Istoria poate fi gândită în termeni de procese
cu variate durate care se împletesc unele cu altele într-un continuum şi în
termeni de obiecte bine de delimitate în
timp care se leagă unele de altele prin nişte relaţii constând în anumite
procese privilegiate. Metafora în primul mod de gândire este cea a unei funii
împletite din fire (procese), în cel de al doilea caz este cea a unor mărgele
legate unele de altele.
Ambele moduri de gândire sunt necesare înţelegerii realităţii şi
funcţionării societăţilor, primul dă o imagine analitică realistă, constrânsă
de fapte, al doilea permite o simplificare a complexităţii (o reducere a
dimensionalităţii) compatibilă cu un discurs comunicabil eficient publicului
larg în diferite scopuri. Al doilea mod de a gândi la un om este fie o
interpretare a rezultatelor primului în vederea comunicării, mai rar, atunci
când omul are acces la cunoaşterea detaliată a faptelor istorice, fie o
internalizare a unui discurs public deja construit în mod simplificat, prin
proiectarea proceselor complexe în obiecte istorice etapizate, de către alte
persoane, cel mai adesea. Producerea primului mod de a gândi este
instituţionaliză academic, producerea celui de al doilea este instituţionalizată
prin educaţia generală privată şi de stat, prin popularizarea ştiinţei
istoriei, prin discursurile politice. Realitatea istorică poate fi percepută la
prima mână, analitic, sau la a doua mână, simplificată pentru comunicarea
publică.
Situaţia post-comunistă are o anumită particularitate în privinţa
înţelegerii binelui în regimul comunist: coexistenţa în spaţiul public a
discursului la a doua mână cu discursul la prima mână. Discursul realist,
analitic, rezultat din observarea nenumăratelor procese efective, este
accesibil parţial tuturor martorilor istorici ai faptelor vieţilor lor, există
în viaţă deţinătorii istoriilor realiste parţiale, nu există doar istoricii
care sistematizează informaţiile despre aceste fapte la scară mai mare. Ca
rezultat construcţia simplificată la mâna a doua comunicată publicului larg, de
tipul mărgelelor înşirate, va fi confruntată personal de foarte mulţi oameni cu
realitatea cunoscută de fiecare dintre supravieţuitorii regimului. Nu e de
mirare că rezultatul confruntării nu poate fi decât constatarea gradului mai
mult sau mai puţin scăzut al realismului modelului simplificat comunicat public
în raport cu experienţa personală directă. Indiferent dacă în discursul public
se va livra o afirmaţie de felul mărgeaua comunistă pe aţa istoriei a fost rea,
demonică, sau se va spune mărgeau comunistă a fost bună, folositoare, această
afirmaţie va fi contestată de o oamenii efectivi, iar utilizarea ei publică
politică, cu rol reparatoriu, etc, sau dimpotrivă, cu rol politic justificativ
pentru menţinerea unor practici comuniste, va fi ineficientă, scopul nu va
putea fi atins. Atunci când cunoaşterea realităţii detaliate efective va
dispărea din spaţiul publicului larg odată cu moartea biologică a celor care au
trăit atunci şi se va restrânge la laboratoarele academice soluţia
instituţională de acest fel, mărgele înşirate, va putea funcţiona din nou. Până
atunci tot spaţiu public va fi turbulent în această privinţă, a binelui în
lumea regimului comunist.
În acest moment putem formula următoarele întrebări:
·
În ce
mod este bine să gândim despre binele din lumea regimului comunist ?
·
În ce
mod este bine să comunicăm despre binele din lumea regimului comunist ?
Răspunsul la prima întrebare pare a fi că este bine să gândim, în mintea
noastră, în termenii unor procese, adică a unor fapte efective, nu a unor
obiecte istorice care sunt bune. Când vorbim despre instituţii religioase, de
securitate, militare, academice, despre orice organizaţie în termeni de bune
sau rele suntem într-un discurs la a doua mână. Orice discurs la a doua mână
devine nenuanţat şi partizan, falsificatoriu într-o măsură mai mică sau mai
mare. Gândirea personală bună este o gândire nuanţată, la prima mână,
analitică, evaluând moral faptă cu faptă şi abţinându-se să evalueze acolo unde
nu cunoaşte procesul respectiv.
În ce priveşte a doua întrebare, cum este bine să comunicăm, răspunsul este
constrâns şi de situaţia receptorului mesajului transmis, de modul său de
gândire, precum şi, dacă actul de comunicare este public, de faptul că mesajul
odată eliberat poate fi preluat şi instrumentalizat în disputele ideologice şi
politice care folosesc în mod dominant la ora actuală numai o gândire la a doua
mână. Există o piaţă cu interese uriaşă bazată pe discursuri istorice la a doua
mână, a cărei cunoaştere detaliată nu este posibilă din perspectiva unui
cetăţean oarecare, şi prin urmare nu se poate anticipa rezultatul unui anumit
conţinut realist comunicat, cine îl va instrumentaliza, care vor fi
consecinţele. Comunicarea adevărului despre binele asociat unor fapte ale
oamenilor din regimul comunist în diverse contexte personale şi
organizaţionale, aşa cum reiese din jurnaluri publicate ale unor personalităţi,
din mărturii în social media ale unor persoane publice, etc, va tinde să fie
limitată la sfera privată şi a grupurilor mici de oameni (discuţii la cafenele,
pe forumuri restrânse, etc) şi va lipsi din media cu impact naţional ca să nu
perturbe naraţiunile de miză politică mare. Acest fapt va avea două surse: autocenzura
şi cenzura indirectă prin blocarea propagării mesajului către publicul larg de
către cei aflaţi în competiţii ideologice. Acest fapt nu arată decât că vieţile
oamenilor, spaţiul privat sau al cercurilor restrânse sunt deţinătoarele
adevărului mai descriptiv, mai realist, funcţiile adevărului instituţionalizat
în scopuri sociale de scară mare fiind secunde epistemic.
