Frumusețea ca temelie a țării

Ieri un tânăr m-a oprit în holul bibliotecii și mi-a întins un text.

-          - Aveți puțin timp să vă uitați pe el ?

“ De ce vreți să spuneți celorlalți ce e bine și adevărat ? Astea sunt lucruri superficiale. Nu spun că sunt lipsite de importanță, dar nu ele vă așează pe drum. Nu ele vă fac să aveți încredere unii în alții. Mai mult decât atât, uitați vorbind despre ele că e ceva mai important. Și vă aflați în situația absurdă că vreți să vă înțelegi unii cu alții făcând mereu ceva care nu folosește acestui scop.

-          - Dar despre ce vorbești ? i-am zis. La urma urmei, văd, tu tot cu vorbe vii.

Am spus ce-am spus doar că să îți atrag atenția. Privește.

Cu toții porniți la drum, dar uitați câteva lucruri: că ați pornit, că drumul e finit, și mai uitați să vă opriți din când în când ca să vă bucurați, să respirați. Cu asta pierdeți frumusețea.

-          - Nu pierd nimic, am frumusețea mea. Fiecare om e cu frumusețea lui. Așa fiind nu văd cum ne-ar putea uni. În plus, dacă te-oprești din drum pierzi timpul și altul o va trece înainte.

N-ai grijă, te va aștepta. Dacă nu acum, cu siguranță mai târziu, când termină drumul. Și vă veți regăsi inevitabil. Creșteți din același pământ.

Asta e ceva vreau să-ți spun. Regăsiți-vă de pe acum, nu așteptați sfârșitul. Opriți-vă alături măcar din când în când.

Lumea devine frumoasă când ieșim din hotărâre, din efort. Când îi sesizăm ființa pur și simplu. Frumusețea vine dintr-o schimbare de atitudine. Nu e o renunțare la proiect, e o uimire că există.

Vine lumina peste tine, las-o să vină. Nu uita că vine măcar pentru o vreme. E aceeași lumină care vine peste voi toți.

-          - Prietene, tu chiar n-ai treabă. Unde am ajunge dacă toți am face ce spui tu ?

Și unde veți ajunge în felul acesta ? Ce rost are să vă umpleți timpul în felul acesta ? Făcând mereu ceva fie într-o mecanică înverșunare, fie nemaifăcând nimic și așteptând plini de dezgust finalul. Că lumea nu e bună, dar pentru ce să fie bună ? Și de ce să fie bună ? Nu e mai bine să privești, măcar din când în când ? Nu e mai bine să asculți ? Simți adierea ?

Drumul e clar și ține-l drept ! Nu mai vedea doar semne, înțelesuri pentru planurile voastre. E timp destul și pentru astea, și pote timpul chiar e pentru asta, dar ele vă dezbină dacă uitați ce e mai important. Voi înțelegeți altfel ceea ce vedeți la fel. Mai bine rupeți aceeași pâine a frumuseții și mâncați-o împreună.

Pentru că o să vină frigul, nu uitați ! Privește-l în ochi pe cel de lângă tine, vezi că e om ca tine. Topiți gheața dintre voi. Nu doar față de cei apropiați. Altfel n-o să îi dați de cap, mai spuse.

-          - Bine, privind fotografiile astea înțeleg că e un drum, că totul curge. De sus în jos. Din vârf de munte pe Dunăre la vale. Nu mă ajută cu nimic. E banal. Nu văd nimic al meu. Unde sunt eu în toată povestea asta ?

Tu ești cel care privește, alături de alții ca și tine. De ce vrei să fie totul al tău ? Lasă să fie mai întâi, apoi să fiți cu toții. Apoi e loc destul și pentru tine. Fără privirea ta nimic n-ar avea sens. Ea luminează peste apă.

Lași frumusețea pe care-o vezi să te pătrundă, și înțelegi că e asemenea cu cea din ceilalți oameni. Poate că tu o simți în alt fel, dar stați cu toții chiar pe ea, vă e temei. N-o puteți șterge orice ați face. Vine mereu cu fiecare timp al ei, asemeni răsăritului sau florilor de vară.

E în tine frumusețea, prietene, și-n toți cei care se gândesc la tine, chiar dacă ști, chiar dacă nici măcar nu bănuiești.

Frumusețea ridică omul din indiferență și din înverșunare.

Frumusețea aduce cu picoarele pe pământ.

Frumusețea primită trebuie dată mai departe.”

Mă scuzi, n-am timp, i-am spus, și am grăbit pasul către cercetările mele. Abia mi-am mai atins obiectivele de lucru, a trebuit să trag tare. L-o fi trimis cineva să mă scoată din mână.

Care e problema cu Președinții României ?

Nu știu cum facem, dar pe Ceaușescu îl uram și l-am împușcat de praznicul nașterii Mântuitorului, de domnul Iliescu ne plângem că i-a murit moartea, despre domnul Constantinescu spunem că a trădat cauza reformei și am lăsat să fie împroșcat cu cerneală, iar domnul Băsescu se înscrie cu diferențe specifice de culoare în același tipar de ură și dispreț față de foștii președinți. Nu că n-ar exista pentru fiecare dintre dânși și oameni care îi iubesc și apreciază necondiționat.

