Nu știu cum facem, dar pe
Ceaușescu îl uram și l-am împușcat de praznicul nașterii Mântuitorului, de
domnul Iliescu ne plângem că i-a murit moartea, despre domnul Constantinescu
spunem că a trădat cauza reformei și am lăsat să fie împroșcat cu cerneală, iar
domnul Băsescu se înscrie cu diferențe specifice de culoare în același tipar de
ură și dispreț față de foștii președinți. Nu că n-ar exista pentru fiecare
dintre dânși și oameni care îi iubesc și apreciază necondiționat.
Dar poate că tocmai asta e problema, trecerea de la iubire și apreciere
necondiționată la opusul lor. Relația noastră cu oamenii politică implică
așteptări nerealiste, trebuie să ne dea un sens, e o dependență emoțională, nu
o împărțire a job-urilor, nu o colaborare contractuală. Am fost mințiți, dar de
ce ne lăsăm mințiți în mod sistematic ? Este relația unor oameni
nematurizați psihic în raport cu o clasă de răpitori cinici.
E un truism că întreaga educație comunistă a avut ca scop întreținerea
acestei lipse de maturitate. Politizarea actuală a educației nu e decât
continuarea programului de atunci sub forme tot mai edulcorate, dar cu grad
mare de remanență. Ura și
disprețul față de foștii președinți e un rezultat secundar al acesti strategii
de control intern al maselor. Ea este o vulnerabilitate a României în
condițiile unui sistem politic democratic pentru democrația fără maturitatea
cetățenilor nu duce prea departe. Fiind o vulnerabilitate e întreținută de “amicii”
României ca parte a acțiunilor subversive.
În loc să fim încurajați să analizăm obiectiv și realist ce a făcut bine și
ce a făcut rău fiecare om pe care l-am ales ca președinte, pentru ca pornind de
la asta să construim mai departe, suntem stimulați fie să îl iubim, fie să îl
disprețuim, pentru ca astfel să fim într-o permanentă stare de tensiune
socială.
Realitatea este că am eșuat, că suntem o națiune de ratați. Mai existăm ca
stat doar pentru că suntem în Europa și NATO. Fără aceste integrări am fi ajuns
într-un război civil generalizat în sensul cel mai propriu.
Ura ca i-a ucis pe Ceaușești este aceeași care se manifestă și împotriva
foștilor președinți post-revoluționari. E o ură impotentă, incapabilă să
construiască ceva. Ea doar distruge crezând că asta rezolvă ceva.
Este ura celor care au fost orbiți în mod deliberat de către conducători și
apoi li s-a dat drumul în lume să-și exprime libertatea numai pentru a se
întoarce în genunchi înapoi. Orbii fac tot ce pot să-și demonstreze loialitatea
și așteaptă un strop de grijă, de afecțiune, de atenție. Care nu poate veni
pentru că nu a existat de la bun început, a fost doar demagogie. Adulții
infantilizați au fost abandonați de tătuc și nimic nu se poate face.
Cei care nu ne-am ratat în acest fel ne ratăm luptând cu morile de vânt în
încercarea de a schimba ceva din starea de fapt. Am ales să rămânem aici
dintr-un atașament, dintr-o asumare a identității, cultivate ele însele de o
educație naționalistă. Nici o istorie nu va consemna foștii posibili mari
filozofi, oameni de știință, medici, arhitecți, oameni de afaceri care ar fi
putut să aibă niște opere sau să producă ceva de impact, să contribuie la
cultura și economia României sau a omenirii și care și-au irosit energia și
resursele în cauze civice și politice fără nici o speranță, din disperarea de a
opri cu mâinile goale buldozerul comunismului.
Ici, colo sunt persoane sau chiar grupuri care încearcă să își vădă de
proiectul lor de viață, decuplați psihic de ce se întâmplă în jurul lor,
indiferenți la situația țării, sperând că cineva, sau măcar Dumnezeu, le va
rezolva pe toate. E o formă de escapism.
Nu e nici o problemă specială cu Președinții, cel puțin nu una mai mare
decât e cu cetățeanul mediu statistic român.
Dar rostul acestui text nu este unul demobilizator. E limpede că profilul
actualului președinte e cu totul altul, e clar că se încearcă și etichetarea sa
ca reprezentant al unor forțe “oculte” (deci “prezentând un caracter ezoteric
și care au ca obiect fenomene tainice, supranaturale inaccesibile cunoașterii
obișnuite” J ), e evident că destui dintre noi nu ține
seamă de asemen alegații disperate din partea celor cărora le fuge preșul de
sub picioare, e dincolo de orice îndoială că există un soi de război cu
persoanele care au ținut potențialul acestei țări sub papuc pentru beneficiile
lor materiale și refuză să se dea pe brazdă, și nu am nici o îndoială că el va
fi câștigat de cei pentru care statul e un instrument care prestează servicii
publice contra taxe de la cetățeni.
Jocul e câștigat pentru că 1) suntem integrați în niște structuri
suprastatale care au acest interes și 2) chiar dacă minoritari statistic, sunt
destui cetățeni care vor asta.
Unii vor spune că asta nu e democrație și procedural s-ar putea să aibă
ceva dreptate, dar pe fond nu au. Democrația funcțională e rezultatul unei
evoluții culturale, mai avem până acolo, iar noi am avut norocul și în același
timp neșansa (cum vrem să o luăm) să prindem astfel de vremuri.
Cine a avut ideea proiectului “Iohannis” la alegerile prezidențiale din 2014 a fost inspirat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu