Un dialog în anul ciumei

„Compatrioţii noştri preferă, vizibil, discursurile sumare, etichetele, judecăţile pripite şi superficiale, clişeele cele mai stupide, într-o lume “astralo-conspiraţionistă”, redusă la cenuşă şi bâzdâc. Atât am priceput noi din libertatea de exprimare”. “În România postocomunistă “renaşterea” masoneriilor s-a produs în stilul nostru recent: forme fără fond, sindicate burduşite cu falşi iluminaţi, şmecheri, profitori, învârtiţi. Totul a degenerat pe fondul credinţei unor oportunişti că evreii domină lumea de facto, la pupitrul unei conspiraţii implacabile, de partea căreia e bine să te afli, ca să dobândeşti o „imunitate” magică (inclusiv dacă furi ca-n codru). Am reuşit să compromitem şi asta...” “Ingineria socială brutală, orchestrată de bolşevism, şi-a atins scopul malign: crearea Omului Nou […] Acum a ajuns la putere, răspândind pretutindeni impostura, prostia obraznică, analfabetismul şi grosolănia sufletească, pe un fond sado-masochist populat cu fantasmele distrugerii.” „Am aruncat totul la coş, pentru că majoritatea cetăţenilor nu e  în stare să respingă imensa manipulare mediatică şi sfârşeşte prin a lua minciuna drept adevăr, decăderea drept înflorire, compromisul drept civilizaţi... „Pseudo-elita provenită din contra-selecţie e la butoane”. “Vai de Centenarul nostru…”

Invidia, suferinţa resentimentară, afirmarea egolului, răutatea, prostia, necunoaşterea sau nerecunoaşterea limitelor propriei cunoaşteri, proasta creştere, dorinţa de a domina sunt ciuma ţării noastre manifestată acut în anul centenarului. Doi oameni discută zilnic timp de 365 de zile înotând împotriva acestui curent morbid. Unul ştie să înoate, celălalt vrea să înveţe. Unul este medic fără de arginţi, celălalt caută vindecarea. Unul are disponibilitatea să dăruiască, altul o are pe cea la fel de importantă să primească. Volumul „365 de lămuriri” [1] descrie acest efort.

Autorul, sătul de întrebări clişee primite în varii alte interviuri cere ucenicului un efort de lectură, formulări consistente ale întrebărilor. Nu există plută de învăţare, nu există mişcări pregătitoare pe malul râului. Nici nu ar fi avut cum să fie, pentru că din râul istoriei nu se poate ieşi. O sută şi ceva de zile durează calibrarea întrebărilor, înţelegerea limitelor, renunţarea la formulări preţioase, interpretări facile urmărind adesea cărări ale lumii bolnave. Este o perioadă mai dificilă pentru cititor, care într-un fel are tendinţa să refuze să se privească în oglindă.

Cu timpul ucenicul câştigă perspectivă, simţul măsurii se antrenează, efortul de pregătire a unor întrebări folositoare e treptat trecut în umbră cu gândul la folosul viitoarelor persoane cititoare. Întrebările se scurtează, ideile devin fluente şi apar ca ridicări de minge la fileu pentru un partener de echipă mai performant. Lucrurile devin apoi iarăşi mai elaborate, dar mai natural crescute, mai fireşti. Se fac aluzii la discuţii din culise, pregătitoare. Totul, sau cam totul, e pus înaintea noastră pentru a fi de folos. Învăţăm până la final alături de domnul Tudor exigenţa şi faptul că “adevărata prietenie şi generozitate nu face concesii”. Într-un fel, generozitatea învăţăcelului a fost mai mare în acest caz particular, al cărţii, decât a autorului răspunsurilor, pentru că s-a expus pe sine pentru a ne da prilejul să învăţăm alături de dânsul. Pariul i-a ieşit.