Conţinutul binelui din perioada regimului comunist e de altfel foarte
simplu şi privat: unii au învăţat serios ca să îşi facă un drum în viaţă, alţii
au iubit animalele care sufereau, alţii au încercat să fie drepţi şi corecţi,
alţii au dispreţuit oportunismul, alţii au refuzat pe cât posibil să facă răul,
alţii au citit cu seriozitate ce aveau la dispoziţie care să priceapă, chiar dacă
nu puteau pricepe mare lucru dată fiind materia primă avută la dispoziţie, etc.
Acest fel de fapte simple, indiferent dacă aparţiuneau unor nomenclaturişti,
unor ofiţeri acoperiţi, unor muncitori sau unor maici de la mănăstire au fost
decisive pentru supravieţuirea socială şi începerea procesului de revigorare a
instituţiilor, după falimentul economic al regimului. Ele sunt fundalul
proceselor istorice conceptibile ca mărgelele pe o aţă, la a două mână a
gândirii, fără de care nu mai există nici o posibilă mărgea.
Orice om are tendinţa să se refugieze în binele şi adevărul faptelor simple
în faţa a ceea ce percepe mai devreme sau mai târziu ca neadevăr
instituţionalizat. Orice om are tendinţa să creadă ceea ce i se prezintă ca
adevăr public şi să încerce să contribuie cu ceva la buna funcţionare a
instituţiilor, până când constată eventuala acaparare a lor de către
oportunişti, alţi oameni ca şi el care au ales predominant răul faptelor
simple. Este de dorit instituţionalizarea mai clară a acestei situaţii în felul
în care se concepe şi se livrează
oamenilor prin educaţie istoria. În mintea oricărui om istoria ar fi bine să
poată fi gândită atât în termeni de procese
cu variate durate care se împletesc unele cu altele într-un continuum, cât
şi în termeni de obiecte bine de
delimitate în timp care se leagă unele de altele, pe niveluri de realism şi
cu funcţii sociale diferite. Orice om ar fi bine să ştie că a atributul bine se
adaugă mai propriu unor procese, unor fapte, în sensul realismului atribuirii,
şi mai puţin propriu, deşi inevitabil din nevoi obiective de simplificare, de
înţeles în jocul social, unor etape istorice, unor obiecte, organizaţii,
oameni, etc. Orice om ar trebui să ştie că este rău să spui că securitatea a
fost bună pentru că ştii personal un ofiţer de securitate care a făcut multe
fapte bune, să zicem tatăl tău, pentru că validezi simbolic în spaţiul public o
instituţie a unui regim politic care a distrus sistematic o reţea socială
funcţională şi a falimentat economic generaţii, dar şi că la fel de rău este să
spui că securiştii au fost răi, refuzând evaluarea persoană cu persoană şi
faptă cu faptă. Se poate aplica fraza anterioară în oglindă Bisericii şi
oricărei organizaţii. O societate în care mentalitatea cu privire la binele din
istorie ar fi de acest fel ar fi mai eficientă, mai puţin manipulabilă, piaţa
pentru produse folositoare manipulărilor ar scădea. Este esenţială nu doar
alegerea uneia sau a alteia dintre perspective, ci înţelegerea şi a relaţiei
dintre cele două (o chestiune de ontologie şi epistemologie aplicată unui
anumit domeniu al cunoaşterii, fără să fie adusă pe masă explicit în actul de
educare).
Fără îndoială că cele de mai sus pot fi dezvoltate analitic mult mai fin şi
pot fi ilustrate bogat din vieţile persoanelor. Într-o societate care pretinde
că se bazează pe cunoaştere, cum este cea europeană, ar putea fi un proiect.
Notă
Aceste gânduri mi-au fost inspirate de a doua lectură a jurnalului lui Mihail-Radu Solcan, al cărui student am fost,
fără a fi o recenzie a conţinutului acestui jurnal. Textul ar putea fi o
modestă contribuţie la conturarea unui program strategic de cercetare în
domeniul filosofiei ştiinţelor socio-umane în spiritul laboratorului de idei
care ne-a rămas de la acest om. Avem obligaţia să conturăm o tradiţie de
cercetare de acest fel bine structurată în România. Dacă tot ce e mai uman nu
are vreo legătură cu instituțiile, cum am sugerat şi în în text despre binele
în regimul comunist, în absența unor astfel de cuiburi rodate în timp care să
ofere un loc de unde să zbori spre producerea a orice e valoros economic şi
cultural nici un potențial, oricât de uriaş, nu se poate exprima. Profesorul
Solcan a luptat împotriva Marelui Inchizitor ca simbol al oportunismului
deturnării rostului instituțiilor, de stat, religioase, filosofice, dar a fost
şi victima absenței unora funcționale sub forma unor tradiții de cercetare. Un
geniu irosit de România. O situație exemplară pentru ce înseamnă să
construieşti de la zero cu mintea ta. Noi nu mai e necesar să construim de la
zero.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu