Despre folosul harului în viața civică a intelectualilor

Când ai înțeles că ceva nu este bine în societatea în care trăiești simți nevoia să acționezi. Intelectualii simt această nevoie poate mai mult decât oamenii cu alte ocupații, vor să contribuie activ la binele cetății lor. Cum o pot face fără să smintească pe alții, fără înverșunare, fără radicalism ? Și cum pot să nu sufere când sunt calomniați, agresați de cei cărora le lezează interesele ilegitime ? Și cum pot să nu se întristeze când eforturile lor par zadarnice ?

Tristețea sau pesimismul intelectualilor are la rădăcină înțelegerea unor lucruri și procese din dorința de a cunoaște, motivată mai întâi de curiozitate, uneori împachetată în justificări relevante social.

Această stiință de carte singură îi face asemenea unui pește pe uscat. Nu au mijloace de a se mișca, se zbat, acționează civic fără succes, de unde tristețea, iar mai târziu pesimismul.

Mintea care înțelege starea lumii are nevoie de altceva. Dacă nu știe ce anume cade în patimi, în lumi mici ca niște inchisori, turnurile de fildeș, unde imobilitatea nu mai e evidentă, sau pur si simplu renunță la modul de a trăi prin cunoaștere, se apucă de altele, afaceri, politică. Mintea care știe ce are nevoie se imersează într-un mediu dens ca apa, care o poate susține. Acest mediu dens este harul.

Pestele pe uscat nu se poate înălța. Trebuie să vină apa peste el. Când harul vine curiozitatea dispare, motivația efortului de cunoaștere e numai responsabilitatea. Tristețea devine îndurerare, si e compensată de bucurie - de a fi mobil, firesc, viu. Mintea vede limpede, ochii ființei nu mai sunt uscați. Eficiența acțiunii civice crește, pentru că există discernământ.

Harul vine numai când intelegi că intreaga cunoaștere a ta nu valorează nimic in sine, iar ideea de merit că ai produs ceva dispare, rămâne un simplu instrument organizațional, de utilizare locală, un fir de nisip pe țărmul uscat.

Fără har cele înalte îți par rarefiate, în timp ce concretul, densul s-ar găsi lume. În realitate situația e invers: în lume este un deficit de existență, iar cele înalte sunt mai consistente, mai pline de ființă. Copilăria gândirii are nevoie de curiozitate și merit, maturitatea ei le privește ca pe ce sunt, trepte rămase în urmă.

Dacă nu vor să smintească pe alții prin înverșunare și radicalism, intelectualii au nevoie de har. Ca să nu sufere când sunt calomniați, agresați de cei cărora le lezează interesele ilegitime, tot harul le este de ajutor. El face ca sentimentele, emoțiile să devină secundare.

Cauzele publice se apără cu folos pe bază de decizii, nu de sentimente. Discerni ce e bine, ce poate fi făcut, decizi ce vrei și ce e rațional să faci ca să atingi ce vrei. Sentimentele, emoțiile, trebuie ținute în frâu în viața publică. Faptul au fost cândva sau sunt încă mai sunt motivații personale nu e de arătat altora. Lucrezi pentru ceilalți, nu pentru tine.

Ce contează e rezultatul obținut cu detașare de cele lumești, dar cu atașare de cele dumnezeiești. Un rezultat obținut tulburând face mai mult rău decât bine. E important să ajungi la el într-un fel folositor, iar când nu se poate e mai bine să renunți la calea aleasă. Nu i-a sosit vremea, poate, sau calea trebuie să fie alta.

Delirul instituționalizat al PSD, cauzele și reacția potrivită

PSD a decis că există marțieni și toți fanii lui au fost de acord. De ce ? Pentru că unii cred asta, iar altora le convine.

Totul s-a petrecut în centrul energetic de la Băile Herculane. Persoane informate au spus că votul a tranșat între două formulări posibile : statul perpendicular și statul paralel. Liderii au preferat să fie paralel pentru că numai acesta e și ocult. Inițiații știu că dacă era perpendicular nu mai putea fi și ocult - ceea ar fi ridicat probleme în relația triunghiulară cu Ceahlăul și Bucegii, priviți de sus.