Răspunsurile sunt în tonul stilistic al unei şcoli private. Există valori urmărite cu stăruinţă, repere, afirmaţii despre cele mai diverse domenii, interpretări şi contextualizări culturale şi spirituale care se leagă între ele asemenea unei ţesături, fără o programă analitică,  Ansamblul este folositor, oferind o imagine realistă a lumii noastre. Nu există impresia de joc sau joacă, lucrurile sunt prea grave pe undeva, transpare o anumită tensiune, fiecare pas e simplu, dar el e parte dintr-un maraton. Detaşarea vine din viaţa spirituală, fără să fie escapistă, oamenii se simt responsabili şi vor să schimbe ceva în bine. O desfacere analitică a firelor, o cartare a temelor, nu ar aduce nimic în plus în acest moment, ea va fi făcută de generaţiile viitoare care vor scrie istoria acestor vremuri încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat. După astfel de cărţi realitatea nu mai poate fi ascunsă sub preş, nu mai poate exista o variantă oficială cleptocratică a istoriei.

Deocamdată importante sunt consecinţele practice imediate. Urmărirea unui proces de învăţare de anvergură cere el însuşi un efort susţinut din partea cititorilor, o auto-limitare de la ceea ce este facil, o investire de timp. Curentul râului se va schimba, apa va începe să curgă într-o direcţie mai bună atunci când o masă critică de oameni va decide să fie deschisă învăţării, va accepta situaţia umilă din acest volum, se va orienta spre modele relevante şi va trece apoi la fapte. Drumurile învăţării, ridicării, sunt nenumărate, deschise fiecăruia în parte în forme unice, modelele nu sunt deocamdată prea multe.

Câştigul din lectura cărţii este legat atât de un a şti cum (know how), cât şi de un a şti ce (know what). Bibliotecile sunt instrumente fără valoare în absenţa oamenilor care deja le-au citit şi asimilat. Câştigul ţine şi de câştigarea decenţei de a fi învăţăcel prin practica interacţiunii permanente păstrând totodată distanţa.

Cartea se înscrie în demersul coerent de educare a celor care doresc altceva pentru ei şi pentru ţară. Miza e refacerea ţesăturii socială distrusă de raţionalism barbar, într-un mod pe care nu îl poate prezice nimeni, aşa cum cele 365 de zile au creat imaginea unică a acestui volum. Miza este o urbanizare fără înstrăinare de Dumnezeu şi o cunoaştere a lumii întregi fără pierderea dragostei de oamenii ţării tale, de care te doare sufletul. Cartea este o demonstrare pe viu că aşa ceva este posibil.

Cartea are nevoie de cititori care caută textul, nu pretextul, “adică viitoarea poză pe Facebook, cu autograful acordat, dublată de un selfie împreună cu autorul...” Greu de spus dacă mai există mulţi astfel de oameni în România, cât pentru tiraje masive asemenea best-seller-ului “Averea bunei educaţii”. Dar cu siguranţă unii vor deveni după ce o vor citi. Efortul parcurgerii ei se justifică din plin: este poate cea mai deschisă, tranşantă, clară carte a unui om care a rezistat agresiunii sistematice publice şi private a mediocrităţii şi imposturii. O carte “cărămidă”, un reper care îţi ridică moralul că ciuma se va încheia mai repede, că poate vom mai apuca şi o Românie normală.

[1] Baconschi T., 2019, 365 de lămuriri în compania lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, Ed. Polirom, Iaşi

Foto: Triumful morţii, Pieter Bruegel cel Bătrân (imagine preluată de pe Wikipedia commons)

Simplitatea timpului

În acest mic text prezint un model al timpului şi câteva interpretări ale lui.

În schema de mai jos am schiţat un model grafic al timpului. Timpul simplu este unul în care nu există nici o reprezentare depre timp. Timpul nominal este unul în care se face deosebirea calitativă între timp şi netimp, între ceea ce este măsurabil şi ce este nemăsurabil în mod principial. Timpul ordinal este un timp măsurabil în care se poate face numai o ordonare a momentelor observate sau măsurate, fără ca distanţa dintre observaţii să aibă vreo semnificaţie. Prin timp metric înţelegem o variabilă în care fie distanţa dintre momentele de timp are sens (adică un timp în care raportul dintre intervalele de timp are un înţeles), fie există în plus şi un zero fixat, o origine faţă de care începe măsurarea timpului sau faţă de care în modelul reconstruit al realităţii aplicăm unitatea de măsură a timpului cu care se calculează lungimile intervalelor de timp.

