciună și cu minciuna duce la o naturalizare a acesteia de către toți cei implicați. Lumea fără minciună pare utopică, imposibilă. Și totuși ea rămâne cea reală, la care ne raportăm, aflată dincolo de spoiala gardului. Dar nu mai concepem să trăim fără garduri spoite.

Dacă minciuna este privată, responsabilitatea morală a celor care o spun și o acceptă e limitată la ei înșiși. Consecințele sunt mult mai mari dacă e publică. Pentru că atunci mulți oameni fiind la distanță de mincinos nu vor cunoaște adevărul, pentru că nu pot intra direct în contact cu realitatea, vor trăi într-o lume construită obiectiv pe minciună. Fără nici o vină. Minciuna prin intrigi, prin clevetire și prin metode similare adoptatea în media poate construi o astfel de lume. Și o construiește. Minciuna aceasta obligă la contrareacție. Contrareacția cea mai eficientă poate fi ignorarea, când e vorba de o simplă invenție, sau spunerea unui adevăr complet, când e vorba de o minciună prin omisiune. Absența contrareacției face care “realitatea” să devină realitate în lumile personale ale multor oameni. Acești oameni devin susținătorii mincinoșilor publici.

Pentru a se apăra mincinoșii publici tind să instituționalizeze minciuna. O comisie, un for oficial, vor spune atunci că minciuna reprezintă adevărul. Cu cât situația devine mai frecventă și se manifestă în mai multe domenii, cu atât statul va fi mai dominat de minciună. Adică un stat slab, să nu uităm că minciuna e un semn de slăbiciune.

Situația mai poate fi salvată doar dacă cetățenii, poporul, națiunea, practică încă adevărul, măcar pe ici pe colo, sau în unele regiuni, în unele comunități. Practicarea adevărului într-un stat slab, în care minciuna s-a instituționalizat, se poate face doar prin reguli nescrise, prin valorile tradiționale ale oamenilor. Statul acaparat de mincinoși se va apăra de adevăr încercând să distrugă aceste oaze, să corupă și să atragă în mocirla minciunii. Prin educarea tinerilor în minciună, sau, dacă nu (mai) există un control atât de puternic, prin distrugerea sistemului de educație. Ignoranții sunt mai vulnerabili la manipulare, la imersare în minciuna mediatică decât sunt cunoscătorii liberi, deschișii la minte. Obiectivul statului acesta va fi crearea unei culturi a minciunii. Știutorii adevărului mincinoși, care dețin statul, se vor confrunta cu știutorii adevărului încă liberi. Când primii înving mai știu adevărul doar niște oameni din instituțiile statului. Știind adevărul ei dețin astfel și cea mai mare putere. Spunerea adevărului devine în aceste condiții un pericol pentru stat. Spargerea oglinzii echivalează cu spargerea statului mincinos, puternic doar față de cei pe care i-a distrus constrângându-i la a trăi în minciună, și slab față de statele care pot trăi în adevăr.

Dacă nu s-a ajuns în acest stadiu încă, spunerea adevărului echivalează cu reformarea instituțiilor statului. Puținii cetățeni care rostesc adevărul nu pot face asta singuri, ei sunt dominați de cei construiți în minciună. Un ajutor poate veni de la concetățenii lor care au plecat în societăți construite mai mult pe adevăr decât pe minciună. Când adevărul rostit de ei se poate auzi și în țară.

Atunci când când nu mai există nici o diasporă a adevărului, când lumea întreagă e construită pe minciună, nu se mai poate face nimic. Singurul pericol pentru o astfel de lume rămân cei care știu, totuși, adevărul. Minciuna nu poate devini un mod universal de viață, prin chiar statutul ei de contrar al adevărului.

Nemaivând de cine să se apere, mincinoșii sunt singuri, față în față cu minciuna lor, învelită de o lume pe care au construit-o și cu care nu au ce să facă mai mult decât au făcut. Ce urmează mai departe va depinde probabil de felul adevărului ascuns. Un sfârșit trist, dar probabil frecvent, ar fi moartea în minciună. Un alt sfârșit, poate la fel de frecvent, este mințirea de sine, să ajungi să crezi propriile minciuni. Ambele duc la posibilitatea apariției unui adevăr liber, la o renaștere prin dispariția minciunii.

