Instrumentalizarea, canalizarea şi lichidarea societăţii civile româneşti

În memoria domnului Mihail-Radu Solcan

În acest text descriu pe scurt felul în care societatea civilă urbană seculară şi cea creştină au fost instrumentalizate, canalizate şi lichidate din punctul de vedere al relevanţei pentru următorul deceniu.

Prin societate civilă înţeleg cetăţeni organizaţi independent de stat care verifică permanent calitatea serviciilor publice furnizate de stat contribuabililor şi / sau se angajează în furnizarea unora atunci când statul nu le furnizează şi când poate fi înlocuit statul în furnizarea lor. Funcţia principală a societăţii civile este să închidă bucla cauzală de retroacţiune (feed-back) între contribuabili şi stat între ciclurile electorale, eficientizând indirect acţiunea instituţiilor statului printr-un control extern. Funcţia secundară este să completeze gama de servicii de interes public la scări mici, acolo unde ar fi ineficientă intervenţia statului.

Prin instrumentalizare înţeleg folosirea oamenilor organizaţi în societatea civilă pentru alte scopuri decât funcţiile lor sociale evoluate natural. Prin canalizare înţeleg direcţionarea oamenilor organizaţi în societatea civilă printr-o politică de nudging (“ghionturi” sociale) către proiecte care urmăresc discreditarea lor în privinţa capacităţii de a exercita funcţiile sociale evoluate natural. Prin lichidare înţeleg inducerea incapacităţii de a mai îndeplini funcţiile evoluate natural o perioadă lungă de timp

Societatea civilă creştină are rolul natural să reacţioneze la ce face statul din perspectiva valorilor creştine. Instrumentalizarea a fost făcută prin preluarea acestor valori şi dorinţe legitime în proiecte politice de partid şi în proiecte de consolidare a intereselor organizaţiilor religioase de a avea acces la resurse publice. Canalizarea s-a făcut prin construirea unor coaliţii civice aservite politic, prin susţinerea lor organizaţională religioasă, iar lichidarea prin campania care a dus la respingerea publică fără echivoc a valorilor creştine în discuţie şi umilirea susţinătorilor lor pe plan civic. Mutaţiile politice ulterioare au permis reluarea susţinerii acestor valori exclusiv pe planul organizaţional, al religiei instituţionalizate, fără să mai existe nici un rol al societăţii civile creştine. Printr-o politică de nudging din partea organizaţiilor religioase oamenii sunt îndemnaţi să se exprime exclusiv pe plan organizaţional. Exprimările civice autentice sunt discreditate în imaginea publică, iar cei care le mai iniţiază au o poziţie marginală. Organizaţiilor civice li s-au dat roluri de către organizaţiile religioase. Rezultatul net este limitarea partenerilor de dialog cu statul în chestiunile ce ţin de valorile creştine la organizaţiile religioase şi în particularea subminarea proiectelor politice creştin-democrate

Societatea civilă urbană seculară are rolul natural să apere interesele ce ţin de libertatea civică şi politică în general, independent de conţinutul ei, de ideologia celor care şi-o manifestă în limitele jocului democratic, să apere interesele legate de servicii publice gestionabile doar de către stat cu mijloacele actuale, cum sunt unele dintre cele legate de mediu, precum şi alte interese lezate sau nesusţinute eficient prin politici de stat. Instrumentalizarea a fost făcută prin preluarea acestor valori şi dorinţe legitime în proiecte politice de partid, canalizarea prin permiterea construirii unui partid care să reprezinte aceşti oameni, iar lichidarea prin deturnarea partidului către oameni controlabili, cu pasul final constând livrarea acestei energii politice unui birocrat european agreat, dar fără capacitatea de a construi un vehicul politic de unul singur.. Reprezentanţii cei mai proeminenţi ai acestei părţi ai societăţii civile au fost fie eliminaţi, fie marginalizaţi, iar nişa iniţială de centru-stânga a acestei mişcări a fost eliberată pentru a face loc post-comuniştilor în vedere viitoarei lor reforme interne ca parte din aranjamentele generale de controlare a iniţiativelor cetăţenilor. Rezultatul net este limitarea partenerilor de dialog cu statul în chestiuni ce ţin de drepturi civice şi politice la organizaţii de partid şi o pseudo-societate civilă (organizaţii controlate, sau fără interese civice autentice, reprezentante are unor interese grupale).