Observaţii:

·         Timpul metric este folosit în ştiinţele moderne ale naturii, vieţii, pământului şi sociale. În diferitele teorii se foloseşte un timp cu zero absolut sau un timp raport, fără zero absolut. Ceasul (procesul natural) care dă lungimea intervalului cu care se face metrizarea diferă de la o teorie la alta şi se schimbă în timpul asociat teoriilor de evoluţie culturală. Ceasul natural este obiectiv numai la o anumită scară de timp cultural. Lungimea totală a intervalului în care e necesară măsurarea diferă de la o teorie la alta, în funcţie de scara de timp a procesului descris. De exemplu, în teoriile cosmologice poate fi sau nu nevoie de un zero absolut, iar ceasul este ales dintre procese fizice. În teoria selecţiei naturale nu este nevoie de un zero absolut, ceasul este ciclul de viaţă al organismelor din specia respectivă, iar intervalul de timp necesar pentru explicaţia prin această teorie este un număr mare de cicluri de viaţă. În teoriile despre apariţia vieţii şi evoluţia dintr-un ancestor comun prin cuplarea multor procese de selecţie naturală şi de dezvoltare ontogenetică e nevoie de un interval mai mare de timp şi de o metrică independentă de ciclurile de viaţă, preluată din fizică. În teoriile istorice intervalul de timp necesar este mult mai restrâns, iar teoriile din ştiinţele moderne evoluează conform teoriilor de tip istoric.

·         Timpul ordinal este folosit în psihologie, nu există un ceas al proceselor mentale care să furnizeze o metrică obiectivă. Cronologia evenimentelor din minte se stabileşte convenţional prin cuplajul lor cu evenimente din exteriorul minţii.

·         Timpul nominal este folosit în teologie, netimpul este veşnicia, iar timpul are una dintre formele ordinale sau metrice. Timpul simplu se poate insera oricând în timpurile derivate din el, direct sau prin entităţi ce ţin de veşnicie, de exemplu prin actualizare liturgică, prin pronie, alte procese descrise în limbaj teologic. Timpul infinit poate fi gândit în termeni metrici sau ordinali prin intermediul obiectelor matematice folosite în aceste contexte şi este o noţiune diferită de veşnicie (netimp), care nu depinde de obiecte matematice.

·         În limbajul comun se folosesc toate tipurile de timp, cu excepţia celui simplu.

·         În viaţă se folosesc toate tipurile de timp. Identitatea persoanei face să existe o nevoie de coerenţă a tipurilor de timp, care se obţine cu diferite strategii.

Intepretări ale modelului timp (strategii de obţinere a coerenţei între tipurile de timp):

·         Interpretarea din perspectiva evoluţiei biologice şi culturale : timpul simplu este cel de care ţine seamă orice organism viu, iar celelalte tipuri de timp apar în diferite momente de dezvoltare a minţii organismelor animale şi a reprezentărilor acestora despre lume externă. O reprezentare considerată cea mai realistă la un moment dat e folosită ca sistem de referinţă pentru interpretarea celorlalte tipuri de timp. De exemplu timpul fizicii este folosit acum pentru a interpreta timpul ordinal şi nominal prin apel la diferite teorii suplimentare care fac legătura între procese fizice şi procese din minte şi cultură.

·         Interpretarea filozofică : este asociată teoriilor filozofice despre timp şi relaţia acestuia cu fiinţa, constă în teorii ontice (ţin de statutul epistemic al obiectelor termeni primi din diferitele domenii de cunoaştere obiectivă), ontologii (sistematizări cu pretenţii de universalitate a tuturor entităţilor din toate domeniile), alte tipuri de teorii (de ex. de tip transcendental, bazate pe cercetări invariantive în diverse domenii de cunoaştere).