E preferabil, totuși, să încercăm să evităm o astfel de situație, să preferăm actualul simplei posibilități. Rostind adevărul de acum, distribuind adevărul cât mai multor oameni, respingând monopolul asupra adevărului.

Și nu în ultimul rând, contextualizând importanța adevărului. Nu putem trăi frumos fără un anumit fel de minciună prin omisiune. Discreția este, în fond, o calitate la fel de mare ca sinceritatea. 

A propos de iubirea dușmanilor

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? S-ar zice că unii au certitudinea că dușmanii trebuie iubiți, alții că dușmanii nu trebuie iubiți, ci chiar doriți. Viața ar fi plictisitoare fără dușmani. Întrebarea mi se pare e o capcană, o joacă (ne)(aproape ne)vinovată a rațiunii (mai mult sau mai puțin) idolatrizate.

În fapt nu cred că e vorba de o alegere aici, ci de un drum de parcurs. Un drum care se parcurge și te parcurge. Avem și extremele,  certitudinile, avem și drumul, cu propria lui structură. Iar acest drum, secretul lui Polichinelle, nu se încheie niciodată. Chiar și renunțarea la el definitivă nu e proprie omului. Suntem făcuți să fim pe drum.

Certitudinile merg bine împreună cu dilemele la una și aceeași persoană.

Uneori pentru că nu sunt despre aceleași stări de lucruri. Atunci dilemele se sprijină argumentativ pe solul unor presupoziții nechestionate, certe în acest sens. Cu puțină abilitate diplomatică, care poartă și numele de politețe, putem evita discuțiile despre presupoziții ireconciliabile. La ce ar folosi așa ceva ? Rostul e cel mult strigătură identitară, vezi că e gardul meu aici. De parcă n-am ști.

Alteori pentru că reflectă o evoluție personală, presupozițiile sunt luate în discuție de cel care le are și altele noi se formează în spate în chiar același moment al luării în discuție. Cu alte cuvinte gardul se mută în lumea personală, identitatea se nuanțează doar prin decizie personală.

Alteori pentru că reflectă o separare funcțională a unora de altele:

- între o atitudine pragmatică însoțit de certitudini contextuale, cât să faci ceva cu ele, ca un fel de testare de ipoteze what if, sau ca o obișnuință culturală, în fond ce e rău în a avea obiceiuri sociale sau grupale, cum s-ar putea trăi altfel ? Asta e un fel de stat la portiță și vorbit despre lumea care vine și care trece, despre vreme și politică, despre copii, etc.

- și o atitudine detașată, contemplativă, însoțită de disiparea spiritului dihotomic ori asta - ori asta, renunțarea temporară la mentalitatea analitică și reconstruirea spațiului intermediar, cum ar zice dl Pleșu, dintre ființele - faptele - zonele lumii bine stabilite, a spațiului secund fără de care establishment-ul ontologic asociat modului comun de a gândi lumea e mai degrabă rigid și cvasi-conflictual. Asta e un fel de ridicare într-un balon cu aer cald, permite privirea peisajului, sau o înălțare în abstracțiile rațiunii, sau, după caz, la ceruri.

Observăm un mare polimorfism odată ce reconstruim gândind, prin reflexie, lumea gândirii. Nu relativism, ci polimorfism. Nu sunt doi oameni cu exact același drum.

Iar toate aceste drumuri personale asociate pe culturi sau interculturale au loc într-un spațiu universal al gândirii care pe termen lung a născut extremele dihotomiei respective ca pe niște copii ai săi, ajunși la bătrânețe stâlpi de nădejde ai ei, iar pe termen scurt în forma sa personală din viața fiecăruia permite dihotomiei să se poată trăi cu ea, unind   extremele, făcându-le nu doar inteligibile, ci asumabile existențial.

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? Răspunsul e un mod de viață.

Cuvânt la o deschidere de an universitar

Fiind anul trecut la o universitate din Europa am avut ocazia să asist la deschiderea anului universitar. Am bucurie să transmit mai departe un cuvânt de deschidere, în traducere aproximativă.

“De ce suntem aici, în acest amfiteatru ? Avem fără îndoială fiecare o motivație. Și sunt tot atâtea motivații și nuanțe ale lor câte persoane suntem.

