În memoria domnului Zsolt Torok

Zilele trecute a murit alpinistul Zsolt Torok într-o tură solo în Făgărași. Nu există civilizare a omului fără munți. Dacă geografic nu-i ai, îi ridici. Orice construcție mai înaltă dintr-o țară sau un oraș simbolizează un munte.

Omul are nevoie de diferențe de scară perceptibile vizual care să arate limpede ce este sus și ce este jos.. Omul civilizat are o natură ierarhică, pentru el ceva este mai mare, superior, altceva este mai mic, inferior. Între sus și jos există niște trepte care pot fi urcate și merită să o faci. Viața care merită să fie trăită este în urcare. A educa înseamnă să înveți pe cineva arta urcării munților.

Ascensiunea poate avea loc și fără să o iei la picior pe muntele natural. Îți alegi un model de om, un ideal, și te pui pe treabă. Nu lenevești în consum repetitiv căutând obsesiv plăcerea, nu devii o ființă plată. Alpinismul este una dintre alegerile posibile ca să urci munții. Un alpinist simbolizează autocontrolul, pacea interioră, puterea. Un alpinist este un antreprenor, un om pe picioarele lui, creativ, independent.

Nici un om care nu urcă un munte nu poate fi mulțumit, se va umple treptat de ură și resentiment. Va deveni un impostor, un apărător verbal al valorilor bune fără să facă nimic concret, un dușman al celor care fac efort și crează ceva. Va vrea să ia toate resurselor celor care vor să se înalțe ca să le consume pentru plăcerile sale meschine, egoiste. Va pretinde că face asta în numele „dreptății” plate, orizontale, a egalizării în nimic, în vid existențial. Va pretinde că a zăcea confortabil în plăceri pe munca altoria e un drept al omului. La moartea cuiva care urcă munți îl va vorbi de rău : “câte plăceri n-aș fi avut eu dacă nu se cheltuiau bani pentru a urca un munte, câte slugi la cheremul meu n-aș fi avut dacă unii nu acționau liber pentru idealurile lor.”. Iar când toți oamenii civilizați vor aplauda și admira succesul atingerii unui vârf paraziții vor fi și ei, hop, în fața oamenilor, asociindu-și imaginea ca să se înalțe pe ei, pentru că nimic din ce poate fi jefuit nu trebuie scăpat.

Alpinismul este despre cei cei care aleg liber să urce și se mobilizează în acest sens. Alpinismul este despre generozitatea de a dărui din victoria ta celorlalți. Are propria sa elită, pe cei mai buni dintre noi. Domnul Zsolt Torok este în această elită, ne-a oferit un model demn de urmat, ne-a învățat arta ascensiunii.

Domnul Zsolt Torok și-a iubit țara, România. Să ne-o iubim și noi, adică să fim liberi, puși pe treabă, în urcuș către cele aflate mai sus decât unde ne aflăm. Să ținem vii comunități puternice ale celor care vor să urce și se străduiesc să o facă, între care cele ale alpiniștilor și cățărătorilor sunt printre cele mai importante în orice țară civilizată. Dumnezeu să îl odihnească.

Extazul în fața monstruozității

În acest text propun o perspectivă de interpretare a reacțiilor sociale din ultimele zile, iar apoi sugerez consecințe asupra modului cum s-ar putea schimba țara noastră în bine.

La sfârșitul cărții sale “Scrisori despre logica lui Hermes” Constantin Noica spune: “Dar individual-generalul reprezintă, în inerția lumii și a gândului, tocmai acel individual care a intrat în accelerație (ca exemplarul privilegiat al lui Darwin). Cine nu este în accelerație nu este – la lucruri, la oameni, ca și la gânduri. Sau “este” în proasta ontologie a inerției, pentru care s-au scris acum mai multe logici decât avea nevoie cultura omului.” Extazul în fața monstruozității manifestat ca delimitare violentă a persoanei de ceea ce califică drept monstruos este o formă de manifestare a proastei ontologii.

