Miza alegerilor din Universitatea din București pentru funcția de rector

În ultimii opt ani Universitatea din București a evoluat în răspăr cu mediul politic ostil valorilor autentice, a pus accentul strategic pe excelență și pe mesaje civice împotriva derapajelor politice. Din rațiuni de echilibru intern nu a existat la nivel de conducere voința pentru a transfera aceste valori la nivel operațional, unde legea au făcut-o cei fără nici un interes pentru performanță academică. Pozițiile mari s-au ocupat ca și până acum fără nici o legătură cu capacitatea de a obține resurse și a produce cunoaștere la nivel internațional. A existat un sabotaj intern permanent din partea unei mase mari de angajați care s-au simțit amenințați și care doreau și doresc o evoluție autarhică a țării. Coroborat cu tăierea banilor pentru cercetare pe bază de competiție de către guvern rezultatul net a fost scăderea producției științifice și scăderea în clasamentele internaționale.

Discuțiile anti-plagiat s-au păstrat strict în legătură cu cazurile vizibile politic, despre manualele interne s-a acceptat în mod implicit că pot fi plagiate, la fel la nivel de licență și master. Numai cine a vrut personal să lucreze la alte standarde a făcut-o, nu a existat nimic operațional în acest sens impus de la vârf pentru toată universitatea, doar punctual în unele facultăți, rare.

Un corp administrativ vechi de tip cvasi-comunist, obișnuit cu noi și vechi conduceri care vin și pleacă, a făcut doar ce a știut să facă dintotdeauna, în disprețul ascuns pentru profesorii priviți ca niște “guguștiuci”. Serviciile de informații care au oamenii lor oriunde se împart resursele au încurajat acest mod de abordare, pentru că nu le interesează decât controlul, fără nici o legătură cu performanța, care poate deranja chiar oamenii lor recrutați dintre profesori. Rezultatul este o clădire a rectoratului care nu are nici o legătură cu ce poate fi un rectorat (plăcuța afișând asta s-a și dat jos) și care va funcționa ca o clădire administrativă fără prea multe calități în afara faptului că există (ceea ce nu e puțin lucru). Trist în toată această poveste este că toată lumea a făcut cam tot ce putea să facă, adică a dat maximul și chiar mai mult, investind personal, dar neputându-și depăși umbra.

Nu e nimeni în această instituție care să vrea răul ei, dar pur și simplu mulți nu înțeleg ce este o universitate, de ce sunt profesori, ce înseamnă să fii profesor, și așa mai departe. Când spun acestea mă refer la ce fac în practică, nu la ce afirmă. Există o minciună de sine generalizată social. Pe de altă parte, dacă toți oamenii de acest fel ar pleca ar mai rămâne poate un 20-25 % din personal, ne-am închide.

Fără o perspectivă meta-istorică și o înțelepciune personală rezultatul nu poate fi decât nemulțumirea, frustrarea celor care pun osul, și izolarea autistă cu preocupări compensatorii a celor care își umplu timpul crezând că sunt profesori. Cei doi candidați care se află în etapa finală a competiției, Prof. Preda și Prof. Vlad, sunt amândoi din prima categorie, oameni care au investit intens, sunt nemulțumiți de starea de fapt și vor mai mult.

Profesorul Preda a luptat pentru mutații instituționale de excelență (premiile Senatului, comisii care să includă numai oameni care îndeplinesc criteriile actuale pentru poziția respectivă aflată la concurs), generând ură mocnită din partea majorității membrilor universității, care au sabotat copios inițiativele când au putut și au înghițit scrâșnind din dinți când n-au avut de ales. Cred că există facultăți în care nimeni, cu excepția a una - două persoane, nu mai poate participa în comisii de concurs pentru Profesori. Directori de departament se găsesc în situația de a fi cel mult secretari de comisie, etc. Dacă ești confruntat cu asta și în paralel ai grade în servicii, sau ai mari firme, sau ești mare pe la vreun partid, e lesne de înțeles ce gândești destpre “guguștiucii” de la conducere.

