A propos de iubirea dușmanilor

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? S-ar zice că unii au certitudinea că dușmanii trebuie iubiți, alții că dușmanii nu trebuie iubiți, ci chiar doriți. Viața ar fi plictisitoare fără dușmani. Întrebarea mi se pare e o capcană, o joacă (ne)(aproape ne)vinovată a rațiunii (mai mult sau mai puțin) idolatrizate.

În fapt nu cred că e vorba de o alegere aici, ci de un drum de parcurs. Un drum care se parcurge și te parcurge. Avem și extremele,  certitudinile, avem și drumul, cu propria lui structură. Iar acest drum, secretul lui Polichinelle, nu se încheie niciodată. Chiar și renunțarea la el definitivă nu e proprie omului. Suntem făcuți să fim pe drum.

Certitudinile merg bine împreună cu dilemele la una și aceeași persoană.

Uneori pentru că nu sunt despre aceleași stări de lucruri. Atunci dilemele se sprijină argumentativ pe solul unor presupoziții nechestionate, certe în acest sens. Cu puțină abilitate diplomatică, care poartă și numele de politețe, putem evita discuțiile despre presupoziții ireconciliabile. La ce ar folosi așa ceva ? Rostul e cel mult strigătură identitară, vezi că e gardul meu aici. De parcă n-am ști.

Alteori pentru că reflectă o evoluție personală, presupozițiile sunt luate în discuție de cel care le are și altele noi se formează în spate în chiar același moment al luării în discuție. Cu alte cuvinte gardul se mută în lumea personală, identitatea se nuanțează doar prin decizie personală.

Alteori pentru că reflectă o separare funcțională a unora de altele:

- între o atitudine pragmatică însoțit de certitudini contextuale, cât să faci ceva cu ele, ca un fel de testare de ipoteze what if, sau ca o obișnuință culturală, în fond ce e rău în a avea obiceiuri sociale sau grupale, cum s-ar putea trăi altfel ? Asta e un fel de stat la portiță și vorbit despre lumea care vine și care trece, despre vreme și politică, despre copii, etc.

- și o atitudine detașată, contemplativă, însoțită de disiparea spiritului dihotomic ori asta - ori asta, renunțarea temporară la mentalitatea analitică și reconstruirea spațiului intermediar, cum ar zice dl Pleșu, dintre ființele - faptele - zonele lumii bine stabilite, a spațiului secund fără de care establishment-ul ontologic asociat modului comun de a gândi lumea e mai degrabă rigid și cvasi-conflictual. Asta e un fel de ridicare într-un balon cu aer cald, permite privirea peisajului, sau o înălțare în abstracțiile rațiunii, sau, după caz, la ceruri.

Observăm un mare polimorfism odată ce reconstruim gândind, prin reflexie, lumea gândirii. Nu relativism, ci polimorfism. Nu sunt doi oameni cu exact același drum.

Iar toate aceste drumuri personale asociate pe culturi sau interculturale au loc într-un spațiu universal al gândirii care pe termen lung a născut extremele dihotomiei respective ca pe niște copii ai săi, ajunși la bătrânețe stâlpi de nădejde ai ei, iar pe termen scurt în forma sa personală din viața fiecăruia permite dihotomiei să se poată trăi cu ea, unind   extremele, făcându-le nu doar inteligibile, ci asumabile existențial.

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? Răspunsul e un mod de viață.