Pregătind terenul, departamentul ALDE al PSD propusese deja includerea provocărilor legate de "statul paralel, statul ocult" în forma revizuită a Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă. La următoare sesiune a ONU existența sa va fi asumată de toată planeta. Salvador Dali lucrează la noul logo al acestei organizații – lupul dacic ispitind pe Sf. Antonie.

Acestea sunt faptele. Care sunt cauzele lor și care este reacția potrivită ?

Cauza formală, planul, e prostirea proștilor și stupefierea celor care cred că există vreun scrupul. Când toți vor fi cu gura căscată li se va extrage portofelul din buzunar în mod generos, pentru binele național.

Prostirea cuplează la valorile religioase ale românilor: cine crede în lumea de dincolo, e lacom și orgolios va înghiți gogoașa statului paralel. Are loc o regresie de la creștinism la o idolatrie latentă, tribală. Vechiul sincretism evoluează în unul nou, politico-religios.

Stupefierea cuplează la raționalismul și moralitatea declarată a majorității oponenților sinceri. Ei cred că nu e frumos să lovești sub centură și nu o vor face niciodată, mulțumindu-se să încaseze și să minuneze că se poate întâmpla.

Cauza materială, cărămizile cu care s-a construit casa groazei, sunt cetățenii frustrați ai României. Integrarea în Uniunea European și competiția din țară le-a pus oglinda în față. Unii nu au bani câți ar vrea, alții nu au educație, alții sunt deprofesionalizați în raport cu ce văd la colegii europeni. Cu toții vor să compenseze aceste lipsuri printr-un exercițiu obscen de putere. Pentru asta orice este bun ca justificare: marțieni, inorogi, sau state paralele și oculte.

Cauza eficientă, constructorii, sunt liderii grupului aflat la putere și consultanții care le livrează strategii de acțiune. România e o halcă de carne care trebuie tocată și făcută chiftele. Nu mai e nevoie de identitate a cetățenilor și agora, e nevoie de o unitate magică, omul să fie o celulă a familiei, familia o celulă a societății, iar societatea să fie a lor. Durerea inițială se crede va fi uitată când masa puterii va fi așezată frumos și fiecare va primi câte ceva, dacă e cuminte și se supune ritualurilor instituite.

Cauza finală, scopul, este controlul total asupra României. Cei care au negociat căderea lui Ceaușescu și continuatorii lor direcți au pierdut treptat controlul total. Cancerul a fost destructurat, dar celulele încă sunt în corp. Urmăreau viețile celorlalți, acum au ajuns în postura de urmăriți. Au pierdut controlul pentru că joacă dublu: cu un ochi sunt la slănina banilor europeni, cu altul la făina puterii rusești. Cine i-au girat le-au retras girul. Cetățenii le simt slăbiciunea și nu-i mai tratează de stăpâni pe ei, “supremii”, ceea ce nu le convine.

Reacția potrivită

Oamenii care au dus la instituționalizarea delirului în România sunt de patru feluri : cei care cred, cei care sunt cinici, cei care se simt jenați și cei care au pus-o la cale. Unii trebuie atrași, alții trebuie izolați.

Cei care cred în state perpendiculare sunt irecuperabili. Se vor târî mereu după cine îi minte cum le place. Nu putem decât să facem noile generații să nu alimenteze acest electorat investind masiv în educație: 10%  din PIB în dauna ajutoarelor sociale și a altor capitole din buget.

Cei care sunt cinici sunt deturnabili. Trebuie ajutați să-și trădeze liderii actuali și să urmeze noii câștigători. Nu trebuie să perceapă schimbarea puterii ca pe o amenințare, pentru a trăda mai ușor. Tirul trebuie focalizat pe lideri, nu pe ofițerii de rang inferior.

Cei care se simt jenați sunt recuperabili. Sunt membrii sau simpatizanții de stânga rezonabili cărora nu le vine să creadă că PRM a canibalizat din interior PSD și a preluat puterea în România. Trebuie încurajați să creeze o stângă onorabilă, europeană, spălată, parfumată.

