Când ai înțeles că ceva nu este
bine în societatea în care trăiești simți nevoia să acționezi. Intelectualii
simt această nevoie poate mai mult decât oamenii cu alte ocupații, vor să contribuie
activ la binele cetății lor. Cum o
pot face fără să smintească pe alții, fără înverșunare, fără radicalism ?
Și cum pot să nu sufere când sunt calomniați, agresați de cei cărora le lezează
interesele ilegitime ? Și cum pot să nu se întristeze când eforturile lor
par zadarnice ?
Tristețea sau pesimismul intelectualilor are la rădăcină înțelegerea unor
lucruri și procese din dorința de a cunoaște, motivată mai întâi de
curiozitate, uneori împachetată în justificări relevante social.
Această stiință de carte singură îi face asemenea unui pește pe uscat. Nu au mijloace de a se mișca, se zbat, acționează civic fără
succes, de unde tristețea, iar mai târziu pesimismul.
Mintea care înțelege starea lumii are nevoie de altceva. Dacă nu știe ce anume
cade în patimi, în lumi mici ca niște inchisori, turnurile de fildeș, unde
imobilitatea nu mai e evidentă, sau pur si simplu renunță la modul de a trăi
prin cunoaștere, se apucă de altele, afaceri, politică. Mintea care știe ce are
nevoie se imersează într-un mediu dens ca apa, care o poate susține. Acest
mediu dens este harul.
Pestele pe uscat nu se poate înălța. Trebuie să vină apa peste el. Când harul
vine curiozitatea dispare, motivația efortului de cunoaștere e numai
responsabilitatea. Tristețea devine îndurerare, si e compensată de bucurie - de
a fi mobil, firesc, viu. Mintea vede limpede, ochii ființei nu mai sunt uscați.
Eficiența acțiunii civice crește, pentru că există discernământ.
Harul vine numai când intelegi că intreaga cunoaștere a ta nu valorează
nimic in sine, iar ideea de merit că ai produs ceva dispare, rămâne un simplu
instrument organizațional, de utilizare locală, un fir de nisip pe țărmul
uscat.
Fără har cele înalte îți par rarefiate, în timp ce concretul, densul s-ar
găsi lume. În realitate situația e invers: în lume este un deficit de
existență, iar cele înalte sunt mai consistente, mai pline de ființă. Copilăria
gândirii are nevoie de curiozitate și merit, maturitatea ei le privește ca pe
ce sunt, trepte rămase în urmă.
Dacă nu vor să smintească pe alții prin înverșunare și radicalism,
intelectualii au nevoie de har. Ca să nu sufere când sunt calomniați, agresați
de cei cărora le lezează interesele ilegitime, tot harul le este de ajutor. El
face ca sentimentele, emoțiile să devină secundare.
Cauzele publice se apără cu folos pe bază de decizii, nu de sentimente. Discerni
ce e bine, ce poate fi făcut, decizi ce vrei și ce e rațional să faci ca să
atingi ce vrei. Sentimentele, emoțiile, trebuie ținute în frâu în viața
publică. Faptul au fost cândva sau sunt încă mai sunt motivații personale nu e
de arătat altora. Lucrezi pentru ceilalți, nu pentru tine.
Ce contează e rezultatul obținut cu detașare de cele lumești, dar cu
atașare de cele dumnezeiești. Un rezultat obținut tulburând face mai mult rău
decât bine. E important să ajungi la el într-un fel folositor, iar când nu se
poate e mai bine să renunți la calea aleasă. Nu i-a sosit vremea, poate, sau calea
trebuie să fie alta.