Bugetul cercetării trebuie să crească doar simultan cu standardele de implementare a proiectelor

România și-a asumat creșterea bugetului cercetării în termeni procentuali și există o presiune firească și din partea comunității cercetătorilor în acest sens.

Modalitatea cea mai eficientă, standard pe plan internațional, este partiționarea între o finanțare de bază și o finanțare prin competiție de proiecte. Finanțarea prin competiție de proiecte asigură eficiența cheltuirii resurselor, iar cea de bază întreținerea infrastructurilor majore și o stabilitatea minimală a resursei umane.

Arta managementului la scară mare este distribuția potrivită între cele două căi de finanțare. Comodă și ineficientă ar fi exclusiv finanțarea directă, fără competiție. Generatoare de foarte mult stres și instabilitate, dar local eficientă e finanțarea prin competiție.

În acest text vreau să evidențiez faptul că o creștere a finanțării pe bază de competiție nu poate avea succes decât dacă e însoțită de măsuri pentru buna implementare a proiectelor.

A existat în România o vreme în care unii cercetători raportau activități în n contracte prin care depășeau 24 de ore pe zi de lucru. Pentru a controla fenomenul managerii de programe ca UEFISCDI au cerut raportarea procentului din normă la fiecare contract on-line pentru fiecare persoană plătită nominal și asociat CNP-ului. Când cineva sare de 100% devine vizibil pentru monitorii de proiect în bazele de date.

Ce nu poate limita deocamdată administratorul de program este pontarea nereală a persoanelor. Tot ce se cere e audit financiar, nu de fond, adică legând resursele cu persoanele și rezultatele. Un audit de fond e foarte costisitor. Comisia Europeană prin sondaj face și audituri de fond.

Mingea e în curtea instituțiilor contractante. Dacă vor sau nu vor să ridice standardele de management al proiectelor. Nu se poate cere administratorilor de programe să facă totul.

La un flux mic de proiecte cum e acum deranjul organizațional e prea mare, dar în condițile reveniriii la fluxul din 2007-2010 și chiar mai intens, așa cum statul și-a asumat obligația și cercetătorii o doresc, ar trebui să fie o prioritate.

Unul din argumentele scăderii bugetelor pentru cercetare în contextul crizei economice a și fost că cercetarea e o gaură neagră, că nu produce mai nimic. Albirea găurii nu se poate face decât la scara instituțiilor, nu prin inițiativele fiecărui grup de cercetători în parte.

În acest moment standardele de implementare a proiectelor sunt la latitudinea fiecărui microgrup în parte în cadrul unei instituții și al fiecărei instituții în parte în cadrul sistemului.

O problemă majoră în universități este heterogenitatea prea mare a resursei umane și a standardelor de lucru între unități funcționale ale aceleiași instituții.

Ca să ții standardele sus lucrând cu un student doctoran sau cu o echipă dificultatea majoră, când ai resursel din proiecte e motivarea. Permanent există comparații - dar ceilalți uite cum fac, și obțin aceleași diplome / aceiași bani, etc.

Comisia Europeană cere rapoarte lunare de activitate cumulative la pontări care presupun rapoarte individuale cu care să le construiești. E un standard obișnuit în orice proiecte serioase. Nu este funcțional, generalizat, în nici o organizație cu misiune de cercetare din România pe care o cunosc.

Lucrănd cu institute românești unde standardele sunt mai joase am auzit adesea afirmații de genul "lucrăm cu voi nu pentru bani, ci pentru că se face știință". Adică pentru că ies niște publicații necesare, sau măcar e perspectiva să iasă. Asta în timp ce grosul banilor vine fără a face știință.

Soluția pentru sistem nu poate fi decât de la nivel de minister. Soluția organizațională nu poate fi decât top-down, politici de la vârful instituțiilor către bază. Soluția la bază e să fii motivat de valori, nu doar de bani. Dacă noi cei care am lucrat opt ani ca să obținem o diplomă de doctor care acum se obține în trei am sta să ne gândim la proporționalitatea eforturilor atunci n-am mai face nimic.

Nu hârtiile și banii contează, spunem, ci cunoașterea și să faci serios ce faci. Lucru cu care nu e de acord toată lumea, de unde situația de fapt.

Despre știința respectuoasă

Stiința respectuoasă își cunoaște limitele și le spune și altora.

Limitele cunoașterii științifice sunt multe. În primul rând sunt limite ale felului cum măsurăm ce măsurăm. Uneori putem ști care e incertitudinea asociată măsurătorii, alteori nici această incertitudine nu e prea clară. Oamenii de ștință se străduiesc să precizeze incertitudinea, dar în domenii de mare complexitate ca biologia, ecologia, științele socio-umane nu reușesc mereu. Și se acceptă ceea ce pot face pentru că nu există altceva mai bun deocamdată. În al doilea rând sunt limite legate de faptul dacă am măsurat tot ce trebuie. Uneori trebuie să renunțăm la anumite feluri de măsurători pentru că nu avem destule resurse, alteori pur și simplu nu știm sigur tot ce trebuie măsurat. Folosind ce am măsurat cum am putut construim niște modele. Al treilea fel de limite e legat de aceste modele. Ele pot fi și sunt foarte diverse. În științele care se ocupă cu procese relativ mai simple ca fizica și chimia modele sunt mai puțin diverse, iar oamenii mai caută teorii unitare. În științele care se ocupă cu procese tot mai complicate ca biologia, economia, modelele devin tot mai diverse, până la punctul în care speranța că poate exista o teorie unitară cu bază empirică e abandonată complet.

Un om de știință știe că discuția din paragraful de mai sus e ea însăși o simplificare, că în realitate dificultățile cu care se confruntă știința sunt mult mai multe și mai diverse. Fiecare tip de limită poată să fie detaliat, și apar și probleme legate de relațiile dintre cele trei feluri de limite.

Cu toate acestea știința are multe succese. Ce face ne permite să citim acest text pe un ecran  de exemplu, și multe altele pe care le știm cu toții. Știința este foarte puternică.

Și cu toate acestea tindem să îi ascundem limitele. De obicei un om puternic nu simte nevoia să facă asta. Care ar fi motivația ?

Când cineva ascunde limitele față de alți oameni de știință este dintr-o competiție pentru resurse. Construiești un model sau o teorie într-un mod netransparent, pentru ca alții să nu poată porni cu ușurință de la ceea ce ai făcut tu. Această competiție există atât din orgoliul oamenilor de știință, cât și din interesele celor care finanțează producerea cunoașterii științifice, interese economice și militare. Cunoașterea științifică e în principiu universală, dar până ajunge așa există o etapă de monopol și oligopol asupra ei.

Când cineva ascunde limitele față de oamenii care nu se pricep la știință e vorba fie de gândul că oamenii trebuie să cunoască doar rezultatele, nu și cum au fost ele , fie dorința deliberată de a păcăli oamenii printr-o popularizare lipsită de discernământ.

Primul caz este ilustrat de programul iluminist de educare a oamenilor. Folosim cunoștințele științifice cum folosim obiecte cumpărate de la magazin, aparate despre care nu știm cum au fost produse. Totuși aparatele vin cu o garanție și un instructaj de folosire: cum să nu te curentezi, ce să nu înghiți, și altele. Programul iluminist nu a livrat până acum și aceste servicii.

Al doilea caz apare când urmărim interese economice sau legate de puterea politică folosind instrumental niște rezultate ale unor teorii științifice. Nu poți face asta decât dacă toți oamenii acceptă ca adevăruri tari, indiscutabile, acele rezultate, adică doar atunci când tratăm adevărurile științifice ca pe un fel de pseudo-dogme.

Iluminarea prin știință a oamenilor e cu adevărat folositoare dacă le sunt livrate alături de cunoștințe în școli și instrucțiunile de utilizare a științei, iar acest efort național și global nu riscă să ducă la auto-distrugere numai când nu are mize politicianiste, ci este doar în interesul oamenilor, adică are un rost politic autentic: întărește comunitatea și ne permite să ne dezvoltăm. Știința respectuoasă nu poate decât să ne fie de folos.

Aș vrea să închei punând știința într-un context mai larg. Este relevant pentru că de multe ori știința nu devine nerespectuoasă singură, ci pentru că pornind de la ea se ajunge la niște generalizări filosofice de nesusținut, cum a fost și materialismul dialectic. Când o astfel de pseudo-teorie filosofică devine un instrument pentru puterea politică s-ar putea ca știința să devină nerespectuoasă nu din interes, ci de frică, din lașitate.

Este legitim să căutăm structuri generale pornind de la cunoașterea științifică. Cu asta se ocupă între altele filosofia. Aceste structuri generale ale lumii și rațiunii există, dar deoarece noi folosim pentru a le găsi materia primă care vine din știință ce știm noi despre ele va avea limite inevitabile. Ce știm filosofic se va schimba în timp, odată cu teoriile științifice. Și se schimbă.

O filosofie respectuoasă știe care îi sunt limitele asta și le spune și altora. Poate că nu a fost atât de evident care a fost situația până în secolul trecut, dar astăzi e un loc comun între filosofi. Filosofia cu speranțe de științificitate are propria ei evoluție.

În acest context, ce vede un om de știință ?

Daca se uită dinspre fapte, măsurători, către structurile generale din teoriile filosofice vede că nu știe mai nimic.

Daca a ajuns să înțeleagă, depășindu-și situația de a fi doar om de știință, structurile rațiunii și ale lumii, i se pare ca vede ceva sigur. Dar acel ceva structureaza chiar si lumea sa emiprică și a gandirii sale. Nu deține propriuzis această cunoaștere, nu o are în proprietate, ea un mod de a vorbi despre cum e structurată ființa lumii. Dacă are o bună cunoaștere cu privire la toate modelele intermediare dintre fapte și teorile de maximă generalitate,  diversitatea și slaba lor coerență îl uimesc și poate chiar înspăimântă. E cunoaștere acolo, dar și semn de neputință în același timp.

Ce ști despre ființă și rațiune nu e al tău, ce e al tău e inevitabil precar, iar peste toate astea lumea exterioară vine mereu cu ceva nou, cu noi fapte de observație, cu noi fenomene, generând instabilitatea relativă a cunoașterii umane mai larg sau mai îngust specializate, de mijloc.

Cum poți fi mândru într-o astfel de situație ? Un om de știință serios nu se poate mândri cu ce face. Cel puțin atâta vreme cât îl intereseaza cunoașterea, nu recompensa socială, mica putere față de semeni câștigată cu folositoarele, dar precarele sale rezultate.

Un om de știință serios e mai degrabă respectuos cu cei care au nevoie de el.