Cei care au pus totul la cale sunt irecuperabili. Dacă fac și ceva bun, trebuie spus că nu fac, dacă există rezultate, trebuie trecut cu vederea. Ambalarea în gol a mașinii nu folosește la nimic.

Raționaliștii și moralii din opoziție trebuie să se trezească la realitate. Dacă gălețile de apă rece de anul acesta turnate în cap de putere nu le-au fost de ajuns, vor urma șuturi.

                                                                                                                          

Respingem falsul patriotism al acestor impostori și afirmăm patriotismul nostru. Important e să faci ceva folositor țării tale: să lucrezi, să produci, să oferi. Steagul și onoarea României în lume sunt la cei care fac asta. Dacă nu vor, să vrea.

Cine este cel mai bun duhovnic ? Note de lectură la volumul “Primul duhovnic, prima spovedanie”

Recent a apărut o carte în care unsprezece oameni vorbesc despre împrejurările formării relaţiei cu primul lor duhovnic [1]. Cititorul, în postură de catehumen, aude o spovedanie publică de felul celor din creştinismul primar.

O primă linie de înţelegere a celor auzite ar putea fi legată de momentul începerii relaţiei cu duhovnicul în viaţa personală. Sunt două de feluri de întâlniri cu primul duhovnic: unele care nu sunt percepute ca întâlniri decisive şi unele care marchează vieţi. Cele care marchează vieţi sunt ale persoanelor (re)convertite târziu. Cele care nu au nimic special sunt ale celor aşezaţi în rost de la bun început, din copilărie.

Convertirea întârziaţilor pare a avea loc ca o ispitire printr-o preocupare deja existentă urmată de deturnare a efectului potenţial dăunător al ispitei către ceva folositor - schimbarea modului de viaţă. Deturnarea apare pe un fond de criză personală, sau ca din întâmplare. Crizele personale apar când omul nu mai găseşte repere. În această situaţie reperul însuşi ne găseşte, dacă vrea asta, folosindu-se de cele la care suntem atenţi în starea în care ne aflăm.

A doua linie, poate, din care putem trage învăţăminte este dată de complexitatea vieţii celui care ne povesteşte ce s-a întâmplat. Fiecare mărturisitor decupează lumea şi ne-o prezintă prin cunoştinţele pe care le are.

Omul alcătuit simplu şi credincios e asemenea tăişului dintr-un oţel bine ascuţit, taie simplu, înaintează simplu. El doar îşi vede de drum într-un rost cu care e obişnuit, într-o rânduială. Nu caută nimic, nu e frământat, doar face ce are de făcut folosind darurile primite. Astfel de oameni sunt mai degrabă rari. Pentru ei duhovnicii sunt un fel de prieteni.

Omul care şi-a dezvoltat eul prin gândire poartă zgura propriilor reprezentări asupra lumii. El tinde să tulbure lumea cu care intră în contact. Strategia de ajutare a sa de către duhovnic pare a fi încorporarea într-un mediu rarefiat, care nu generează reacţii şi contrareacţii, perceput de ucenic ca blândeţe şi bunăvoinţă.

Omul care are talent artistic s-ar părea că suferă îndeosebi de trufie. Trufia e foc, arde tot ce are în jur, asemenea unui oţel încins. Strategia de îmblânzire a sa e prin răcire a celor lumeşti. Duhovnicul îi creează nevoia de a afla părerea sa avizată, până când arta devine “o formă de rugăciune”. Proiectele artistice devin un mijloc de mântuire, nu de afirmare de sine.

Omul care şi-a asumat o misiune duhovnicească nu se poate desprinde de misiunea lui, nu poate să nu proiecteze şi să cizeleze ce ne spune public, atent la efecte. Tendinţa unui astfel de om e să relativizeze ideea de duhovnic adevărat, şi chiar de primă spovedanie. Dacă e călugăr afirmă explicit că  nu vede mulţi duhovnici adevăraţi, pentru a nu lăuda, şi vorbeşte puţin.

