Conservatorismul binevoitor ca temelie a democraţiei liberale

Cine dă drumul unui sistem politic democratic liberal ştie că pe votanţi nu îi interesează ce l-a făcut posibil, vreo anume abordare liberală publică, orice ar însemna asta, ci doar să se folosească de el. A cere cetăţenilor să nu voteze conform interesului lor particular e nu doar nerealist, ci şi, cred, imoral şi ipocrit.

Pentru ca un astfel de sistem să reziste trebuie păstrate valorile care au făcut posibilă apariţia sistemului public respectiv. Asta se face susţinând prin investiţii la nivelul cauzelor, nu al efectelor. Să te milogeşti sau răţoieşti să fie protejate efectele e o soluţie de criză, înaintea colapsului inevitabil.

Efectul principal pe care vrem să-l păstrăm este echilibrul de putere. Nici masele de votanţi, nici elitele politice, nici instituţiile religioase, nici cele seculare ştiinţifice sau administrative nu trebuie susţinute necondiţionat. Mutăm susţinerea dintr-o parte în alta când percepem că balanţa s-a înclinat prea mult. Percepem corect dacă avem informaţiile corecte la dispoziţie. Unde există echilibru de putere există libertate, spaţii libere în reţeaua socială în care ne putem desfăşura propriile proiecte. Unde nu există suntem striviţi în numele absolutizării unor valori.

Echilibrul de putere într-o societate apare numai dacă există o cultură a autolimitării personale. Nu orice, nu oricând şi nu oricum, dincolo de orice limite, nici chiar în raport cu adversarii. Şi atunci nu vom abuza instinctiv de poziţia de putere, nu vom crede că pot cunoaşte ca om vreun adevăr absolut pe care să-l impui altora.

Tradiţia autolimitării e fundamentul civilizaţiei europene. A susţine această tradiţie e o formă conservatorism, iar a crea condiţiile politice pentru rezolvarea relativ autonomă a problemelor fiecărui om în parte într-un fel care să-i susţină libertatea şi demnitatea este marca bunăvoinţei politice. Fără conservatorism binevoitor practicat pe scară socială mare nu avem temeiuri raţionale să credem că cei cărora le dăm puterea prin vot nu vor face tot posibilul să o deturneze spre alte scopuri. Să ne transforme în instrumente ale lor.

Oare vom învăţa după şocurile politice din ultima vreme că întotdeauna se găseşte cineva să vrea să dicteze, birocrat sau nebirocrat, credincios sau nu, indiferent de sistemul politic adoptat ? Că în spatele oricărei funcţii publice se poate ascunde agenda abuzivă a unei persoane ? Că puterea ia minţile oricărui om şi corupe în mod inevitabil ? Că nu acele funcţii şi servicii publice în sine sunt rele, ci dorinţa noastră de a vrea să primim bunăvoinţa celuilalt, de a pretinde corectitudine altuia fără a-l controla ? Că doar noi avem datoria să fim buni cu alţii, în timp ce alţii nu au datoria să fie buni samarineni cu noi, pentru că doar voinţei mele îi pot cere legitim asta ? Că trebuie să evaluăm şi să respingem ce ni se spune să facem când aşa rezultă din gândirea şi valorile noastre, asumându-ne suferinţa eventualelor persecuţii şi răzbunării până când acel om pierde puterea ? Că trebuie să creăm şi să întreţinem permanent nişte instituţii care să facă aceste procese cât mai puţin turbulente şi violente ? Că nu putem să ţinem democraţia liberală în viaţă fără să vrem fiecare să fim mai buni, sau cel puţin să nu facem răul ? Că un efect statistic social puternic al acestei voinţe personale nu poate apărea fără nişte instituţii care ţin în viaţă moralitatea ? Că nici un om nu poate concepe şi pune în practică cu succes o astfel de instituţie ? Că este inevitabil să de raportăm la ceva care este în afara fiecăruia dintre noi ? Că libertatea e în noi, dar nu vine de la noi ?

Dacă totul vine de la noi şi proiectul politic de optimizare a vieţii publice a eşuat vom pierde orice speranţă. Pierderea speranţei că istoria poate fi proiectată raţional în urma recentelor evenimente politice e insuportabilă celor neancoraţi în transcendent. Omul îndurerat care nu se bucură de durerea lui ca de o oportunitate devine sclavul ei. Nu-şi mai aparţine. Va fi manipulat permanent prin stimularea durerii, frustrărilor.

Acceptarea durerii, nemulţumirii, eliberează. Acceptarea este o autolimitare, treapta solidă pe care se poate construi mai departe.

E atât de evident că viitorul este în mod esenţial deschis, că există o incertitudine care nu poate fi modelată în nici un fel. E raţional sa facem planuri, ca nişte unelte pentru a acţiona. E raţional să sperăm în progres ştiinţific şi tehnologic. La fel de raţional e sa nu ne idolatrizăm propriile planuri şi să nu sperăm în progres moral al omenirii. Orice evoluţie morală e doar personală.

Conservatorismul binevoitor nu este o ideologie în competiţie cu altele de pe piaţa politică, ci se află la un nivel mai fundamental, este temelia care face posibilă ridicare restului construcţiei prin jocul social şi politic caracteristic unei societăţi deschise.

Păstrarea acestui mod de a gândi lumea şi omul este calea îngustă şi veche pentru a menţine vie pe termen lung o democraţie liberală. Dar, fireşte, chiar şi ataşamentul faţă de această tradiţie nu depinde numai de noi. Ne putem pierde minţile, cum s-a întâmplat înaintea celui de al doilea război mondial. Câtă vreme le mai avem cel puţin să facem tot ce ne stă în puteri.