Monstruosul poate fi negativ valoric, dar și pozitiv. Cine protestează vehement în fața răului neînțelegând că principial ar putea oricând să îl facă se va manifesta în oglindă, de exemplu, în fața unei inteligențe monstruoase. Se va regrupa, va refuza să accepte că joacă în aceeași ligă omenească, va construi o bulă fictivă confortabilă psihic. Acest comportament este tipic mentalității comuniste, egalitariste, stângiste și, pe planul teoretizării, unei proaste doctrine a dreptății.

Cultivarea publică a extazului în fața monstruozității împiedică adevărata compasiune, responsabilă, perenă, manifestată prin fapte sistematice, organizate, eficiente, dar și capacitatea de admira persoanele care se manifestă superior nouă.

O societate care cultivă extazul în fața monstruozității sub forma isteriilor naționale în fața răului și a osanalelor naționale în fața geniilor este incapabilă de evoluție, nu se poate transforma în altceva decât este: o icoană vie a mediocrității instituționalizate.

Dacă vrem altceva trebuie lucrat la instituționalizarea idelurilor negative și pozitive ca tangibile, dar primele de neurmat, iar celelalte de urmat. Atitudinea corectă a mediocrului, adică a oricăruia dintre cei mai mulți dintre noi, este următoarea: și eu aș putea fi un criminal, dar nu voi fi niciodată, pentru că nu vreau, și deși înțeleg posibilitatea căderii, nu încurajez pe cei care au făcut-o să o mai facă. Și eu aș m-aș putea manifesta ca un om de elită, cu mari merite într-un domeniu, dar chiar dacă nu o voi face efectiv niciodată, din varii motive, admir și susțin pe cei care au ajuns să facă asta, pentru că, iată, sunt frate cu el, el e asemenea mie. Diferența există, nu ne tragem de șireturi, dar nu are o natură esențială. E o diferență dată de stadiile, de treptele pe care ne aflăm, dar nu jucăm pe scări diferite.

Societățile în care acest mod de a gândi e dominant, e mainstream, sunt cele ale lumii civilizate. Toți oamenii sunt la la fel în ceea ce au mai profund, o imagine locală a generalului om, dar toți sunt și diferiți și ierahizabili în privința determinațiilor prin care diferă. Acest mod de a gândi reflectă modul creștin de a gândi despre oameni.

Dacă luăm autobiografia relatată ucenicilor de un sfânt aproape analfabet și total incult, cum este Porfirie Cavsocalivitul și o comparăm cu lucrarea Roma bizantă a autorilor Baconschi și Bernea vom vedea pe viu gradienții culturali enormi care pot conviețui cu folos sub o unică umbrelă generală, tipic creștină.

Extazul are sens, într-o astfel de societate, corespunzând în formalizarea nicasiană ontologiei devenirii întru ființă, doar în fața Ființei, a cu totul și cu totul generalului. Pentru un creștin are sens numai în fața persoanelor Sfintei Treimi. Pentru un om cu mentalitate creștină internalizată în mod secular prin delimitare de Biserică, dar nu și de tiparele de gândire ale ei, va avea sens în fața unor principii, valori, reprezentări generale indiscutabile.

Piața la scară națională va cere în continuare extazierea în fața monstruozităților de diferite feluri, furnizorii de informații și cultură vor livra ce cere piața, mecanismele capitaliste produse în societăți civilizate nu au cum să scoată România din această stare. Antreprenoriatul public pentru schimbare nu se poate adresa direct pieței naționale, persoanele cu astfel de roluri trebuie să servească în primul rând cererea de pe piețe locale mai mici. Stucturarea clară, conștientă, a acestor zone este decisivă pentru schimbarea României către altceva decât este. O reformă a statului pentru ieșirea din mediocritate instituționalizată va putea să aibă loc numai după ce va există la scări locale și regionale o masă critică de susținere deja auto-reformată.