Viaţa complicată de gândire, vocaţie artistică sau misiune spirituală intensă publică căpăta o simplitate dată de coerenţă numai printr-un efort continuu. E nevoie de suferinţă pentru a căpăta simplitate. Viaţa va fi probabil mereu mai grea, mai frământată interior, decât a celor aşezaţi în rânduială de la bun început.

Un al treilea fir roşu al cărţii ar putea fi răspunsul la întrebarea ce este un duhovnic bun.

Se pot formula mai multe ipoteze:

·         Cu cât duhovnicul e mai înduhovnicit, cu cât imită mai bine pe Hristos, cu atât e calificat de ucenici ca fiind duhovnic mai bun. Cel mai bun duhovnic adevărat e un sfânt. Dificultatea acestei formule ţine de faptul că sfinţii ştiu că ei nu sunt duhovnici adevăraţi;

·         Cu cât e mai delicat cu sufletului omului, cu cât nu îl bruschează, cu atât e calificat ca fiind duhovnic mai bun. Duhovnicul potrivit e cel care nu te respinge, ci te acceptă. Cel mai bun duhovnic e un fin psiholog. Un astfel de răspuns este foarte relevant pentru succesul în primele etape ale urcuşului duhovnicesc al ucenicului.

·         Cu cât duhovnicul te aduce mai mult în starea de rugăciune, cu atât e mai bun. (“E mult mai propriu ca un părinte să te aducă în starea de rugăciune decât să-ţi explice ce e aceea o rugăciune.”). Cel mai bun duhovnic e un avva. Acest răspuns e relevant pentru etapele mai avansate.

În funcţie de starea persoanei şi de istoria sa criteriile folosite vor fi probabil altele. Etapele nu pot fi sărite. Opţiunea teologilor academici şi a monahilor de a relativiza chestiunea, sau chiar de a o respinge, are destul de bune temeiuri.

Diverse sunt şi multe alte percepţii şi elemente din stilul de lucru al ucenicilor:

·         Fixarea rapidă în înţelesuri e o piatră de poticnire pentru acei oameni cu multe cunoştinţe discursive, predispuşi la analiză critică. Zgomotul întrebărilor ascunde liniştea necesară auzirii răspunsului. Pentru oamenii tăcerii stabilirea fără multe argumente a înţelesului este asemenea gustării unei felii de pâine şi câtorva măsline când vine vremea mesei, îndestulează.

·         Cel convertit târziu pare să fie un lucrător mai activ, pentru că el vrea să recupereze. Cel care nu şi-a pus problema convertirii e un lucrător aşezat, nevăzut, şi de aceea mai puţin ispitit de mândrie.

·         Cel convertit târziu ajunge mai greu la iertarea de sine, rădăcinile orgoliului se smulg greu. De aici cuvinte ferme cu privire la fapte propriul trecut - despre care cel credincios din rânduiala copilăriei ar vorbi cu autoironie şi blândeţe.

·         Cei convertiţi târziu tind să nege sau subordoneze altor ţeluri importanţa fostelor proiecte, în timp ce oamenii trăiţi în tradiţie văd viaţa proprie într-o curgere lină care uneşte generaţiile.

Cartea ne pune în faţa provocării de a trece peste clişee şi aşteptări formate prin citirea literaturii duhovniceşti standard. Acesta nu e un lucru uşor.

Cel mai mare număr de ocurenţe ale cuvântului rugăciune raportat la numărul de pagini ale contribuţiei apare într-un text scurt al unui om care a făcut închisoare pentru credinţa sa. Simplitatea se câştigă accelerat prin suferinţă.

Să ne folosim de această carte şi să le fim recunoscători celor care au făcut-o posibilă.

Cel mai bun duhovnic este, am auzit de la cineva, cel pe care îl ai. Dacă nu îl avem, să ni-l dorim.

Notă

[1] Vasileanu M. (editor), 2017, Primul duhovnic, prima spovedanie, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, http://www.librariasophia.ro/carti-Primul-duhovnic-prima-spovedanie-Vasileanu-Marius-so-16249.html