·         Interpretarea antropologică : mentalităţile indivizilor, societăţilor şi stadiilor de dezvoltare istorice ale acestora pot fi dominate de un anumit tip de timp sau de altul. Reprezentările despre cei diferiţi se fac prin scheme proprii fără să existe în mod necesar o unitate sau o toleranţă la alte tipuri de reprezentări, care în general nu sunt înţelese, ci doar interpretate. Cu cât reprezentarea despre timp este mai aproape de schema de mai sus, cu atât capacitatea de a înţelege pe cei diferiţi situaţi la niveluri de specificare mare a tipului de timp (de exemplu utilizatori care privilegiază timpul fizic actual) este mai mare.

·         Interpretarea creştină : schema corespunde gândirii în diferitele ei momente. Staţionarea în timpul simplu este imposibilă pentru om şi accesibilă doar ca limită (mecanismul e descris în teorii teologice ca cea palamită), dar este principial firească Omului model, care are fiinţă dumnezeiască din-ainte de veşnicie (din-ainte de netimp, apărut odată cu creaţia). Descrierea din textul creaţiei biblice este de tip nominal şi ordinal ireductibile la tipul metric. Descrierile metrice sunt instrumentale pentru scopuri practice pe termen scurt şi fără relevanţă teologică directă, sunt produse ale minţii omului aflat inevitabil în stare de nesimplitate. Relevanţa teologică a descrierilor metrice este prin intermediul relaţiilor dintre oameni. Când descrierile metrice sunt intepretate creştin prin scheme ca cea de mai sus există consecinţe antropologice de tipul toleranţei bazată pe înţelegere (înţelegerea de acest fel nu este necesară pentru o viaţă care merită trăită).

Darul desăvârşit

Bucuria de a primi trupul, mintea şi sufletul, libertatea, e totodată responsabilitate. Toate ne sunt daruri de folos ca să le umplem cu dragoste.

Toate care ne par importante vedem că sunt numai când nu ne mai apasă importanţa lor. Dacă am fost orbi, atunci să primim în dar vederea. Dacă am fost deznădăjduiţi, atunci să primim încredinţarea prin Cel ce a venit smerit ca să ne scoată din robie, bărbatul rânduit. “Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5: 5).

Cel ce ne-a dăruit viaţă aduce nopţii cântări de veselie. Veselia în trup îşi arată adevărata fruuseţe numai gustată cu ochii fără de trup. Veselia lumii e soră cu lăcomia şi ne depărtează de bucurie. “Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (Corinteni 2, 2, 12).

Dumnezeu ne-a dăruit trupul, mintea şi sufletul ca să le ţinem curate, umile şi gata să fie umplute cu dragoste. Pruncul Hristos se naşte mereu, iar cu rugăciunile maicii Lui îşi caută culcuş în noi. Ce onoare, ce bucurie desăvârşită ne aşteaptă. Darul desăvârşit ne copleşeşte cu bucurie, darul desăvârşit ne primeşte la picioarele sale.

Timpul sufletului nostru se împleteşte cu timpul istoriei în momentul adevărului. Teoretizările ştiinţei moderne şi ale filozofiei devin mici lumi periferice, provinciale, trăind doar prin lumina centrului lumii, al dragostei, al coborârii Lui între noi, al fugii lui împreună cu părinţii soi. Pentru noi, nevrednicii, pentru a coborî în deşertul suferinţei în care ne-am complăcut din mândrie. Pentru ca ţâşnind vertical să arate calea de urmat, nădejdea şi slava.

“Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru” (Efeseni, 3: 16). “Spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 6).

“Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1: 29). Tragediile istoriei, pătimirile, se vor repeta mereu oricât de mult ne vom feri de ele, pentru că lumea aparţine răului. Lumea este cea în care adevărul şi dragostea sunt umilite programatic, iar mai apoi ucise. Lumea este cea care având de ales nu caută calea cea îngustă. O lume pentru care ne rugăm şi din care facem parte putând cădea oricând. Avem nevoie de rugăciunea tuturor, de a  sfinţilor, de a Maicii Domnului, de mila Lui.

“Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem.” O iubire neemoţională şi necomercială, o iubire în care ne aşezăm în lumina Lui prin curăţare şi unire, o iubire în care ne strângem prietenele şi prietenii în braţe cu bucuria naşterii lui Hristos. O dragoste în care orice dar oferit sau primit e semnul darului desăvârşit.

Intrând în Betleem tăcerea se cere mărturisită, lumea se cere schimbată prin dragoste, iar lupta cu duhurile răutăţii se cere dusă până la vremurile din urmă. Încă o naştere, încă o bucurie.

Miza alegerilor din Universitatea din București pentru funcția de rector

În ultimii opt ani Universitatea din București a evoluat în răspăr cu mediul politic ostil valorilor autentice, a pus accentul strategic pe excelență și pe mesaje civice împotriva derapajelor politice. Din rațiuni de echilibru intern nu a existat la nivel de conducere voința pentru a transfera aceste valori la nivel operațional, unde legea au făcut-o cei fără nici un interes pentru performanță academică. Pozițiile mari s-au ocupat ca și până acum fără nici o legătură cu capacitatea de a obține resurse și a produce cunoaștere la nivel internațional. A existat un sabotaj intern permanent din partea unei mase mari de angajați care s-au simțit amenințați și care doreau și doresc o evoluție autarhică a țării. Coroborat cu tăierea banilor pentru cercetare pe bază de competiție de către guvern rezultatul net a fost scăderea producției științifice și scăderea în clasamentele internaționale.

Discuțiile anti-plagiat s-au păstrat strict în legătură cu cazurile vizibile politic, despre manualele interne s-a acceptat în mod implicit că pot fi plagiate, la fel la nivel de licență și master. Numai cine a vrut personal să lucreze la alte standarde a făcut-o, nu a existat nimic operațional în acest sens impus de la vârf pentru toată universitatea, doar punctual în unele facultăți, rare.

Un corp administrativ vechi de tip cvasi-comunist, obișnuit cu noi și vechi conduceri care vin și pleacă, a făcut doar ce a știut să facă dintotdeauna, în disprețul ascuns pentru profesorii priviți ca niște “guguștiuci”. Serviciile de informații care au oamenii lor oriunde se împart resursele au încurajat acest mod de abordare, pentru că nu le interesează decât controlul, fără nici o legătură cu performanța, care poate deranja chiar oamenii lor recrutați dintre profesori. Rezultatul este o clădire a rectoratului care nu are nici o legătură cu ce poate fi un rectorat (plăcuța afișând asta s-a și dat jos) și care va funcționa ca o clădire administrativă fără prea multe calități în afara faptului că există (ceea ce nu e puțin lucru). Trist în toată această poveste este că toată lumea a făcut cam tot ce putea să facă, adică a dat maximul și chiar mai mult, investind personal, dar neputându-și depăși umbra.

Nu e nimeni în această instituție care să vrea răul ei, dar pur și simplu mulți nu înțeleg ce este o universitate, de ce sunt profesori, ce înseamnă să fii profesor, și așa mai departe. Când spun acestea mă refer la ce fac în practică, nu la ce afirmă. Există o minciună de sine generalizată social. Pe de altă parte, dacă toți oamenii de acest fel ar pleca ar mai rămâne poate un 20-25 % din personal, ne-am închide.

Fără o perspectivă meta-istorică și o înțelepciune personală rezultatul nu poate fi decât nemulțumirea, frustrarea celor care pun osul, și izolarea autistă cu preocupări compensatorii a celor care își umplu timpul crezând că sunt profesori. Cei doi candidați care se află în etapa finală a competiției, Prof. Preda și Prof. Vlad, sunt amândoi din prima categorie, oameni care au investit intens, sunt nemulțumiți de starea de fapt și vor mai mult.

Profesorul Preda a luptat pentru mutații instituționale de excelență (premiile Senatului, comisii care să includă numai oameni care îndeplinesc criteriile actuale pentru poziția respectivă aflată la concurs), generând ură mocnită din partea majorității membrilor universității, care au sabotat copios inițiativele când au putut și au înghițit scrâșnind din dinți când n-au avut de ales. Cred că există facultăți în care nimeni, cu excepția a una - două persoane, nu mai poate participa în comisii de concurs pentru Profesori. Directori de departament se găsesc în situația de a fi cel mult secretari de comisie, etc. Dacă ești confruntat cu asta și în paralel ai grade în servicii, sau ai mari firme, sau ești mare pe la vreun partid, e lesne de înțeles ce gândești destpre “guguștiucii” de la conducere.

Prof. Vlad a dus greul admistrării de zi cu zi a treburilor interne ale universități, lucrând până la epuizare ca să acopere toată treaba în mediul haotic din țară. Fără să aibă vreo legătură cu excelența academică în termeni de producție personală a susținut onest cât a putut toate inițiativele celor care au încercat să facă ceva în acest mediu ostil preocupărilor academice serioase. Într-un spațiu în care transparența și deschiderea sunt pasări rare a dat dovadă de permanentă deschidere la problemele tuturor prin comunicare directă, sărind nivelurile intermediar care puteau bloca orice demers, și de obicei le blochează. Buna credință a ambelor persoane e indiscutabilă.

Oricine privește la ce se întâmplă și se desprinde de interese personale pe termen scurt înțelege că există o complementaritate clară între cele două profiluri. La nivelul votanților situația nu e neapărat la fel, radicalismele de ambele părți find în tonul imaturității acestei comunități organizaționale. De partea domnului Preda sunt și poziții care habar n-au cum se derulează un proiect unde cercetarea nu se face doar din cărți, necesitând nenumărate lucruri de la curent la spații funcționale, muncitori care să nu piardă timpul, etc. De partea domnului Vlad sunt și puzderie de profesori modești care nu mai vor la conducere pe cineva care-i pune în situția să se uite în oglindă.

Aș vrea să fie foarte clar, alte universități o duc mult mai rău decât o ducem noi, ponderea celor care vor să facă perfomanță e mult mai mică, politizarea e masivă, iar cei dispuși să lucreze sunt captivi unei supraexploatări, fiind eventual puși cu poza ca să valideze practicile corupte din interior. Există universități chiar mari unde rapoartele științifice se dau la poezie, proiectele fiind un fel de aranjament interpersonal fără nici o responsabilitate reală pentru banul public. De institute nu mai discut, e jale, exceptând persoane izolate care vor să arate că nu sunt asemenea celorlalți care i-au pus în umbră o viață întreagă. Din această perspectivă UB e ca o făclie așezată în vârf de munte, luminând poporul.

Revenind, din cele de mai sus orice om care a făcut vreo analiză organizațională sau înțelege ce este una își dă seama că nu poți să ieși singur. Nu ne putem ridica de păr  ca să ne scoatem cu tot cu cal din mlaștină. Singura șansă a UB, și a României, este racordarea acum, nu mai târziu, la practicile europene. Dimensiunea strategică e decisivă, cea operațională fiind secundă. Mai bine să mori țintind spre cele de folos decât să trăiești renunțând de facto la toate valorile relevante, în cazul nostru la cele ale excelenței academice, ca să mori ceva mai târziu într-o hiperprovincializare masivă, trăgând un popor în prăpastie după tine, după așa zisa elită. Evident, o astfel de perspectivă retorică trebuie depășită într-o soluția managerială reală.

Soluția este că abilitățile manageriale, oganizatorice, ale ambilor candidați, oricum mult peste ale titularului mandatului anterior, sub a cărui excelență academică se află amândoi, trebuie puse la un loc în seviciul cetățenilor și al țării. UB nu e pentru ea însăși. În cazul în care va fi ales rector domnul Vlad are datoria morală să nu răspundă intereselor meschine ale multor susținători și să promoveze tot ce a afirmat UB în ultimii ani, având în plus ca obiectiv și să asigure excelența academică și organizatorică de sus până jos. Dacă va fi ales domnul Preda aceste lucruri sunt de la sine înțelese, iar în plus are datoria ca potențialul administrativ de excepție al contracandidatului să fie pus în valoare.

Miza alegerilor din Universitatea din București pentru funcția de rector este legată de integrarea noastră intelectuală și prin elite în spațiul european: dacă va avea loc fie și atât de târziu, sau dacă va avea loc într-un orizont nedefinit de timp, probabil prea târziu.

Oamenii pentru care ziua României e permanent

România există pentru că unii oameni se roagă pentru ea, aici și din cer. Orașele sunt spuma valurilor de tăcere pe marea de rugăciune. Alegerile nici nu există, instituțiile sunt ficțiuni cu o realitate convențională, mici ritmuri care ar putea la fel de bine să nu fie. România pulsează dincolo de aceste jocuri marginale, de înțeles, dar secunde, câtă vreme cineva se roagă pentru ea.

Țara noastră subzistă din dragostea unor oameni pentru neamul lor, pentru spațiul lor de viață. E un atașament la care ar putea renunța oricând, pentru că mizele sunt mai mari decât o simplă țară acolo unde mințile se unesc în inimi și bat-rostesc împreună. Dacă nu renunță la România e dintr-un sentiment de solidaritate istorică, o generozitate și o responsabilitate asumată, o grijă de ceilalți. Discreți, tăcuți, au grija ca fiecare strop de efort bine îndreptat al celor căzuți în mlaștina luptelor nerelevante să nu se piardă.

România ar fi putut fi orizontală, un deșert sau o junglă ecuatorială, dar fiind așa cum este are o structură ușor de înțeles a valorilor. Cumva e un desene ceresc pentru oamenii mai simpli, care înțeleg mai greu, ca noi, care au nevoie să pună degetul în gaura cuielor Celui răstignti. În acest desen ascunsul important e sus, iar josul urban e în văzul tuturor. Și mai josul sub-urban vrea să iasă la suprafață dintotdeauna și în ultima vreme a și făcut-o. Ne-ar fi copleșit dacă nu venea susținerea celor aflați sus. Am fi avut și am putea avea oricând o viață a spaimei, a urii, a zgomotelor stridente insuportabile, a forței răului desfășurată în forme pe care nici nu le putem gândi în preajma cărorar nu ai puterea nici să-ți faci cruce. E prea târziu să mai vrei să scapi, trebuie să te fi ținut la distanță. Și atunci apare susținerea din partea celor de sus. Există o forță care nu se impune, dar e recunoscută ca autoritate de rău, și aceasta e tăcerea, vorba blândă neprefăcută, simplitatea. Mai bine să îți pierzi o mână, limba, ochii decât să rănești sau distrugi așa ceva.

Cele de mai sus sunt descrieri obiective, oricine vrea le poate vedea. Dacă cineva nu le știe e pentru că nu vrea să fie atent în jur. N-a umblat, n-a ieșit din traseul zilnic devenit o capcană repetitivă, sau când a întâlnit n-a putut vedea, sau nu a primit privirea, sau n-a fost luat de mână pentru că ar fi refuzat cerând o Românie pentru sine, nu una a noastră.

E natural să existe ură de noi când vedem numai indivizi în jur, fie ei și civilizați, și e la fel de natural să ne bucurăm de dragostea de noi, bucuria de noi, demnitatea noastră, când suntem prin felul de viață împreună tot timpul. Tot. A fi tot timpul nu înseamnă a ne cunoaște intimitățile, a ne tutui, ci a ne uni în respect și afecțiune față de cei care sunt prezenți și cei care nu mai sunt prezenți, dar sunt altundeva. Miezul este această fermitate a convingerii în cele nevizibile, ea e piatra pe care se clădește tot restul. Temeiul României este dat de cei care o au.

A spune că România există pentru că unii oameni se roagă pentru ea, aici și din cer, este a descrie o relație cauzală obiectivă. Nu e un sentiment, deși nu e străin de afecțiune, nu e o metaforă. Nu trebuie căutate interpretări. Nu e nici un îndemn, e o simplă constatare.

Ca să poată exista mall-uri deschise 24 din 24 sau săli de fitness 24 din 24 trebuie să există oameni care se roagă 24 din 24. Când acești oameni vor dispărea de pe pământ vor dispărea toți oamenii. Faptul că România are astfel de oameni ascunși prin tot felul de locuri e ceva de care cu adevărat ne putem bucura, fie și episodic, așa cum am decis, de ziua noastră națională instituționalizată, în felul nostru cu fanfare, jocuri, altele. Pentru ei ziua noastră e permanent, iar bucuria este desăvârșită undeva în interior.

Notă: imagini de la schitul Prislopel, valea Cheii, Vâlcea, 30 noiembrie 2019.