Odată cu lichidarea societăţii civile se poate observa că peisajul comunicării publice începe să fie  dominat de lipsă de transparenţă instituţională şi de propagandă în serviciul diferitelor organizaţii, de propunerea unor interpretări a situaţiei publice fără să mai fie foarte transparent ce se întâmplă din punctul de vedere al intereselor cetăţenilor. Un indicator al acestei stări de fapt este diseminarea ideilor că nu poate exista societate civilă reală într-o societate ca a Româniai, cu sugestia implicită că e nevoie de o etapă cvasi-paternalistă de dezvoltare, de o expertocraţie Un alt indicator relevant este accentul în agenda publică pe priorităţi exclusiv materiale, cetăţenilor li se propun ca obiective pensii, salarii, autostrăzi, alte tipuri de resurse materiale, iar orice investiţie serioasă în educaţie, cultură, cercetare, este amânată pe termen nedifinit ca indezirabilă statului, pentru că ar produce condiţiile necesare unei societăţi civile puternice, percepută ca inoportună. Statul, partidele şi organizaţiile religioase nu au nici un interes în existenţa unor cetăţeni care să îşi manifeste interesele civice, să critice punctual politici publice şi măsuri, să le eficientizeze. Fereastra de oportunitate pentru aşa ceva s-a închis pentru cel puţin un deceniu, ea a fost generată de luptele interne din instituţiile de forţă ale statului, diferitele tabere au apelat la cetăţeni ca să îşi rezolve interesele, iar apoi i-au eliminat din nou din ecuaţia publică. Odată cu încheirea conflictului lor intern toate organizaţiile menţionate au interesul în crearea unei relaţii de dependenţă organizaţională, în limitarea libertăţii de gândire, de exprimare şi de iniţiativă a cetăţenilor.

Sucesul politicii de instrumentalizare, canalizare şi lichidare a societăţii civile româneşti nu poate fi decât temporar, el corespunde unui stadiu al procesului de maturizare a societăţii româneşti. Simplul fapt al vizibilităţii acestor procese ca urmare a accesului la informaţie independentă, presa internaţională, „social media” în care liderii fostei societăţi civile pot să se exprime, este un indicator de lipsă de durabilitate a unui astfel de demers. El va servi intereselor pe termen scurt ale persoanelor beneficiare material de pe urma organizaţiilor pe care le controlează, fără să servească nici organizaţiilor lor pe termen lung, nici ţării. Interesul organizaţiilor pe termen lung este să producă ce este menţionat în scopurile organizaţionale, să fie eficiente şi eficace, nu să asigure benificii speciale fără producerea unor servicii de calitate. Nici eficienţa, nici eficacitatea la scara ţării nu pot fi asigurate fără control extern din partea societăţii civile, ca reprezentantă a intereselor beneficiarilor finali, cetăţenii. Nudging-ul ca tehnică de stimulare a comportamentului raţional este necesar şi în sens invers, din partea cetăţenilor către stat, iar vectorul principal între alegeri este o societate civilă autentică. Orice organizaţii care îşi domină beneficiarii sfârşesc prin a se degrada intern (Rusia, Iran, Coreea de Nord), cu o rezistenţă şi rezilienţă culturală scăzută, cu o adaptabilitate scăzută  la modificări ale mediului global.

Un alt factor care va duce la revigorarea societăţii civile româneşti este contextul inter-naţional, în particular competiţia în interiorul civilizaţiei europene dintre grupul anglo-saxon şi cel continental. România este racordată la ambele, cetăţenii au posibilitate de exit în ambele, ambele au nevoie de oameni liberi şi creativi capabili să producă valoare adăugată în proiectele organizaţionale şi ambele îşi asumă explicit politica de atragere a acstui fel de cetăţeni. Accentul în România exclusiv pe aspecte materiale şi ataşamente emoţionale, importante, dar nu suficiente, nu poate satisface acestă categorie de oameni tipici pentru cei care au fost implicaţi în societatea civilă tocmai lichidată. Aceşti oameni au nevoi accentuate ce ţin de vârful piramidei lui Maslow, pentru care statul în forma actuală nu poate şi nici nu vrea să asigure condiţii de satisfacere. Elita statului va fi obligată de evidenţa depopulării de elementele cele mai productive să livreze condiţii de libertate autentică civică şi politică. Un indicator al procesului de revigorare civică va fi felul cum sunt bugetate şi implementate public investiţiile în cunoaştere (cultură, educaţie, cercetare), singurele care asigură pe fond condiţiile de libertate autentică civică şi politică.

În acest text am descris pe scurt felul în care societatea civilă urbană seculară şi cea creştină au fost instrumentalizate, canalizate şi lichidate din punctul de vedere al relevanţei pentru următorul deceniu, şi am arătat că procesul de revigorare este inevitabil în actualul context internaţional. Pierderile de resurse financiare publice direcţionate ineficace şi ineficient către persoanele cu comportament oportunist care au controlat procesul de lichidare sunt şi ele inevitabile, reprezentând costuri ale procesului istoric de maturizare socială.

Binele în lumea regimului comunist

Istoria poate fi gândită în termeni de procese cu variate durate care se împletesc unele cu altele într-un continuum şi în termeni de obiecte bine de delimitate în timp care se leagă unele de altele prin nişte relaţii constând în anumite procese privilegiate. Metafora în primul mod de gândire este cea a unei funii împletite din fire (procese), în cel de al doilea caz este cea a unor mărgele legate unele de altele.

Ambele moduri de gândire sunt necesare înţelegerii realităţii şi funcţionării societăţilor, primul dă o imagine analitică realistă, constrânsă de fapte, al doilea permite o simplificare a complexităţii (o reducere a dimensionalităţii) compatibilă cu un discurs comunicabil eficient publicului larg în diferite scopuri. Al doilea mod de a gândi la un om este fie o interpretare a rezultatelor primului în vederea comunicării, mai rar, atunci când omul are acces la cunoaşterea detaliată a faptelor istorice, fie o internalizare a unui discurs public deja construit în mod simplificat, prin proiectarea proceselor complexe în obiecte istorice etapizate, de către alte persoane, cel mai adesea. Producerea primului mod de a gândi este instituţionaliză academic, producerea celui de al doilea este instituţionalizată prin educaţia generală privată şi de stat, prin popularizarea ştiinţei istoriei, prin discursurile politice. Realitatea istorică poate fi percepută la prima mână, analitic, sau la a doua mână, simplificată pentru comunicarea publică.

Situaţia post-comunistă are o anumită particularitate în privinţa înţelegerii binelui în regimul comunist: coexistenţa în spaţiul public a discursului la a doua mână cu discursul la prima mână. Discursul realist, analitic, rezultat din observarea nenumăratelor procese efective, este accesibil parţial tuturor martorilor istorici ai faptelor vieţilor lor, există în viaţă deţinătorii istoriilor realiste parţiale, nu există doar istoricii care sistematizează informaţiile despre aceste fapte la scară mai mare. Ca rezultat construcţia simplificată la mâna a doua comunicată publicului larg, de tipul mărgelelor înşirate, va fi confruntată personal de foarte mulţi oameni cu realitatea cunoscută de fiecare dintre supravieţuitorii regimului. Nu e de mirare că rezultatul confruntării nu poate fi decât constatarea gradului mai mult sau mai puţin scăzut al realismului modelului simplificat comunicat public în raport cu experienţa personală directă. Indiferent dacă în discursul public se va livra o afirmaţie de felul mărgeaua comunistă pe aţa istoriei a fost rea, demonică, sau se va spune mărgeau comunistă a fost bună, folositoare, această afirmaţie va fi contestată de o oamenii efectivi, iar utilizarea ei publică politică, cu rol reparatoriu, etc, sau dimpotrivă, cu rol politic justificativ pentru menţinerea unor practici comuniste, va fi ineficientă, scopul nu va putea fi atins. Atunci când cunoaşterea realităţii detaliate efective va dispărea din spaţiul publicului larg odată cu moartea biologică a celor care au trăit atunci şi se va restrânge la laboratoarele academice soluţia instituţională de acest fel, mărgele înşirate, va putea funcţiona din nou. Până atunci tot spaţiu public va fi turbulent în această privinţă, a binelui în lumea regimului comunist.