Dar pentru ce suntem aici ? La această întrebare răspunsurile nu mai pot fi la fel de diverse. Ele sunt constrânse de misiunea Universității. Există niște valori organizaționale cu care ceea ce vrem trebuie să se află în convergență.

La nivel strategic vom cădea cu ușurință de acord cu privire aceste valori. Ele sunt menționate explicit în orice cartă universitară : excelența în formarea resursei umane și în producerea de cunoaștere.

Cu siguranță însă la că la nivelul detaliilor, al valorilor instrumentale, al celor pe care le folosim pentru a atinge scopurile strategice  vor apărea diferențe importante.

Unii vor spune că cea mai importantă este competiția corectă și recunoașterea meritelor. În fond tocmai au avut loc concursuri de admitere, iar cei mai performanți dintre candidați se află printre noi.

Alții vor spune că spiritul antreprenorial este cel mai important. Că o competiție profesională corectă nu poate avea loc în afara unui climat organizațional adecvat.  Cu formularea obiectivelor în fiecare an trebuie făcută în funcție de contextul național și global. Cu adecvarea scopurilor la mijloace disponibile. Cu atragerea de resurse financiare și de alte feluri pentru atingerea obiectivelor. Cu monitorizarea activităților studenților și profesorilor și luarea de măsuri adecvate atunci când este cazul.

Iar altora astfel de abordări le vor părea prea formale, prea departe de ethosul care trebuie să anime pe cei interesați de cunoașterea dezinteresată. Unde mai sunt pasiunea pentru ceea ce faci aici ? Acești oameni vor spune că prietenia intelectuală este cea mai importantă. Bucuria de a cunoaște, admirația pentru cei care știu, ucenicia pe lângă cei de la care putem învăța. Prietenia aceasta e însoțită de generozitate, de respect, dar fiind orientată intelectual vine și împreună cu exigența față de sine și față de ceilalți.

Nici una dintre aceste valori nu poate asigura singură succesul comunității academice. Dacă am fi doar prieteni, ne-am aștepta ca oamenii să fie mai degrabă altruiști. Prietenii nu se află în competiție, iar meritele relative ale fiecăruia contează prea puțin pentru fondul relației. Nu se poate construi o meritocrație pornind de la prietenie. E nerealist să cerem întemeierea unei universități pe prietenie. Pe de altă parte, dacă am fi animați doar de spiritul antreprenorial, ne-am aștepta ca oamenii să fie mai degrabă motivați de interese centrate pe sine. Pasionații de cunoaștere nu s-ar putea regăsi într-un astfel de sistem. Este asemenea unui pat al lui Procust întemeierea unei universități pe managementul afacerilor. Iar meritocrația rezultată dintr-o astfel de relaționare între oameni este una de tip win-lose. Într-o comunitate academică democratică majoritatea o va respinge, pentru simplul fapt că cei care ar putea câștigă o competiție sunt mai puțini decât cei care ar pierde-o.

Meritocrația posibilă într-o comunitate academică este una de tip win-win. O meritocrație locală, de etapă și pentru obiective specifice, instrumentale, nu una absolută, o sortare a performanțelor din categorii precise, nu una a persoanelor, o meritocrație însoțită de admirație sinceră pentru cei mai performanți și de generozitatea sinceră din partea celor mai performanți în numele valorilor majore comune: excelența în educație și în cercetare. Managementul trebuie făcut, dar spiritul managerial nu trebuie să prevaleze în sufletele oamenilor.

Putem observa acum că există o legătură între cele două întrebări puse la început: de ce și pentru ce suntem aici. Nu orice fel de motivație personală este compatibilă cu prietenia intelectuală dintre noi, cu posibilitatea de a admira și de a fi generos. Uneori în sufletele noastre alte valori prevalează și ne motivează.

Vom reuși atunci să avem o astfel de prietenie ? Cu siguranță că putem reuși, pentru că depinde numai și numai de noi ce alegem odată ce cunoaștem binele.

Fiind anul trecut la o universitatea din Europa am avut ocazia să asist la deschiderea anului universitar. Am bucurie să transmit mai departe ce am auzit atunci:

„Unde prietenie intelectuală nu este, nimic nu este”.

Vă mulțumesc.”