Frumusețea ca temelie a țării

Ieri un tânăr m-a oprit în holul bibliotecii și mi-a întins un text.

-          - Aveți puțin timp să vă uitați pe el ?

“ De ce vreți să spuneți celorlalți ce e bine și adevărat ? Astea sunt lucruri superficiale. Nu spun că sunt lipsite de importanță, dar nu ele vă așează pe drum. Nu ele vă fac să aveți încredere unii în alții. Mai mult decât atât, uitați vorbind despre ele că e ceva mai important. Și vă aflați în situația absurdă că vreți să vă înțelegi unii cu alții făcând mereu ceva care nu folosește acestui scop.

-          - Dar despre ce vorbești ? i-am zis. La urma urmei, văd, tu tot cu vorbe vii.

Am spus ce-am spus doar că să îți atrag atenția. Privește.

Cu toții porniți la drum, dar uitați câteva lucruri: că ați pornit, că drumul e finit, și mai uitați să vă opriți din când în când ca să vă bucurați, să respirați. Cu asta pierdeți frumusețea.

-          - Nu pierd nimic, am frumusețea mea. Fiecare om e cu frumusețea lui. Așa fiind nu văd cum ne-ar putea uni. În plus, dacă te-oprești din drum pierzi timpul și altul o va trece înainte.

N-ai grijă, te va aștepta. Dacă nu acum, cu siguranță mai târziu, când termină drumul. Și vă veți regăsi inevitabil. Creșteți din același pământ.

Asta e ceva vreau să-ți spun. Regăsiți-vă de pe acum, nu așteptați sfârșitul. Opriți-vă alături măcar din când în când.

Lumea devine frumoasă când ieșim din hotărâre, din efort. Când îi sesizăm ființa pur și simplu. Frumusețea vine dintr-o schimbare de atitudine. Nu e o renunțare la proiect, e o uimire că există.

Vine lumina peste tine, las-o să vină. Nu uita că vine măcar pentru o vreme. E aceeași lumină care vine peste voi toți.

-          - Prietene, tu chiar n-ai treabă. Unde am ajunge dacă toți am face ce spui tu ?

Și unde veți ajunge în felul acesta ? Ce rost are să vă umpleți timpul în felul acesta ? Făcând mereu ceva fie într-o mecanică înverșunare, fie nemaifăcând nimic și așteptând plini de dezgust finalul. Că lumea nu e bună, dar pentru ce să fie bună ? Și de ce să fie bună ? Nu e mai bine să privești, măcar din când în când ? Nu e mai bine să asculți ? Simți adierea ?

Drumul e clar și ține-l drept ! Nu mai vedea doar semne, înțelesuri pentru planurile voastre. E timp destul și pentru astea, și pote timpul chiar e pentru asta, dar ele vă dezbină dacă uitați ce e mai important. Voi înțelegeți altfel ceea ce vedeți la fel. Mai bine rupeți aceeași pâine a frumuseții și mâncați-o împreună.

Pentru că o să vină frigul, nu uitați ! Privește-l în ochi pe cel de lângă tine, vezi că e om ca tine. Topiți gheața dintre voi. Nu doar față de cei apropiați. Altfel n-o să îi dați de cap, mai spuse.

-          - Bine, privind fotografiile astea înțeleg că e un drum, că totul curge. De sus în jos. Din vârf de munte pe Dunăre la vale. Nu mă ajută cu nimic. E banal. Nu văd nimic al meu. Unde sunt eu în toată povestea asta ?

Tu ești cel care privește, alături de alții ca și tine. De ce vrei să fie totul al tău ? Lasă să fie mai întâi, apoi să fiți cu toții. Apoi e loc destul și pentru tine. Fără privirea ta nimic n-ar avea sens. Ea luminează peste apă.

Lași frumusețea pe care-o vezi să te pătrundă, și înțelegi că e asemenea cu cea din ceilalți oameni. Poate că tu o simți în alt fel, dar stați cu toții chiar pe ea, vă e temei. N-o puteți șterge orice ați face. Vine mereu cu fiecare timp al ei, asemeni răsăritului sau florilor de vară.

E în tine frumusețea, prietene, și-n toți cei care se gândesc la tine, chiar dacă ști, chiar dacă nici măcar nu bănuiești.

Frumusețea ridică omul din indiferență și din înverșunare.

Frumusețea aduce cu picoarele pe pământ.

Frumusețea primită trebuie dată mai departe.”

Mă scuzi, n-am timp, i-am spus, și am grăbit pasul către cercetările mele. Abia mi-am mai atins obiectivele de lucru, a trebuit să trag tare. L-o fi trimis cineva să mă scoată din mână.