Cine
dă drumul unui sistem politic democratic liberal ştie că pe votanţi nu îi
interesează ce l-a făcut posibil, vreo anume abordare liberală publică, orice
ar însemna asta, ci doar să se folosească de el. A cere cetăţenilor să nu
voteze conform interesului lor particular e nu doar nerealist, ci şi, cred,
imoral şi ipocrit.
Pentru
ca un astfel de sistem să reziste trebuie păstrate valorile care au făcut
posibilă apariţia sistemului public respectiv. Asta se face susţinând prin
investiţii la nivelul cauzelor, nu al efectelor. Să te milogeşti sau răţoieşti
să fie protejate efectele e o soluţie de criză, înaintea colapsului inevitabil.
Efectul
principal pe care vrem să-l păstrăm este echilibrul de putere. Nici masele de
votanţi, nici elitele politice, nici instituţiile religioase, nici cele
seculare ştiinţifice sau administrative nu trebuie susţinute necondiţionat. Mutăm
susţinerea dintr-o parte în alta când percepem că balanţa s-a înclinat prea mult.
Percepem corect dacă avem informaţiile corecte la dispoziţie. Unde există
echilibru de putere există libertate, spaţii libere în reţeaua socială în care
ne putem desfăşura propriile proiecte. Unde nu există suntem striviţi în numele
absolutizării unor valori.
Echilibrul
de putere într-o societate apare numai dacă există o cultură a autolimitării
personale. Nu orice, nu oricând şi nu oricum, dincolo de orice limite, nici
chiar în raport cu adversarii. Şi atunci nu vom abuza instinctiv de poziţia de
putere, nu vom crede că pot cunoaşte ca om vreun adevăr absolut pe care să-l
impui altora.
Tradiţia
autolimitării e fundamentul civilizaţiei europene. A susţine această tradiţie e
o formă conservatorism, iar a crea condiţiile politice pentru rezolvarea relativ
autonomă a problemelor fiecărui om în parte într-un fel care să-i susţină
libertatea şi demnitatea este marca bunăvoinţei politice. Fără conservatorism
binevoitor practicat pe scară socială mare nu avem temeiuri raţionale să credem
că cei cărora le dăm puterea prin vot nu vor face tot posibilul să o deturneze
spre alte scopuri. Să ne transforme în instrumente ale lor.
Oare
vom învăţa după şocurile politice din ultima vreme că întotdeauna se găseşte
cineva să vrea să dicteze, birocrat sau nebirocrat, credincios sau nu,
indiferent de sistemul politic adoptat ? Că în spatele oricărei funcţii publice
se poate ascunde agenda abuzivă a unei persoane ? Că puterea ia minţile
oricărui om şi corupe în mod inevitabil ? Că nu acele funcţii şi servicii
publice în sine sunt rele, ci dorinţa noastră de a vrea să primim bunăvoinţa
celuilalt, de a pretinde corectitudine altuia fără a-l controla ? Că doar noi
avem datoria să fim buni cu alţii, în timp ce alţii nu au datoria să fie buni
samarineni cu noi, pentru că doar voinţei mele îi pot cere legitim asta ? Că
trebuie să evaluăm şi să respingem ce ni se spune să facem când aşa rezultă din
gândirea şi valorile noastre, asumându-ne suferinţa eventualelor persecuţii şi
răzbunării până când acel om pierde puterea ? Că trebuie să creăm şi să
întreţinem permanent nişte instituţii care să facă aceste procese cât mai puţin
turbulente şi violente ? Că nu putem să ţinem democraţia liberală în viaţă fără
să vrem fiecare să fim mai buni, sau cel puţin să nu facem răul ? Că un efect
statistic social puternic al acestei voinţe personale nu poate apărea fără
nişte instituţii care ţin în viaţă moralitatea ? Că nici un om nu poate concepe
şi pune în practică cu succes o astfel de instituţie ? Că este inevitabil să de
raportăm la ceva care este în afara fiecăruia dintre noi ? Că libertatea e în
noi, dar nu vine de la noi ?
Dacă
totul vine de la noi şi proiectul politic de optimizare a vieţii publice a
eşuat vom pierde orice speranţă. Pierderea speranţei că istoria poate fi
proiectată raţional în urma recentelor evenimente politice e insuportabilă
celor neancoraţi în transcendent. Omul îndurerat care nu se bucură de durerea
lui ca de o oportunitate devine sclavul ei. Nu-şi mai aparţine. Va fi manipulat
permanent prin stimularea durerii, frustrărilor.
Acceptarea
durerii, nemulţumirii, eliberează. Acceptarea este o autolimitare, treapta
solidă pe care se poate construi mai departe.
E
atât de evident că viitorul este în mod esenţial deschis, că există o incertitudine
care nu poate fi modelată în nici un fel. E raţional sa facem planuri, ca nişte
unelte pentru a acţiona. E raţional să sperăm în progres ştiinţific şi tehnologic.
La fel de raţional e sa nu ne idolatrizăm propriile planuri şi să nu sperăm în
progres moral al omenirii. Orice evoluţie morală e doar personală.
Conservatorismul
binevoitor nu este o ideologie în competiţie cu altele de pe piaţa politică, ci
se află la un nivel mai fundamental, este temelia care face posibilă ridicare
restului construcţiei prin jocul social şi politic caracteristic unei societăţi
deschise.
Păstrarea
acestui mod de a gândi lumea şi omul este calea îngustă şi veche pentru a menţine
vie pe termen lung o democraţie liberală. Dar, fireşte, chiar şi ataşamentul
faţă de această tradiţie nu depinde numai de noi. Ne putem pierde minţile, cum
s-a întâmplat înaintea celui de al doilea război mondial. Câtă vreme le mai
avem cel puţin să facem tot ce ne stă în puteri.