Dar poate că tocmai asta e problema, trecerea de la iubire și apreciere necondiționată la opusul lor. Relația noastră cu oamenii politică implică așteptări nerealiste, trebuie să ne dea un sens, e o dependență emoțională, nu o împărțire a job-urilor, nu o colaborare contractuală. Am fost mințiți, dar de ce ne lăsăm mințiți în mod sistematic ? Este relația unor oameni nematurizați psihic în raport cu o clasă de răpitori cinici.

E un truism că întreaga educație comunistă a avut ca scop întreținerea acestei lipse de maturitate. Politizarea actuală a educației nu e decât continuarea programului de atunci sub forme tot mai edulcorate, dar cu grad mare de remanență. Ura și disprețul față de foștii președinți e un rezultat secundar al acesti strategii de control intern al maselor. Ea este o vulnerabilitate a României în condițiile unui sistem politic democratic pentru democrația fără maturitatea cetățenilor nu duce prea departe. Fiind o vulnerabilitate e întreținută de “amicii” României ca parte a acțiunilor subversive.

În loc să fim încurajați să analizăm obiectiv și realist ce a făcut bine și ce a făcut rău fiecare om pe care l-am ales ca președinte, pentru ca pornind de la asta să construim mai departe, suntem stimulați fie să îl iubim, fie să îl disprețuim, pentru ca astfel să fim într-o permanentă stare de tensiune socială.

Realitatea este că am eșuat, că suntem o națiune de ratați. Mai existăm ca stat doar pentru că suntem în Europa și NATO. Fără aceste integrări am fi ajuns într-un război civil generalizat în sensul cel mai propriu.

Ura ca i-a ucis pe Ceaușești este aceeași care se manifestă și împotriva foștilor președinți post-revoluționari. E o ură impotentă, incapabilă să construiască ceva. Ea doar distruge crezând că asta rezolvă ceva.

Este ura celor care au fost orbiți în mod deliberat de către conducători și apoi li s-a dat drumul în lume să-și exprime libertatea numai pentru a se întoarce în genunchi înapoi. Orbii fac tot ce pot să-și demonstreze loialitatea și așteaptă un strop de grijă, de afecțiune, de atenție. Care nu poate veni pentru că nu a existat de la bun început, a fost doar demagogie. Adulții infantilizați au fost abandonați de tătuc și nimic nu se poate face.

Cei care nu ne-am ratat în acest fel ne ratăm luptând cu morile de vânt în încercarea de a schimba ceva din starea de fapt. Am ales să rămânem aici dintr-un atașament, dintr-o asumare a identității, cultivate ele însele de o educație naționalistă. Nici o istorie nu va consemna foștii posibili mari filozofi, oameni de știință, medici, arhitecți, oameni de afaceri care ar fi putut să aibă niște opere sau să producă ceva de impact, să contribuie la cultura și economia României sau a omenirii și care și-au irosit energia și resursele în cauze civice și politice fără nici o speranță, din disperarea de a opri cu mâinile goale buldozerul comunismului.

Ici, colo sunt persoane sau chiar grupuri care încearcă să își vădă de proiectul lor de viață, decuplați psihic de ce se întâmplă în jurul lor, indiferenți la situația țării, sperând că cineva, sau măcar Dumnezeu, le va rezolva pe toate. E o formă de escapism.

Nu e nici o problemă specială cu Președinții, cel puțin nu una mai mare decât e cu cetățeanul mediu statistic român.

Dar rostul acestui text nu este unul demobilizator. E limpede că profilul actualului președinte e cu totul altul, e clar că se încearcă și etichetarea sa ca reprezentant al unor forțe “oculte” (deci “prezentând un caracter ezoteric și care au ca obiect fenomene tainice, supranaturale inaccesibile cunoașterii obișnuite” J ), e evident că destui dintre noi nu ține seamă de asemen alegații disperate din partea celor cărora le fuge preșul de sub picioare, e dincolo de orice îndoială că există un soi de război cu persoanele care au ținut potențialul acestei țări sub papuc pentru beneficiile lor materiale și refuză să se dea pe brazdă, și nu am nici o îndoială că el va fi câștigat de cei pentru care statul e un instrument care prestează servicii publice contra taxe de la cetățeni.

Jocul e câștigat pentru că 1) suntem integrați în niște structuri suprastatale care au acest interes și 2) chiar dacă minoritari statistic, sunt destui cetățeni care vor asta.

Unii vor spune că asta nu e democrație și procedural s-ar putea să aibă ceva dreptate, dar pe fond nu au. Democrația funcțională e rezultatul unei evoluții culturale, mai avem până acolo, iar noi am avut norocul și în același timp neșansa (cum vrem să o luăm) să prindem astfel de vremuri.

Cine a avut ideea proiectului “Iohannis” la alegerile prezidențiale din 2014 a fost inspirat.

Sursa foto: http://www.kmkz.ro/de_ras/texte/a-decedat-moartea-lui-ion-iliescu-era-prea-batrana/