În acest moment putem formula următoarele întrebări:

·         În ce mod este bine să gândim despre binele din lumea regimului comunist ?

·         În ce mod este bine să comunicăm despre binele din lumea regimului comunist ?

Răspunsul la prima întrebare pare a fi că este bine să gândim, în mintea noastră, în termenii unor procese, adică a unor fapte efective, nu a unor obiecte istorice care sunt bune. Când vorbim despre instituţii religioase, de securitate, militare, academice, despre orice organizaţie în termeni de bune sau rele suntem într-un discurs la a doua mână. Orice discurs la a doua mână devine nenuanţat şi partizan, falsificatoriu într-o măsură mai mică sau mai mare. Gândirea personală bună este o gândire nuanţată, la prima mână, analitică, evaluând moral faptă cu faptă şi abţinându-se să evalueze acolo unde nu cunoaşte procesul respectiv.

În ce priveşte a doua întrebare, cum este bine să comunicăm, răspunsul este constrâns şi de situaţia receptorului mesajului transmis, de modul său de gândire, precum şi, dacă actul de comunicare este public, de faptul că mesajul odată eliberat poate fi preluat şi instrumentalizat în disputele ideologice şi politice care folosesc în mod dominant la ora actuală numai o gândire la a doua mână. Există o piaţă cu interese uriaşă bazată pe discursuri istorice la a doua mână, a cărei cunoaştere detaliată nu este posibilă din perspectiva unui cetăţean oarecare, şi prin urmare nu se poate anticipa rezultatul unui anumit conţinut realist comunicat, cine îl va instrumentaliza, care vor fi consecinţele. Comunicarea adevărului despre binele asociat unor fapte ale oamenilor din regimul comunist în diverse contexte personale şi organizaţionale, aşa cum reiese din jurnaluri publicate ale unor personalităţi, din mărturii în social media ale unor persoane publice, etc, va tinde să fie limitată la sfera privată şi a grupurilor mici de oameni (discuţii la cafenele, pe forumuri restrânse, etc) şi va lipsi din media cu impact naţional ca să nu perturbe naraţiunile de miză politică mare. Acest fapt va avea două surse: autocenzura şi cenzura indirectă prin blocarea propagării mesajului către publicul larg de către cei aflaţi în competiţii ideologice. Acest fapt nu arată decât că vieţile oamenilor, spaţiul privat sau al cercurilor restrânse sunt deţinătoarele adevărului mai descriptiv, mai realist, funcţiile adevărului instituţionalizat în scopuri sociale de scară mare fiind secunde epistemic.

Conţinutul binelui din perioada regimului comunist e de altfel foarte simplu şi privat: unii au învăţat serios ca să îşi facă un drum în viaţă, alţii au iubit animalele care sufereau, alţii au încercat să fie drepţi şi corecţi, alţii au dispreţuit oportunismul, alţii au refuzat pe cât posibil să facă răul, alţii au citit cu seriozitate ce aveau la dispoziţie care să priceapă, chiar dacă nu puteau pricepe mare lucru dată fiind materia primă avută la dispoziţie, etc. Acest fel de fapte simple, indiferent dacă aparţiuneau unor nomenclaturişti, unor ofiţeri acoperiţi, unor muncitori sau unor maici de la mănăstire au fost decisive pentru supravieţuirea socială şi începerea procesului de revigorare a instituţiilor, după falimentul economic al regimului. Ele sunt fundalul proceselor istorice conceptibile ca mărgelele pe o aţă, la a două mână a gândirii, fără de care nu mai există nici o posibilă mărgea.

Orice om are tendinţa să se refugieze în binele şi adevărul faptelor simple în faţa a ceea ce percepe mai devreme sau mai târziu ca neadevăr instituţionalizat. Orice om are tendinţa să creadă ceea ce i se prezintă ca adevăr public şi să încerce să contribuie cu ceva la buna funcţionare a instituţiilor, până când constată eventuala acaparare a lor de către oportunişti, alţi oameni ca şi el care au ales predominant răul faptelor simple. Este de dorit instituţionalizarea mai clară a acestei situaţii în felul în  care se concepe şi se livrează oamenilor prin educaţie istoria. În mintea oricărui om istoria ar fi bine să poată fi gândită atât în termeni de procese cu variate durate care se împletesc unele cu altele într-un continuum, cât şi în termeni de obiecte bine de delimitate în timp care se leagă unele de altele, pe niveluri de realism şi cu funcţii sociale diferite. Orice om ar fi bine să ştie că a atributul bine se adaugă mai propriu unor procese, unor fapte, în sensul realismului atribuirii, şi mai puţin propriu, deşi inevitabil din nevoi obiective de simplificare, de înţeles în jocul social, unor etape istorice, unor obiecte, organizaţii, oameni, etc. Orice om ar trebui să ştie că este rău să spui că securitatea a fost bună pentru că ştii personal un ofiţer de securitate care a făcut multe fapte bune, să zicem tatăl tău, pentru că validezi simbolic în spaţiul public o instituţie a unui regim politic care a distrus sistematic o reţea socială funcţională şi a falimentat economic generaţii, dar şi că la fel de rău este să spui că securiştii au fost răi, refuzând evaluarea persoană cu persoană şi faptă cu faptă. Se poate aplica fraza anterioară în oglindă Bisericii şi oricărei organizaţii. O societate în care mentalitatea cu privire la binele din istorie ar fi de acest fel ar fi mai eficientă, mai puţin manipulabilă, piaţa pentru produse folositoare manipulărilor ar scădea. Este esenţială nu doar alegerea uneia sau a alteia dintre perspective, ci înţelegerea şi a relaţiei dintre cele două (o chestiune de ontologie şi epistemologie aplicată unui anumit domeniu al cunoaşterii, fără să fie adusă pe masă explicit în actul de educare).

Fără îndoială că cele de mai sus pot fi dezvoltate analitic mult mai fin şi pot fi ilustrate bogat din vieţile persoanelor. Într-o societate care pretinde că se bazează pe cunoaştere, cum este cea europeană, ar putea fi un proiect.

Notă

Aceste gânduri mi-au fost inspirate de a doua lectură a jurnalului lui Mihail-Radu Solcan, al cărui student am fost, fără a fi o recenzie a conţinutului acestui jurnal. Textul ar putea fi o modestă contribuţie la conturarea unui program strategic de cercetare în domeniul filosofiei ştiinţelor socio-umane în spiritul laboratorului de idei care ne-a rămas de la acest om. Avem obligaţia să conturăm o tradiţie de cercetare de acest fel bine structurată în România. Dacă tot ce e mai uman nu are vreo legătură cu instituțiile, cum am sugerat şi în în text despre binele în regimul comunist, în absența unor astfel de cuiburi rodate în timp care să ofere un loc de unde să zbori spre producerea a orice e valoros economic şi cultural nici un potențial, oricât de uriaş, nu se poate exprima. Profesorul Solcan a luptat împotriva Marelui Inchizitor ca simbol al oportunismului deturnării rostului instituțiilor, de stat, religioase, filosofice, dar a fost şi victima absenței unora funcționale sub forma unor tradiții de cercetare. Un geniu irosit de România. O situație exemplară pentru ce înseamnă să construieşti de la zero cu mintea ta. Noi nu mai e necesar să construim de la zero.