Prof. Vlad a dus greul admistrării de zi cu zi a treburilor interne ale universități, lucrând până la epuizare ca să acopere toată treaba în mediul haotic din țară. Fără să aibă vreo legătură cu excelența academică în termeni de producție personală a susținut onest cât a putut toate inițiativele celor care au încercat să facă ceva în acest mediu ostil preocupărilor academice serioase. Într-un spațiu în care transparența și deschiderea sunt pasări rare a dat dovadă de permanentă deschidere la problemele tuturor prin comunicare directă, sărind nivelurile intermediar care puteau bloca orice demers, și de obicei le blochează. Buna credință a ambelor persoane e indiscutabilă.

Oricine privește la ce se întâmplă și se desprinde de interese personale pe termen scurt înțelege că există o complementaritate clară între cele două profiluri. La nivelul votanților situația nu e neapărat la fel, radicalismele de ambele părți find în tonul imaturității acestei comunități organizaționale. De partea domnului Preda sunt și poziții care habar n-au cum se derulează un proiect unde cercetarea nu se face doar din cărți, necesitând nenumărate lucruri de la curent la spații funcționale, muncitori care să nu piardă timpul, etc. De partea domnului Vlad sunt și puzderie de profesori modești care nu mai vor la conducere pe cineva care-i pune în situția să se uite în oglindă.

Aș vrea să fie foarte clar, alte universități o duc mult mai rău decât o ducem noi, ponderea celor care vor să facă perfomanță e mult mai mică, politizarea e masivă, iar cei dispuși să lucreze sunt captivi unei supraexploatări, fiind eventual puși cu poza ca să valideze practicile corupte din interior. Există universități chiar mari unde rapoartele științifice se dau la poezie, proiectele fiind un fel de aranjament interpersonal fără nici o responsabilitate reală pentru banul public. De institute nu mai discut, e jale, exceptând persoane izolate care vor să arate că nu sunt asemenea celorlalți care i-au pus în umbră o viață întreagă. Din această perspectivă UB e ca o făclie așezată în vârf de munte, luminând poporul.

Revenind, din cele de mai sus orice om care a făcut vreo analiză organizațională sau înțelege ce este una își dă seama că nu poți să ieși singur. Nu ne putem ridica de păr  ca să ne scoatem cu tot cu cal din mlaștină. Singura șansă a UB, și a României, este racordarea acum, nu mai târziu, la practicile europene. Dimensiunea strategică e decisivă, cea operațională fiind secundă. Mai bine să mori țintind spre cele de folos decât să trăiești renunțând de facto la toate valorile relevante, în cazul nostru la cele ale excelenței academice, ca să mori ceva mai târziu într-o hiperprovincializare masivă, trăgând un popor în prăpastie după tine, după așa zisa elită. Evident, o astfel de perspectivă retorică trebuie depășită într-o soluția managerială reală.

Soluția este că abilitățile manageriale, oganizatorice, ale ambilor candidați, oricum mult peste ale titularului mandatului anterior, sub a cărui excelență academică se află amândoi, trebuie puse la un loc în seviciul cetățenilor și al țării. UB nu e pentru ea însăși. În cazul în care va fi ales rector domnul Vlad are datoria morală să nu răspundă intereselor meschine ale multor susținători și să promoveze tot ce a afirmat UB în ultimii ani, având în plus ca obiectiv și să asigure excelența academică și organizatorică de sus până jos. Dacă va fi ales domnul Preda aceste lucruri sunt de la sine înțelese, iar în plus are datoria ca potențialul administrativ de excepție al contracandidatului să fie pus în valoare.

Miza alegerilor din Universitatea din București pentru funcția de rector este legată de integrarea noastră intelectuală și prin elite în spațiul european: dacă va avea loc fie și atât de târziu, sau dacă va avea loc într-un orizont nedefinit de timp, probabil prea târziu.