Nu mai e multă vreme cât i ne mai putem adresa astfel, ciudat de familiar, ciudat de distant totodată, omenește respectuos, civilizat, fără să fie o blasfemie. Spunându-i o clipă așa, înțelegem unde suntem și către ce trebuie să ne îndreptăm.
Domnul Boca a suferit cumplit în fericirea bucuriei sale poate permanente, poate uneori estompată de îndoieli. A suferit nu atât pentru că a fost prigonit, ci pentru că nevrednic, asemenea oricărui om, știa despre sine că se află în cumplita situație de a fi vas al lui Dumnezeu. Boca Zian era un mare păcătos pentru că se considera mereu așa. Toată viața a căutat să facă ceva de folos cu ceea ce primise de la Dumnezeu. Privea în sus, era jos, mai jos decât toți oamenii. Tot ceea ce făcea nu era pentru sine, ci pentru ceilalți oameni. Cine îl căuta nu venea la el, ci în căutarea lui Hristos – către care putea să îndrume. Descuraja pe oricine îl căuta pe el ca individualitate, îl trimitea mai departe la Cel a cărui slugă era.
Când recunoaștem despre un om că e sfânt, ne ajutăm pe noi, nu pe el. Domnul Boca știa. Pentru un sfânt nu contează dacă i se spune că este sau nu este așa. Când noi i-am spus părintelui Arsenie să nu mai fie preot, ci să devină domnul Boca Zian, a primit fără tulburare. Pentru că era, firește, aceeași persoană. Vedea mersul, înțelegea rosturile.
Astăzi nu mai suntem tovarăși și tovarășe, am devenit o țară de domni și doamne. Pe stradă, prin instituții, oriunde, unele persoane pot fi asemenea lui. Domnul Boca Zian ne spune că în orice condiții sociale, în orice vremuri, harul Domnului lucrează. Că întâietatea este a sfințeniei pure mereu prezente, actuale, manifestându-se sub forme mereu asemănătoare, dar unice, de negândit în diversitatea lor înainte de a le cunoaște față către față, cu ochii trupești și sufletești.
Părintele ne mai spune că esențialul e să stai în brațele lui Dumnezeu și când auzi că te cheamă, și când nu mai auzi că te cheamă, pentru că știi că El te cheamă mereu. Părintele a ratat tot ce era lumește de ratat în viață, familie, carieră, bunuri, statut, mai puțin dragostea și mântuirea, adică esențialul.
Ne mai arată părintele că valoarea, meritele lumești ies mereu ca uleiul la suprafață, că făclia nu stă sub obroc, că există un sus și există un jos. Și ne îndeamnă să urcăm.
Suntem în această lume, asemenea lui, și cât suntem aici trebuie să ne pregătim. Asemenea lui.
Foto: Cabana Sâmbătă și chilia săpată în stâncă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu